Azi, mi-a spus că nu mă suportă. Mi-am amintit că mi-era indiferent și am plecat de acolo fără să privesc înspre șosea. De aceea, când m-am încâlcit printre intersecții, mi-a fost foarte greu să-mi dau seama pe unde venisem. Data viitoare când plec voi privi drumul mai bine. Chiar dacă nu-mi păsa ce sentimente se mai născoceau față de mine, pe ascuns, sistemul meu emoțional reacționase independent, iar asta m-a făcut să mă rătăcesc drastic, dramatic, crunt. Era ca și atunci când te uiți în buzunar și nu știi dacă cheile pe care le aveai de dimineață mai sunt acolo sau dacă nu le-ai uitat în sertarul de la birou, asta dacă ai închis ușa de la apartament. Dar să nu-ți privești calea e ceva serios, iar să uiți care e te poate conduce spre o tragedie. Am strigat în mine că era momentul să mă reorientez. Nu să mă schimb, ci doar să aleg o cale aleatorie pentru moment, fiindcă mă plictisisem să stau acolo, la colțul străzii, doar cu mine însămi. Strigătul se poticnise undeva între timpan și memorie, acolo unde rămân toate dezideratele mele neatinse. Mi-am ales un scop mai tangibil: voi întâlni persoane care mă vor cunoaște mai bine pentru a evita să devin din nou insuportabilă și asta poate mă va elibera de grija de a mă rătăci printre semafoare, trotuare și vitrine. Mi se părea o idee bună și, când tocmai mă felicitam pentru ea, am deschis iarăși ochii pentru a vedea că mi se terminase asfaltul. Un nisip aspru îmi intra acum între degete și asta m-a făcut să-mi amintesc că eram desculță. Rațiunea îmi spunea că urma să mă murdăresc. Poate data viitoare când mă voi lăsa pradă emoțiilor voi fi mai atentă la încălțăminte. Nu de alta, dar m-aș bucura să pot evita astfel de situații incomode. Deocamdată însă, pășeam încetinit printre dunele de nisip rece, scăldate de lumina albăstruie, și mă gândeam dacă luna nu e puțin singură acolo sus. “Nu, doar e la ea acasă. Cum să te simți singură când ești la tine acasă? Un cămin veșnic presărat cu întuneric. Intimitatea e cel mai confortabil loc.” Deveneam invidioasă, așa că mi-am luat mintea de la lună. Privirea, de asemenea, mi-o concentram acum înspre picioarele care se mișcau ritmat, în sincron. Mi-am pus în gând să le întreb cândva dacă ele m-au plăcut vreodată. Pentru situația în care se aflau acum eram sigură că mă urau. Asta era cea mai mare prostie pe care o auzisem de la mine în seara aceea și m-am ambiționat să-mi reneg rațiunea. Până la urmă, aș putea să fiu doar sentiment, emoție, afect. Un fel de scânteie mai mică și mai puțin fierbinte. Da, aș putea trăi așa o vreme. Cel puțin aș scăpa de sistemele astea stupide de a analiza asfaltul din cap și părul de pe trotuar. În timp ce încercam să iau foc, să strig, să simt, să mă avânt în trecerea mea spre afectiv, m-am trezit udă leoarcă. Fusta lungă de mătase îmi era îmbibată de apa sărată a oceanului și corpul mi-l simțeam tot mai greu în încercarea mea de a fugi. Alergasem pentru a mă aprinde în scântei, dar mă stinsesem mai repede ca un incendiu la o pompierie. Credeam că va fi o idee genială, dar mă înșelasem, iar acum mă vedeam uscându-mă la nesfârșit, într-o coajă aspră de sare. Ca o stâncă neșlefuită și rătăcită pe vecie în marea de apă întunecată.