A fost odată ca niciodată, undeva sus, hăt departe acolo unde norii suri își tropotesc grindina peste stâncile colțuroase iar brazii salută cu respect zăpezile rămase adesea din anii precedenți, unde vânturile năprasnice schifuiesc versanții munților și fac pietroaie mari cât statura unui om să cadă și să se prăvălească în văi, acolo sus există un loc magic. Sub apele aproape înghețate ale lacului Avrig din munții Făgărași, se spune că s-ar afla un castel miraculos cu totul și cu totul din smarald. Verdele apelor lacului ascund în adâncimile lui mistere nemaivăzute încă de ochi omenesc. Picior de muritor nu a călcat vreodată pe acele locuri, așezarea lacului este atât de inaccesibilă, încât a descurajat orice încercare de pătrundere a oamenilor prin acele locuri. De altfel doar urșii bruni și caprele negre pot ajunge la asemenea înălțimi unde vara este atât de scurtă încat încape ușor într-o luna sau două. Acolo trăiesc împăratul și regina munților, împreună cu fiicele lor ielele.
Demult, în vremurile când uriașii trăiau pe pământ la un loc cu oamenii în bună înțelegere, în acel castel de sub ape, locuiau ielele, zâne măiastre ale adâncurilor înghețate, ale apelor repezi de munte și ale pădurilor nesfârșite. Prin văile lanțului muntos sălășluiau uriașii munților,făpturi pașnice și muncitoare, harnici ei grijeau pădurile și viețuitoarele din munți. Fiecare vale avea uriașul ei protector, puternic și grijuliu față de orice fătură, ei erau adevărații frați ai copacilor, ai tuturor viețuitoarelor pădurii, cerbii mândri, urșii bruni, căprioare gingașe sau râși iscusiți,păsările cântătoare, bursucii și corbii, vulturii semeți și iepurași, lupii sanitari, șerpii, gâștele sălbatice, păstrăvii aurii, șoriceii și jderii, toți se aflau în siguranță căci Uriașul văii era acolo și veghea asupra lor.
În una din văile cele mai frumoase ale muntelui, lângă lungul firului de apă cristalin ce cobora tocmai din lacul ielelor de sub zăpezile veșnice, într-un loc frumos și curat locuia Avrigeanul, un uriaș din neamul uriașilor mândrii ai muntelui. Înalt și frumos, măsura cam cât șase oameni obișnuiți așezați unul peste altul, era adesea văzut cu fruntea lui senină și ochii scăpărători de inteligență, trecând printre mestecenii pitici și tufele înalte de răchită. Pe umeri ducea din când în când câte un buștean uscat sau vreun trunchi căzut la pământ peste iarnă, trăznit de fulgere pe timpul toamnei, spre coliba lui formată din mușchi și licheni, străjuită de fagi lucioși înalți. El era păstrătorul și protectorul acelei văi minunate.
Pe timpul nopților călduroase de vară, atunci când stelele luminează precum niște licurici blânzi tainicele poteci știute doar de uriași, luna își îțește obrazul luminat de după creste stâncoase cu lumina ei filtrată prin frunzele arinilor, peste linia argintie a râului Avrig se așterne o liniște de poveste. Atunci zânele surori ies din castelul de smarald al lacului Avrig și pornesc dansând pe cărările căprioarelor. Dansul lor este de o grație și splendoare fenomenală, se rotesc magic în cercuri peste ochiuri de apă sau pe lângă ferigi verzi geometrice între ale căror fractali, paianjeni pricepuți țes pânze din razele de lună. Nici nu ating pământul cu pasul lor fin. Câteodată, dar doar câteodată, apele se încrețesc nițel la trecerea dansului lor mirific peste unde. Izvoarele opresc șipotul lor ca să asculte muzica ce le însoțește pe frumoasele munților. Animalele nopții se pitesc prin tufișuri dese și cu ochișorii lor precum mărgelele, privesc mărețul concert feeric. Stejarii mândri, încremenesc foșnetul frunzelor lor, iar vântul îngână melodic muzica fantastică a naturii. Greierii țârâie baladele lor prin văioage. Nimeni niciodată nu a putut vedea acest dans maiastru sau vreo zână vreodată, însă povești multe circulau jos în satele de lânga marele râu, printre adunările oamenilor de la șes, cum că oricine privește din greșeală spre una din zânele fermecate împietrește pe loc, se transformă în stană de piatră. Poate că din această cauză, atâția bolovani de diferite forme străjuiesc malul râului de munte, ei sunt curioșii care s-au aflat în mod nesăbuit în acele nopți de vară, tocmai în calea ielelor. Au privit și s-au transformat în bolovani negri ce zac neputincioși pe malul apelor repezi ale năvalnicului râu Avrig.


***
Într-o astfel de noapte Avrigeanul se întorcea din vizuina îndepărtată a unui frățior urs căruia i-a tocmai bandajat laba din față. Ursul alunecase întâmplător peste o stâncă golașă și căzuse de la mare înălțime într-o râpă abruptă. Mugetul său mormăit a fost auzit de alte animale și transmise cumva în graiul lor animălesc către uriașul nostru. El a pornit degraba să-și ajute fratele suferind, iar după ce l-a pansat și grijit, l-a cărat înapoi în bârlogul unde își ducea traiul ursul. Avrigeanul se întorcea în liniște spre casa lui din vale când deodată, prin luminișurile pădurii a auzit o muzică neobișnuită, o lumină misterioasă pătrundea pe deasupra cascadelor, printre cetinele de brad. Muzica îl fermeca pe blândul uriaș, făcându-l să se apropie tot mai tare de locul de unde presupunea că vine sunetul. De dincolo de malul abrupt al unui mic pinten, de după o stâncă singuratică, apa cădea într-o cascadă splendidă, deasupra apei dansau șapte zâne. Toate erau de o frumusețe răpitoare însă una dintre ele, Rafaela, era atât de frumoasă și grațioasă, încât uriașul a simțit inima lui bătând mai tare și mai repede decât niciodată. Fiorul dragostei a pătruns spiralat precum o săgeată măiastră în sufletul lui. Pe loc s-a îndrăgostit de frumoasa zână. Din acel moment uriașul nu a mai avut scăpare, flacăra iubirii s-a aprins în pieptul lui mare. Stelele licăreau tainic printre frunze, zânele dansau peste ape lăsând fine cercuri pe suprafața de argint, de unde luna clipea complice. Deși prinse în feericul dans, atunci pe când luna a strălucit mai puternic, deodată Rafaela, privind în direcția uriașului a observat doi ochi în flăcări ce nu se puteau dezlipi de dansul lor. Pe loc i-a cazut drag uriașul. In inima ei a simțit brusc cântecul fin al unei viori ce-i atingea corzile sufletului într-un mod în care nu mai simțise vreodată. Din acel moment nu a mai avut scăpare.

A încercat el să dicute cu împăratul, să o ceară de soție, dar degeaba, fiecare încercare a lui era sortită eșecului. Legile nescrise și vechi de când lumea ale muntelui interziceau căsătoria între uriași și zâne.
Tocmai când aproape renunțase la încercările lui, o întâmplare i-a oferit o șansă nesperată. Împăratul s-a îmbolnăvit de o boală a ochilor care aproape că-l orbise. Iar ca urmare a acestei nefericite boli, lansase în toată lumea zvonul cum că cine i-ar aduce apă vie și apă moartă din locul unde Colțunul și Slănina, doi munți semeți și războinici se bat în capete, dincolo de aceștia ar exista o fântână fermecată cu două izvoare, unul cu apă vie și altul cu apă moartă, ei bine, cine îi va aduce două carafe pline cu aceste ape, ar lua-o pe fiica lui Rafaela de soție și ar moșteni jumătate din împărăția munților.
Avrigeanul s-a prins să aducă el apele și să-l vindece pe împărat de orbire. Zis și făcut. A pornit în lungă călătorie către vârfurile războinice, și-a luat merinde și pe aici ți-e drumul. Uriașii de prin celelalte văi îl primeau cu bucurie și prietenie, îl ospătau și îl petreceau mai departe pe drumul lui. Exista o adevărată frăție între puternicii și mândrii uriași, paznici ai codrilor. Drumul era lung și anevoios, poteci neștiute și păduri negre și nesfârșite îi barau înaintarea curajoasă. Într-un târziu a ajuns la poalele celor doi înalți munți bătăuși, pietroaie mari cât statura unui om obișnuit sau chiar mai mari, se pravăleau de pe munte și smulgeau brazii de pe coasta muntelui în căderea lor spre vale. Când munții se zdrobeau unii de alții își aruncau capetele pietroase unul spre celălalt, tot aerul se umplea de zgomote violente ale ciocnirilor titanice. Era aproape imposibil să poți pătrunde printre cele două vârfuri. După multă chibzuială și observare a ciclurilor bătăilor, Avrigeanul a observat cum că munții luau o mica pauză tot la șapte bătăi, ca să respire. Ei și o luau de la capăt în scurt timp reluau ciclul de bătai violente la nesfârșit. Uriașul nostru a observat cum că s-ar putea strecura printre vârfuri dacă era suficient de rapid și apoi după ce ar fi luat apa vie și cea moartă în cele doua burdufe confecționate din piele de capră, ar fi putut ieși nevătămat după alte șapte bătai ale munților. Era o încercare temerară, căci în cazul în care nu ar fi fost suficient de iute, munții l-ar fi făcut praf și pulbere ca pe o nimica toată. Așa că, își luă inima în dinți și a așteptat momentul prielnic. S-a rugat vântului de la miazazi iar vântul a început să bată din spate ca să-i iuțească trecerea printre stânci. Cu o singură respirație zdravănă, a așteptat momentul prielnic și zdup, a țâșnit cu toată viteza, tocmai când munții obositi după cele șapte bătălii au oprit oleacă ritmul lor nebunesc și s-au odihnit nițel. Voinicul nostru cu pașii lui uriași a reușit cu ajutorul vântul de la miazăzi să treaca ca un fulger printre cele două creste nărăvașe. La scurt timp dupa trecerea uriașului, munții au reînceput bătălia lor eternă, însă Avrigeanul era deja trecut. Dincolo de cărarea pietruită dintre creste, fântâna alimentată de către cele două izvoare fermecate își oferea apa măiastră. Avrigeanul a umplut burdufele cu apă, unul cu apă vie iar pe celălalt cu apă moartă, a încărcat totul pe umerii lui puternici și a așteptat iarași momentul prielnic să treacă înapoi. A început să numere din nou din șapte în șapte, iar când munții s-au oprit iarăși după a șaptea bătaie, ajutat fiind din nou de vântul de data asta de la miazănoapte, a reușit să iasă precum o vijelie dintre pietroaiele care zburau care încotro. Tomai când aproape scăpase, munții cei doi care se loveau, au observat prezența uriașului nostru și au început cu multă ciudă să prăvaleasca stânci peste el. În alergarea lui șerpuită pe cărarea ce cobora spre vale, Avrigeanul se ferea cât putea mai dibaci de pietrele ce se rostogoleau asurzitor și plesneau mineral pe deasupra lui. Era o alergare de viață și moarte, tâmplele îi zvâcneau spasmodic din cauza efortului iar în urechi auzea o vâjâială constantă. Ochii îi erau înlăcrimați cu apa sărată a dorului pentru iubita lui Rafaela. Nu se putea să nu reușească. Dacă ar fi ajuns la liziera pădurii cu doua sute de metrii mai jos, ar fi fost scăpat, s-ar fi pierdut prin desișul pădurii, iar ceilalți copaci ar fi ținut piept avalanșei de pietroaie ce venea spre el din toate direcțile. Dacă ar fi reușit să ajungă.
Tocmai când parcurgea ultimii pași spre ascunzișul dintre brazi, o piatra ca un pumnal uriaș a venit spre el și i-a retezat aproape piciorul. A simțit o durere ascuțită în șold. Rana nu era gravă, însă sângele țâșnea șiroaie, îngemănat în curgere cu sudoarea ce-i împăiănjenea fața. Cobora în fugă, cu viteză spre vale, iar acolo unde sângele curs din rănile lui atingea pământul, flori roșii răsăreau, florile voinicului, caprifoi parfumat, maci și frăguțe ieșeau de sub pietre, de peste tot în cale. Acolo unde transpirația lui atingea pământul, flori albe și galbene, narcise și tufe de soc, crăciunițe și lalele, iriși și păpădii vesele colorau valea trecerii lui. Când s-a oprit sleit de puteri, s-a uitat în spate și a văzut cum că pietrele nu-l mai ajungeau, a observat toata valea îmopdobită cu flori de toate culorile, de o frumusețe fără seamăn, toate răspândeau parfum frumos și umpleau aerul cu grație și culoare.
A pus puțina apă moartă dintr-un burduf și rana s-a închis, a pus și apă vie din celălalt, ca să redea forță vitală piciorului și în scurt timp, piciorul lui era vindecat. Era vesel și fericit că izbutise, acum se pregătea să meargă spre casă, la Rafaela lui dragă, la valea Avrigului său plină cu prieteni, cu viață.

***


După ce a ajuns acasă, a dat împăratului apa moartă și vie iar împăratul s-a vindecat imediat, a putut să vadă și era foarte fericit. Împăratul a anulat legile vechi și a creat altele noi, adaptate noilor timpuri. A dispus imediat să se facă nunta. Toată valea Avrigului a fost invitată la nunta dintre voinicul uriaș și zâna cea frumoasă. Toți oamenii, animalele și copacii chiar, s-au grăbit să felicite pe cei doi miri, uriașii din văile vecine au început să sosească și ei, urșii din munți, florile câmpului, oamenii cumsecade prieteni ai uriașilor, fiarele pădurii, toți au făcut o nuntă ca în povești.
De atunci valea Avrigului este atât de colorată cu flori de toate culorile. Urmașii celor doi mai trăiesc și astăzi și stăpânesc împărăția munților cu pricepere și blândețe, domnesc de undeva din văile ascunse ale munților, fericiți, trăind în armonie cu natura, cu plantele, cu apele și animalele.


Coachzen
06.04.2013