Mă gândeam la viața văzută printr-un ciob de sticlă. Îmi aminteam scene dintr-un film celebru, în care o lume dezumanizată era ținută captivă sub un clopot de sticlă. Contemplam fascinat iarna care își desfășura, deja, primul act din ritualul ninsorii, dincolo de geamurile localului amplasat în piața agroalimentară din centrul orașului Deva, în care intrasem să servesc ceva la botul calului. Mititeii sfârâiau, aliniați ca niște centurioni romani pe câmpul de luptă, pe cele patru grătare alăturate și îmi amplificau pofta de mâncare. Era pe la amiază. Localul, sordid, de altfel, părea să fie un fel de cantină, unde se putea servi ceva în grabă. Îmi plăcea să mă opresc în acest loc deoarece mă simțeam bine printre oamenii obișnuiți, veniți de prin cartierele mărginașe ale orașului sau de prin satele învecinate, la cumpărături. Aici puteai să mănânci ieftin și să nu aștepți aproape deloc. Îmi plăcea un anumit fel de mititei, de la Bulbucan, un măcelar apreciat în zonă.

Mi-a atras atenția o arătare ciudată care bântuia printre mese. Când s-a apropiat am văzut că era o bătrânică. Scundă și slabă era îmbrăcată într-un palton care aducea cu un halat de culoare maro, de spital, foarte uzat, iar în picioare, peste ghetele stâlcite își legase pungi de plastic, probabil pentru a se proteja de umezeala din stradă. Între degetele pământii strângea o bancnotă de 1 leu. A încercat, pe rând, să cumpere o cană de ceai de la câteva tarabe, dar a fost refuzată și aproape repezită de vânzătoarele care nu erau obișnuite să își piardă vremea servind un astfel de mușteriu. „Uite, mamă, mori de foame cu banii în mână”, se auzi glasul ei, aproape șoptit. Mi se părea ciudat că o femeie în vârstă avea vocea unui copil. Aluneca printre mese și apuca pe rând cănile și paharele goale, le mirosea și le așeza la locul lor. La un moment dat a găsit o sticlă abandonată pe masă în care mai erau câteva degete de bere. Am concluzionat că era o bețivă care caută pe mese resturi de băutură. Dar bătrâna a mirosit sticla și a reașezat-o pe masă. „Un ceai cald, mamă. Să mă încălzesc.” Vorbea singură în timp ce se îndrepta spre cea mai îndepărtată tarabă, unde se vindeau „ vișlii de Sălaș”, un sortiment de cârnăciori din carne de oaie forte populari. Se pare că femeii de la tejghea i s-a făcut milă, deoarece i-a turnat un pahar de unică folosință cu ceai cald. Bătrânica a mulțumit și s-a retras într-un ungher de la intrare, foarte mulțumită că primise acel dar aproape ceresc.

M-a străfulgerat un gând dumnezeiesc și m-am gândit că ne aflăm în prajma sărbătorii nașterii Mântuitorului Isus Hristos, care s-a întrupat și a venit în lumea noastră născându-se într-o iesle umilă din Betleem, tocmai pentru a putea face posibilă lucrarea mântuitoare pentru toți oamenii, mari și mici, bogați și săraci. Mi-a venit în minte un citat biblic din „Epistola către evrei”, scrisă de unul dintre apostoli și chiar dacă unii cercetători biblici o atribuie lui Pavel, alții susțin că autorul este necunoscut, în care în mod clar Dumnezeu accentuează faptul că primirea de oaspeți este una dintre virtuțile creștine, alături de milostenie și de celelalte virtuți: "Staruiti in dragostea frateasca. Sa nu dati uitarii primirea de oaspeti, caci unii, prin ea au gazduit, fara sa stie, pe ingeri". Exista, în acest text, o trimitere directă la părintele credincioșilor, adică la Avraam, care a primit sub acoperișul său îngeri, sub înfățișarea unor călători care au cerut găzduire pentru o noapte. În ziua aceea reflectasem la adevărul biblic referitor la faptul că viața noastră terestră este o călătorie care se sfârșește la data morții, iar noi suntem chemați de Creator să ne purtăm în timpul vieții ca și cum am fi străini și călători pe drumul vieții noastre. Deoarece casa adevărată nu poate să fie decât sus, în Împărăția lui Dumnezeu. M-am gândit că Dumnezeu poate să trimită îngeri mesageri care să interacționeze într-un moment al vieții cu noi, tocmai pentru a ne încerca credința și a vedea dacă trecem testul omeniei. M-am cutremurat la acest gând și înainte de a pleca m-am oprit în fața bătânei și am vrut să-I pun în buzunarul hainei ponosite o bancnotă. “Spune-mi de cât este”, m-a apostrofat cu glas blajin ca de copil. Nu prea văd”, a adăugat tristă . “În numele Domnului Isus Hristos”, i-am șoptit. “Domnul să te binecuvânteze!” a murmurat și vocea ei caldă mi-a învelit inima ca un cuib. Mi s-a părut că pentru o clipă, dintre zidurile afumate dispăruseră clienții grăbiți, fumul, mititeii și că nu mai eram decât noi doi. I-am răspuns printr-un zâmbet și chiar dacă nu mă vedea știam că în acele momente amprenta trupului meu avea o nuanță umană. Ieșind am simțit povara prejudecății din clipa în care gândisem despre această ființă că poate fi o bețivă.

M-am pierdut repede printre călătorii grăbiți de pe străzile orașului. Dar expresia chipului ei mulțumit și simplitatea cu care îmi mărturisise că este aproape oarbă îmi reveneau mereu în minte. Și pe măsură ce pașii mă duceau fără țintă, din fața mea au dispărut pe rând blocurile vechi, străzile, copacii și chiar Cetatea din creștetul dealului orașului. Mi-a reînviat în minte ziua în care fratele Beni istorisise acea întâmplare neobișnuită care avea să-i schimbe viața. Vocea lui melodioasă îmi răsuna în urechi:

“ Îmi aduc aminte de o întâmplare din viața mea, un moment în care mă aflam la o răscruce și trebuia să iau o hotărâre. Eram ofițer în Hunedoara, la o unitate de altilerie antiaeriană. Eram tânăr, eram liber, eram aproape fericit. Spun aproape fericit, deoarece, deși nu-mi lipsea nimic, mă confruntam cu o mare problemă spirituală. Ne aflam în plină dictatură și de aceea calitatea de ofițer îți crea multe avantaje. Aveam unde locui, o soldă bunicică, o poziție socială respectabilă. Cu toate că trăiam sub ordin îmi puteam permite multe lucruri, în comparație cu ceilalți oameni. Pentru că părinții mei erau credincioși și fusesem educat în spiritual credinței am constat repede că disciplina cazonă mă ajută să mă autodisciplinez spiritual și din această cauză aveam foarte multe necunoscute în ceea ce privește viața mea personală, în raport cu Dumnezeu. Deși citeam Biblia pe ascuns, cei mai mulți ofițeri știau acest lucru. În ultimii ani premergători Revoluției din 1989 mi se păruse că puterea comunistă pierduse din intensitate și că se dezghețaseră până și mințile apatice ale militarilor. În aceste condiții începusem să-mi dau seama că viața mea de credință este doar o atitudine mentală și este plină de formalism și că, de fapt, nu-l cunoșteam de loc pe Dumnezeu. Mă cercetau tot felul de întrebări la care nu aflasem încă răspuns. Într-o seară am căzut în genunchi și i-am cerut Lui să-mi arate calea, să-mi dea un semn. Mi-am amintit de semnul cu lâna, dat lui Gedeon în vechime. I-am cerut însă, imediat iertare, pentru că, mă gândeam, cine eram eu, încât îndrăzneam să cer un semn Marelui Stăpân? Cu toate acestea în noaptea aceea am adormit târziu. Mă fascina și totodată mă înspăimânta gândul că El spunea că răspunsul la rugăciunile făcute dintr-o inimă curată și cu credința nu întârzie niciodată.

Dar până dimineața am și uitat aceste gânduri care mă urmăriseră în întuneric. La lumina zilei nu mi se mai părea atât de goală viața departe de Dumnezeu. Înțelegeam că, de fapt, nu ne ascundeam de fața Lui ci, pur și simplu, lumina zilei ne făcea să fim suficienți felului nostru egoist și meschin de viețuire. Dacă întunericul aducea în gândurile oamenilor o notă de magie divină, o dorință de a fi supuși unei entități care se află dincolo de spațiu și timp, la lumina zilei această năzuință tainică se dilua. Înțelegeam că dacă întunericul ne îndividualiza în raport cu divinitatea, în schimb, lumina zilei ne uniformiza viața, ne făcea să dorim să semănăm mai mult unii cu oamenii decât cu modelul divin decoperit în persoana lui Isus Hristos, și prin această dorință firescă să ne pierdem identitatea, fără să realizăm că suntem ridicoli și comuni.

Am ajunsla cazarmă pe la amiază. La popotă a fost ca în oricare zi de peste an: mâncare relativ bună, dar ceva mai multă băutură din resurse proprii și care a adus voie bună. Schimbam garda de la subunitatea noastră de rachete de la Valea Lupului, o zonă montană marcată la comandament cu un mic steguleț pe harta operativă - un punct aproape anonim în creierul munților. Din oraș și până în Valea Lupului aveam de mers pe vreme de iarnă vreo patru ore. Un schimb însuma zece zile de gardă. Ofițeri, subofițeri, maiștri militari și soldați aveam să petrecem în posturi sărbătorile de iarnă. Când ne-am urcat în autobuzul militar am constatat că era vreme frumoasă, cu soare și chiar destul de cald pentru luna decembrie. Era ajunul Crăciunului și pe fața fiecărui militar se citea regretul că se nimerea să fie de serviciu în această perioadă fascinantă. Dar nici unul din noi nu avusesem de ales.

Șoseaua era uscată, autobuzul a alunecat ca o părerere de-a lungul lacului de acumulare, cu apele întunecate și stranii de la Cinciș, avântându-se cu putere înainte, spre Lunca Cernii. În curând am depășit ultimele case din Hașdău și am intrat în pădurea de fag. Unora dintre tovarășii mei le urcase alcoolul la cap și ațipiseră. Unii priveau visetori dincolo de geamuri. Doar comandantul gărzii, căpitanul Parapet privea cu ochi mânioși prin parbrizul autobuzului, aproape cocoțat pe scaunul din partea dreaptă a șoferului, din cauza staturii sale firave. Se vedea de la o poștă că era pilit bine, după ce se cinstise, încă de la venirea la unitate, cu vechii camarazi. Când bea, căpitanul era întotdeauna pornit și mânios pe toți cei inferiori în grad. De aceea toți militarii îl evitau sau tăceau în fața sa, încercând să-i intre în voie. În zona aceea de munte autobuzul nu circula decât o dată la două zile și puținii localnici de prin cătunele răzlețite pe sub culmi plecau de acasă numai dacă era neapărată nevoie, din cauza greutății drumului dar și a lupilor care bântuiau în haite. În mod cert aceștia, adică lupii, găsiseră de-a lungul veacurilor un bun adăpost în aceste pustietăți încât zona în care se afla unitatea militară fusese numită Valea Lupului. Localnicii din satele din jur circulau adeseori, pe vreme de iarnă, cu autobuzul nostru. Întotdeauna erau culeși cu generozitate de autobuzul militar de pe drumul pustiu. Acești pădureni erau din an în an tot mai puțini încât aproape toți ne erau cunoscuți și se urcaseră cel puțin o dată în mașina militară. La capătul unui pod care trecea peste Cerna am zărit, cu toate că începuse să se întunece, silueta cenușie a unei femei. Șoferul a oprit și a deschis ușa din față și când acesta a urcat am zărit răsărind, de sub șalul vechi, fața pământie a unei bătrâne. „Mulțumesc, mamă că ați oprit. Iacă vă rog să mă luați până la Luncă. Moșul e bolnav...” , a îngăimat ea, dar nu a apucat să-și termine fraza deoarece vocea sa a fost acoperită de tunetele și fulgerele căpitanului Parapet. „Cine ți-a ordonat, mă, să oprești?” s-a răstit el la șofer. „Asta e călcare de consemn, mă. Auzi? Cum îți permiți, mă?” Șoferul a încremenit și noi toți am încremenit. „Mătușe, ăsta-i mijloc de transport militar, nu autobuz civil”, a apostrofat-o cu vocea aspră căpitanul. „Dă-te jos. Acu să te dai jos!” Toți tăceau. Prin ușa deschisă a mașinii răsufla unui vânt înghețat. Plutonierul adjutant Moldovan, care stătea pe scaunul din spatele șoferului și care era cel mai în vârstă dintre noi s-a ridicat indignat în picioare. „Tovarășe căpitan. Nu o lăsați așa în frig, în vremea asta câinoasă. O să o sfâșie fiarele pe drum.” Căpitanul l-a săgetat cu privirea de sub cascheta care-i alunecase prea mult pe spate: „ Tovarășe plutonier adjutant. Îți ordon să stai jos! Nu ne jucm cu armata. Pornește motorul! Nu este treaba noastră viața civilă!” M-am ridicat în picioare să protestez. Dar căpitanul coborâse și o ajuta pe bătrână să coboare. Am văzut pentru o clipă doar ochii ei triști oprindu-se pe epoleții mei, remarcând parcă, în lumina palidă din interiorul mașinii, strălucirea steluțelor de locotenent major, de care, de altfel, eram foarte mândru. „Bine mamă. Cobor. Mi-o purta Domnul de grijă. Fiți binecuvântați!”, a mai spus și ușa s-a închis în urma ei. Fața pământie a adjutantului s-a posomorât și mai mult. Căpitanul Parapet ne-a privit triumfător a ordonat plecarea și s-a făcut covrig în scaunul său.

Cei mai mulți militari dormeau. Când mașina a pornit m-am ridicat și am alergat spre bancheta din spate. Cu toate că afară se îngâna ziua cu noaptea, n-am văzut nici urmă de bătrână la capătul podului: doar pădurea neagră de o parte și de alta a drumului. Duceam cu mine, însă, o profundă amărăciune.

M-am întors la locul meu. Așezat confortabil în scaun, în întuneric, am început să mă întreb dacă nu am visat. Auzeam sforăituri. La lumina farurilor l-am zărit pe căpitanul Parapet. Se făcuse și mai mic, cuibărit în scunul său, cu mâna dreaptă protejindu-și parcă cascheta prea neîncăpătoare să acopere haosul din capul său. Prin parbrizul mașinii se vedea uneori zăpada viscolită. Îmi spuneam că este ajunul Crăciunului și feciorii din satul meu au pornit deja colinda. Încercam să-mi amintesc o colindă despre nașterea pruncului Isus în ieslea din Betleem. Dar nu reușeam. L-am mai auzit doar pe șofer spunând că zăpada se depune pe drum. Și am adormit. Mi s-a părut că fagii bătrâni înșirați de o parte și de alta a drumului au adormit și ei și cineva mă împingea de la spate și mă forța să pătrund în întuneric. Mi se părea că era căpitanul Parapet care mă împungea cu automatul AKAEM, din dotare, în coaste și-mi șoptea „ la ordin soldat... la ordin soldat...” Mi se făcuse frică, îmi spuneam că era multă vreme de când eram ofițer a Armatei Române și încercam să-mi amintesc care este numele adevărat al căpitanului Parapet, dar nu reușeam. Toată lumea îl știa după acestă poreclă care, mă gândeam că i se și potrivea. Simțeam doar răceala fierului în șira spinării și auzeam glasul, din ce în ce mai poruncitor, al ofițerului: „în genunchi soldat... în genunchi soldat...” Am simțit că merg cu spatele, și că mă clatin și sunt pe cale să să cad în pădurea adormită. Cred că am început să strig, dar în gând, deoarece simțeam fierul armei rusești în spatele meu când, deoadată, un bărbat a ieșit din mijlocul unui foc, m-a prins cu brațe puternice și am simțit că mă opresc din cădere și că a dispărut și Parapet din spatele meu, cu arma lui cu tot. Brusc, autobuzul a stat pe loc și din smucitură mi-am venit în fire.

Era întuneric. Am simțit cum motorul s-a înecat brusc și a murit și colosul de fier alunecă pe pantă, ca o sanie. „Murim! ” a strigat șoferul. A urmat un vacarm. Alunecam. Cu toate că era întuneric am avut revelația că ne aflăm în marginea prăpastiei. La un moment dat alunecarea încetinise, ca și când cineva susținea partea inferioară a mașinii cu spatele său. Când mașina s-a clătinat din nou mi-am dat seama că ne vom rostogoli. „Doamne, știu că mă vei păzi!,” mi-am spus în gând și o pace din altă dimensiune mi-a cuprins sufletul. Știam că nu voi pieri în locul acesta și că nici un fir de păr nu mi se va clinti, și că trăiam răspunsul Lui la incertitudinile mele. Autobuzul a căzut pe o parte, oprindu-se într-o rădăcină smulsă de vânt la marginea drumului. Dincolo putea fi neantul. Am simțit că trupurile și bagajele camarazilor de pe rândul opus de scaune s-au prăvălit deasupra mea. O clipă m-am temut că geamul de care mi se lipise forțat obrazul stâng se va sparge și îmi va tăia gâtul. Dar sticla a rezistat și am știut că nu voi muri. Deodată, ca printr-o minune, farurile autobuzului răsturnat pe o parte s-au aprins, luminând până departe. În lumina slabă ne-am dezmeticit și ne-am ridicat unii de peste alții. „Raportez. Nu e nimeni rănit, tovarășe căpitan”! s-a auzit glasul stins al adjutantului Moldovan. Până când s-au ridicat toți cei deasupra mea, am așteptat, strivit de fiare, să-mi vină rândul să mă strecor afară. Cînd în sfârșit reușisem să ies. am zărit lumina bizară a farurilor autobuzului prăbușit urcând spre cer, locul în care în acea noapte o oaste cerească se pregătea să amintească lumii că în Betleem s-a născut un Mântuitor".