Ah, ce coincidență! În clipa în care fascicolul de lumină ce poposise pe retina ta mi-a trecut în grabă prin pupilă, s-a născut Notreamour.

Atunci când râdea, noi îl alintam Amour. Mereu a vrut să știe să înnoade șireturi...și uite așa, nod peste nod, fundă peste fundă ne-a încâlcit atât de tare destinele, încât nu știam ce șiret e al tău, ce șiret e al meu, dar amândoi știam ce șiret este el. De atunci Notreamour a devenit Șiretul Amour, în sfârșit îi găsisem o poreclă. Mi-a zis într-o zi că mă iubești, nu știu ce ți-o fi zis ție, dar știi prea bine că Notreamour nu știa să mintă. Nu știa nici să plângă, nu știa să respecte reguli...defapt nu știa nici ce sunt alea, Amour, micul nostru idiot.

Notramour voia să devină toboșar. Mai ții minte când umblam zevzeci prin oraș în căutare de tobe? Ce aiuriți mai eram! Nu știam că-și găsise inimile noastre drept tobe. Și nu se mai oprea...iar ele cântau în tandem amândouă.

Ah, sau atunci când lumea toată se îmbolnăvise de...nevăzutdecapete. Boală grea. Peste tot unde mergeam: "tu nu ai capul pe umeri", iar noi dădeam vina pe Șiretul Amour.
Îi strigam amândoi: Amour, mai încet! Însă concertele de rock se țineu nonstop pe adresa: piepturile noastre, stânga.

Însă Notramour a alunecat...și tot cădea, și tot cădea...iar inimi nu mai băteau în sincron, stropii de ploaie nu mai cădeau câte doi, noi nu mai eram noi.

Rockul aritmic se estompa și-a amuțit undeva prin Groapa Marianelor. Bietul Amour, acolo a rămas, nu-l învățasem să înoate.

Ah, ce coincidență! Amour s-a înecat pe ultima suflare a iubirii noastre.