Compartimentele unui accelerat sunt mai spaÈ›ioase decât îmi aduceam aminte de acum doi ani, când am călătorit ultima oară cu trenul. Chiar È™i aÈ™a, presimt că urmele paÈ™ilor mei vor lega de multe ori cele două capete ale holului în cele 6 ore, cât va dura călătoria. Cu rucsacul în spate È™i căștile în urechi, urc treptele înalte ale trenului. Pe hol aglomeraÈ›ie. Ȋn câteva minute reuÈ™esc să ajung la uÈ™a compartimentului meu È™i trag cu putere de ea. Nu se deschide. Mai trag o dată. Nimic. Mă pregătesc pentru a treia încercare, dar renunÈ› imediat. O mână a apărut din spatele perdeluÈ›ei viÈ™inii È™i mă ajută. Intru în compartiment È™i rostesc răspicat un ‘mulÈ›umesc’. Nu aud niciun ‘cu plăcere’. Ȋmi urc rucsacul pe suportul de bagaje È™i mă aÈ™ez la locul meu, lângă geam. Mă uit în jur È™i aflu că mâna pe care am văzut-o mai devreme aparÈ›ine personajului de vis-a-vis. Greu de trecut cu vederea o mână de bărbat cu unghiile vopsite în negru.

Trenul pornește cu un șuierat. Trec 10 minute. Trece o oră. De obicei, prezența persoanelor străine în jurul meu mă lasă rece. De data asta însă e diferit. Nu cred în aure, dar dacă aș începe să cred, acum ar fi momentul. Acest individ din fața mea are un magnetism de-a dreptul intrigant. Părul lung, șaten, ușor ondulat și ochii verzui cu gene voluptoase ar fi descrierea ideală a unei fecioare timide, și totuși el le îmbracă într-o masculinitate impertinenă, senzuală. Am senzația că privirea aceea care săgetează podeaua de mai bine de jumătate de oră ascunde în spatele ei ceva complet decadent. La un moment dat, liniștea senină indusă de vocea răgușită a lui Nat King Cole mi-e întreruptă de către strigătul ochilor acelora pătrunzători. Mă uit spre ei și îmi dau seama că mă vizează. Realizez după câteva secunde că ne holbăm unul la celălalt și îmi întorc rapid privirea spre geam, neputând să controlez o ușoară îmbujorare ce-mi pictează pomeții.

Ȋncerc să mă detaÈ™ez de prezenÈ›a acestui individ, dar Bărăganul nu mă ajută Nici călătoria prin infern a lui Dante nu reuÈ™eÈ™te să-mi atragă atenÈ›ia, aÈ™a că închid cartea cu zgomot È™i cu o hotărâre specifică celor care tocmai au luat o decizie crucială. O fracÈ›iune de secundă e necesară ca biletul de tren, folosit drept semn de carte, să-È™i ia zborul dintre paginile volumului È™i să aterizeze cuminte pe jos. Clipa asta e atât de dilatată pentru mine…ca o melasă. Lungă È™i lipicioasă. Ȋn general evit cu orice preÈ› să atrag atenÈ›ia asupra mea, iar astfel de momente nu-mi folosesc. AÈ™a că nici după ce ridic biletul, vizibil jenată, nu îmi revin. Faptul că ochii verzi din faÈ›a mea au observat atent întâmplarea nu-mi accelerează cu nimic dezmeticirea. Rămân agitată minute bune. Nu merg nici la judecată, nici la spânzurătoare, È™i totuÈ™i inima refuză să-mi bată altfel decât năucitor de repede. După o bucată de vreme în care privirea aceea tot face drumuri ciudate de la geam către mine È™i înapoi, îmi fac curaj È™i fac ceva ce n-am mai făcut niciodată : îl întreb dacă mă cunoaÈ™te de undeva. Primesc un răspuns complet ridicol:
- Nu știu.
Ȋi ofer în schimb o sprânceană ridicată È™i, orgolioasă defel, nu mai insist. Inevitabil, se aÈ™terne din nou tăcerea. Mă gândesc că în 4 ore voi coborî din tren.

Până la urmă însă, după câteva minute iau decizia de a mă elibera singură din strânsoarea asta viscerală. Ȋmi iau bagajele, simÈ›indu-le de 10 ori mai grele decât sunt, È™i mă îndrept spre uÈ™a compartimentului. O deschid È™i îi ofer apoi acestei năluci o ultimă privire, încinsă, pe care mi-o intoarce fără reÈ›ineri. Prin puterea privirilor noastre parcă fiecare încearcă să-l răpească pe celalalt, să-l ducă undeva, în străfundul minÈ›ii È™i al sufletului È™i să-l închidă acolo pentru totdeauna. Ne uităm aÈ™a, complici, unul la celălalt, de parcă am fi singurii deÈ›inători ai unui secret, de altfel atât de ascuns că nici măcar noi nu-l È™tim. Deschid într-un final uÈ™a, ies, mă opresc pentru 3 secunde pe hol pentru a mă reculege È™i îmi continui apoi drumul spre compartimentul următor.

Am noroc: este gol. Mă așez tot la geam și pentru că a început să picure de câteva minute, mă pierd repede printre cărările făcute de picăturile de ploaie pe geamul murdar al trenului. Ploaia are întotdeauna un efect hipnotic asupra mea. La un moment dat, scârțâitul ușii mă trezește din visare. Este același personaj cu păr lung și unghii negre. Ridic evaziv sprâncenele, dându-i de înțeles că nu-mi face plăcere prezența sa. Se arată totuși complet neperturbat de privirea mea și se așează față în față cu mine.
- Uite ce e, îmi pare rău că te-am privit așa insistent. M-ai întrebat dacă ne cunoaștem, iar eu ți-am răspuns că nu știu. Și am vorbit serios. Nu-mi dau seama dacă te cunosc de undeva sau doar semeni foarte mult cu cineva. Asta e tot ce voiam să-ți spun.
Ȋmi dau seama că ochii săi întrebători aÈ™teaptă să fie iertaÈ›i, aÈ™a că îi răspund răspicat:
- Ai șiretul desfăcut.
- Ah…mersi. Poate ne vedem la concert. O zi bună.
- De unde știi că merg la concert?
- Tatuajul. Discret, într-adevăr, dar l-am observat când ai ridicat biletul de jos. Mă gândesc că dacă îți plac atât de mult încât ți-ai tatuat logo-ul lor pe încheietură, atunci sigur nu vei rata ocazia să-i vezi live.
- Ai ceva spirit de observație, nimic de zis. Ei bine, da, acolo merg.
Își ridică două degete la frunte, în semn de salut, și părăsi compartimentul. Rămân cu privirea țintuită spre ușă, derulând în negativ iar și iar ultimele două minute. Mă încearcă o ușoară mustrare de conștiință. Sunt sigură că și mie mi s-a întâmplat să privesc pe cineva mai mult sau mai insistent decât era cazul, dar nu mi s-a răspuns niciodată cu atâta ostilitate. L-am tratat cam aspru pe acest individ și nu era cazul.

Într-un final, scârțâitul roților anunță sosirea la destinație. Ploaia s-a oprit de puțin timp, iar pământul zvântat emană o răcoare plăcută. La pensiunea la care am ales să mă cazez am mai stat de câteva ori în trecut, așa că drumul îmi este cunoscut și ajung repede. Mai am doar o oră la dispoziție pentru a mă pregăti.