Galina Visoțkaya se pieptăna în fața oglinzii de vreo jumătate de oră, mecanic, cu gesturi din ce în ce mai încete, până când aruncă cât colo pieptănul de os care lovi și sparse mica lampă turcească de pe noptieră.
Se ghemui pe scaunul curbat și începu să plângă scuturată din cand în când de suspine înăbușite. Era o altă zi "proastă" în care aveau s-o bântuie toate fostele iubiri, trădări, minciuni, renunțări... dar Galina se obișnuise demult cu ele; veneau subit și plecau din ce în ce mai greu de pe capul și sufletul ei, începuse deja să le presimtă cu ceva timp înainte, în tinerețe cînd avusese o perioadă patima băuturii știa precis că după cel de-al doilea pahar de votcă începea s-o cuprindă o disperare fără margini și-și amintea de zeci de ori mai clar ca atunci când era trează cum deschisese ochii în orfelinatul acela sinistru din Leningrad unde îngrijitoarele o îmbrânceau de câte ori o întâlneau pe holurile mizere și întunecoase, cum fusese violată când nici nu împlinise zece ani de către o brută de băiat mirosind a urină și a mucegai, cum la paisprezece ani fusese arvunită evreului bătrân, Iacob, care o scosese din iadul acela și-o dusese în altul - al lui- unde până la douăzeci și patru de ani cunoscuse toate fețele murdariei și perversiunii umane.

E drept că fugise cu banii lui tocmai la Paris cu Alain, chiriașul vecinilor, cu care se "ținuse" în secret vreo câteva luni, la început dintr-un soi de dorință de-a cunoaște și altceva decât tăvălelile cu un bătrân duhnind a slănină râncedă, iar apoi îi încolțise în minte planul nebunesc de-a fugi; la urma urmei văzuse că toți din jurul ei se foloseau de ceilalți, de ce nu s-ar fi folosit și ea de francez?
La câteva săptămâni după ce fugise cu el, se trezi din nou singură într-o cameră închiriată, fără un ban pentru că Alain plecase cu banii evreului furați de Galina. Se trezise colindând străzile din Montmartre unde fusese nevoită să facă rost de bani în singurul mod în care știa să facă ceva pentru ceilalți... cerșise câteodată, se culcase în șura unde își ținea monsiuer Lemarc trăsurile și câte nu pățise până în ziua în care o culesese de pe drum madame Claire, o profesoară de pian pe jumătate nebună, dar Galina era încredințată până în ceasul cel de pe urmă că tocmai nebunia ei o împinsese să culeagă de pe drumuri o ruină de femeie și s-o ducă în micul ei apartament plin de flori și de pisici unde o îngrijise luni de zile de-a rândul...până când Galina fugise și de la ea, cu puținele ei bijuterii, moștenire de familie.
După aproape treizeci de ani, când era o doamnă respectabilă, căsătorită cu un angajat al Ambasadei Rusiei la Paris, Galina o căutase la vechea ei adresă din Rue Lamark, dar nimeni nu-și mai amintea de ea.

Așa fugise, părăsise, fusese părăsită, furase și fusese furată de-a lungul vieții ei ca într-un vals drăcesc din care se oprise demult, dar care o copleșise într-atât cu acordurile lui, cu rotirile lui năvalnice, încât nu reușise niciodată să fie femeia care se visase; mamă, soție devotată sau măcar amantă respectabilă.

Plângea... într-una din zilele acelea, ca niște cancere tacite care nu dor întruna dar care scot colții și te mursecă până la os, te lasă sleit de puteri numai până îți revii ca s-o poți lua de la capăt într-un soi de preambul la patimile iadului. Se prostituase și apoi devenise femeie respectabilă, băuse demențial și se lăsase într-o zi definitv de băut, furase și în clipa când devenise o persoană înstărită dăruise și haina de pe ea, îl negase pe Dumnezeu și acum îl căuta prin toate cotloanele sufletului său zbuciumat.
Îl găsise poate, într-o zi ca aceasta în care își dădu seama că El e cel care nu-i dă puterea necesară pentru gestul final - minciuna și lașitatea de pe urmă, ultima fugă!