Undeva, în lumea oceanelor fără sfârșit, trăia un bătrân culegător de stele. În fiecare seară, barca-i îl purta pe valuri, către locul în care visele se nășteau. Licuricii îi țineau companie, cântându-i cântecele uitate de oameni, în vreme ce bătrânul pescuia steluțele aflate pe moarte.
-Și ce vei face cu ele? Îl întrebă un licurici curios.
-Le păstrez, răspunse el, umplându-și sacul.
-Dar la ce-ți folosesc?
-Nu știu nici eu..., zise el pipăind o piatră roșiatică. Dar sunt atât de frumoase! Asta a fost născută în inima unui marinar ce visa să se întoarcă acasă... Din păcate, n-a mai apucat s-o facă...
Și astfel, pescarul nostru călătorea pe mări, privind stelele aurii ce se ridicau din străfunduri de fiecare dată când o nouă speranță se aprindea pe celălalt tărâm. Într-un fel se simțea al nimănui, singurii prieteni pe care-i avea fiind licuricii ce-i luminau calea. Oceanul îi era părinte iar frați nu avea. Nu știa decât că avea datoria de a strânge stele moarte și de a le duce în sălașul său, aflat într-o peșteră.
Într-o zi însă, găsi o stea ce strălucea orbitor. Mirat, bătrânul o culese din ape, studiind-o curios, fiindcă nu mai văzuse până atunci un asemenea obiect fermecător. Picături de lumină i se strecurau printre degete, încălzindu-i inima.
-Ce frumos, murmură el părându-i-se că ține în mână o inimă.
Din acea seară, nu se mai simți singur și nici nefericit, căci descoperise iubirea. Și-atunci își dădu seama că de când apăruse în acea lume fusese în căutarea acelei inimi pe care nu crezuse că avea să o mai găsească vreodată.
-Þi-ai uitat menirea? Îl întrebară licuricii văzând că bătrânul renuțase la a mai culege stele moarte.
-Nu mai e nevoie de asta, spuse el fericit, fiindcă acum știu ce căutam cu adevărat...
Steaua magică îi vorbea, îi umplea sufletul altădată pustiu.
Și astfel, timpul trecea... Steaua începuse să-și piardă strălucirea... Curând avea și ea să devină doar o piartă neînseuflețită la fel ca cele ce umpleau peștera culegătorului. Bătrânul vedea cu spaimă cum lumina i se stingea, știind care-i era soarta. Degeaba o strângea la piept, nimic nu-i putea reda viața.
-Ce să fac, se întrebă el privind oceanul ce dormea.
Nu era decât un răspuns: uitându-se către cerul negru, își luă rămas bun.
-Doar nu ai de gând, spuseră licuricii adunându-se în jurul lui, să renunți la viață pentru o simplă stea... Oceanul este plin de astfel de pietre, cu siguranță vei afla alta și mai frumoasă!
-Nu știți nimic, zise bătrânul închizând ochii ostenit. Ca să găsesc steaua asta m-am născut aici...
Licuricii îl priviră uimiți zburând în jurul lui.
-Până acum nu am avut suflet...dar de îndată ce această stea va străluci din nou, voi fi liber... Voi avea și eu suflet atunci...
Suflet? se minunară licuricii deoarece ei nu mai auziseră de așa ceva.
În timp ce barca plutea printre sclipiri izvorâte din adânc, culegătorul de stele murea. Încet, steaua-i aluneca în oceanul fără fund, recăpătându-și lumina. Un soare se aprinsese în ape, umplându-le de sclipiri. Visul pescarului înviase inima de om.