Construind pe mersul timpului nonșalant și jucăuș, când dialogul este mai mult o trăncăneală de voci care se tachinează reciproc, uneori simțind parcă o nuanță ușoară de ironie, și când întreaga gândire pare deghizată, mai mult subînțeleasă decât mărturisită, este ca și cum am accepta, precum SOCRATE, ideea vieții ca ironie. Totul pare a fi un captivant exercițiu de imaginație al lumii reale în care trăiește tentația fiecăruia de a recompune lumea palpabilă, cotidiană, după propriul plac; fiecare avem mai mult sau mai puțin tendința de a ne proteja subiectivitatea luând din realitate doar lucrurile convenabile, de a găsi între ele asemenea legături plăcute și utile încât să putem dormi liniștiți. Plăcerea de a ne înșela în folos propriu pare să fie fundamentală. Omul de azi începe să se întrebe dacă nu cumva, în timpul prezent, se consumă evenimente strict legate de realitățile secolului nostru, dacă lipsesc intensitatea și senzualitatea, și amara deziluzie; totul ține de echilibrul uman, de însăși identitatea noastră spirituală în fața vieții și a iubirii. Azi, bărbații nu mai au timp să se dedice artei seducției, deși nu au renunțat la dorința de a cuceri o femeie, de a se chiar îndrăgosti de ea, numai că toate acestea nu li se mai par esențiale.
Vreme de secole, bărbatul a fost cuceritorul; el a impus regulile jocului; astăzi posibila paritate l-a descumpănit, iar rezultatul este frustrarea, nevroza care îi turmentează viața. Soarta s-a răzbunat acum, când rolul bărbatului a fost preluat de femeie; femeia ambițioasă și neînfricată începe să joace restrictiv rolul de cuceritor, verificându-și mereu puterea de seducție. Femeile însă ar trebui ca, începând de azi, să lase la o parte orgoliile dure și să încurajeze, cu toată tandrețea, cu generozitatea și poezia de care sunt capabile, o atitudine nouă. Dar ce folos, când totul pare o idee literară? Nimic nu poate supraviețui doar prin puterea neliniștitoare și impetuoasă a tăcerilor noastre. Forța seducției stă în capacitatea de a ne reinventa pe noi înșine; iubirea și pasiunea sunt rezultatul imperceptibilelor schimbări. Femeile aruncă în focul luptei cel mai mare și cel mai puternic secret feminin: capacitatea de a străluci în propria lumină, acolo unde se topește dorința de a uimi, de a surprinde. Azi gesturile cotidiene și neașteptate seduc mai mult decât o declarație de iubire în limitele prea strâmte ale realității și, totuși, astăzi, totul pare îndoială nedureroasă, acceptare tandră. Semnele pe care le las pe hârtia albă sunt semne CÃTRE TINE și PENTRU NOI, PRIN NOI, în univers, de fapt sunt începutul comunicării cu ceilalți pentru a descoperi momente de satisfacție și mulțumire.
Mă gândesc uneori cum, în curgerea timpului, mișcarea umană devine o artă. Ea naște o întreagă plastică. Mă gândesc uneori cum, din aceleași membre, care compun, descompun și recompun figuri ce își răspund la răstimpuri, noi semnale se dezvoltă, într-un fel de ornament al duratei. Și este paradoxal cum, în univers, repaosul nu își are rostul. Trăiesc sentimentul că azi totul devine complicat, oamenii întâmpină tot mai multe dificultăți în a descoperi fericirea, această floare din ce în ce mai rară. În cursa pentru dobândirea ei, femininul dovedește să fie mai bine înarmat decât masculinul; mulți dintre cei ce aparțin bărbătescului par să nu fie pregătiți sufletește pentru a trăi cu adevărat alături de femeia din ziua de azi. Intervine o enormă dificultate de adaptare la timpul prezent; și atunci mă întreb ce se întâmplă când dispare pasiunea? Trăim o viață plină de simboluri, o perspectivă nouă; oamenii se descoperă treptat, se explorează și ar trebui să se bucure de prezența lor împreună. De fapt șovăiesc între reținere și îndrăzneală; armonia sufletească se înfiripează încet, dar amintirea păstrează fiecare gest, fiecare privire schimbată; expresii precum frumusețea pasiunilor interzise, frumusețea lumii dorințelor și frumusețea lumii plutitoare încearcă să definească ceea ce reprezintă noțiunea de frumusețe comună caracteristică lumii moderne. Acea lume în care mediul copleșește individualitatea, impunând și compunând tipare de comportament ,,realist” modulat pe coardele timpului, în episoade cu dezvoltare proprie, alcătuind spectacolul vieții. Omul este LOCATAR TEMPORAR al acestei planete, de aceea este greu de înțeles ce fel de oameni sunt cei care se simt bine doar bârfind, cârtind și sexualizând, dând relief evoluției individuale prin violență și isterie. Pretutindeni domină speranța de noi comunicări, de noi contacte între consumatorii vieții, speranța unui răspuns, a unei legături firești cu restul lumii și toate acestea în timp ce se restrânge cercul, relațiile existente se degradează, se reduc opțiunile, iar nașterea, dragostea, moartea schimbă doar numele individului, nou-veniții preiau rolurile celor dispăruți, și, peste toate, memoria sentimentelor copleșește reacțiile spontane. Sunt momente și împrejurări când se rostesc vorbe a căror brutalitate vulgară, strident colorată, vrea să acopere, de fapt, curgerea prea liniștită a vieții. Sensibilizarea și incitarea omului la un dialog menit a pune degetul pe răni la fel de dureroase azi ca și ieri, aici ca și aiurea în lume, se produce uneori doar dacă incizezi cu hotărâre și precizie de chirurg. Atunci țâșnește afară tot răul, rolul exorcistului aparținând tuturor, prin reflexul laolaltă, însă parcă întotdeauna ne lipsește ceva.
Să nu uităm că deținem libertatea de a alege cu răbdare idei, stiluri pentru a putea dobândi muzeul viu al vieții noastre. Ca într-un muzeu, zăbovim asupra unor exponate, le contemplăm, revenim, iar pe lângă altele trecem în goană! Dar se întâmplă ca împrejurimile vieții să ne readucă în bătrânul muzeu; și este posibil să te oprești exact la acele exponate peste care ai pășit precipitat odinioară; este ca o călătorie de întoarcere, cu o seamă de libertăți. Astăzi, așa ca întotdeauna, istoria se scrie pe scena vieții și cu acțiunea organizată a colectivității, ia contur și personajul colectiv cu trăsături ferm sintetizate, dar fără tendințe ostentativ moralizatoare. Astfel încât insul care declară război întregii omeniri este astăzi o idee perimată a istoriei, o crudă istorie, însă istoria intră uneori pe scena lumii în forme nebănuite. Dominat de candoarea și nostalgia unui ideal, cum ar fi realizarea de sine prin înfăptuiri, este un fel de a nu încerca să-mi mai cunosc viitorul, de a nu mai căuta să-mi premeditez locul pe banca vieții, a areopagului contemporan, dorind să fiu cât mai aproape de scena vieții zilnice cu discreție în privința propriilor înfăptuiri ale căror calități le las să fie deduse din propriul mod de a fi.