PROBA

Orice expediție la Zidurile reprezintă pentru mine o provocare. Fie că are loc un eveniment cultural sau redactorul –șef aude de cine știe ce “fapt divers”, revederea cu zidurenii, cu vajnicul șef de post Þepeluș sau cu blajinul părinte Marinică, ori chiar cu oricare dintre locuitorii satului din câmpie, sunt pentru mine și prilej de emoție, uneori de teamă de neprevăzut, dar și ocazia de a îmi demonstra certele calități de ziarist.
De data aceasta participasem la inaugurarea noii săli de sport a vechii școli din sat. Sigur, era același tip de construcție apărut pe vremea lui Năstase, dar în fiecare localitate unde răsare, această ciupercă-după-ploaie își găsește mari susținători. Și de data asta asistasem la discursuri entuziaste, chiar dacă primarul zidurean nu se consideră un admirator al numărătorului de ouă, dar auzisem și câteva fluierături, discrete și, cu concursul ajutorului de șef de post, rapid oprite. Slujba de sfeștanie fusese urmată și de o mică agapă, chiar pe terenul de sport acoperit. Am citit printre rândurile rostite de domnul primar când m-a invitat la masă că entuziasmul convivilor creștea incomensurabil la vederea mea, așa că, pretextând necesitatea de a pregăti reportajul pentru ziarul de a două zi, m-am lăsat condus, cu entuziasm adevărart, la Dacia mea Supernova. Din fericire, încuietoarea capotei portbajajului era blocată, făcând imposibil accesul unei pungi de plastic aduse de femeia de serviciu de la școală.
Drumul de la Zidurile până la reședința de județ trecuse recent printr-o reparație, ca de obicei, dar eu cunosc foarte bine capcanele câmpiei și am ajuns cu bine (chiar dacă foarte târziu) acasă. Am reușit să încui portiera din dreaptă a Supernovei și, cu laptopul sub braț, am intrat în bloc. Am încercat să citesc înștiințarea afișată pe cutiile de scrisori, dar și de data asta automatul de lumină din scară mi-a jucat feste și am decis că voi citi mâine.
Ușa mea de la etajul al doilea mi-a oferit adevărata surpriză a zilei: era întredeschisă, deși sunt sigur că la plecare am incuiat-o (de fapt, am trântit-o, pentru că aveam mâinile ocupate cu rucsacul, paharul cu cafea și laptopul). Mai mult, în momentul când am vrut să apăs clanța am observat ca aceasta nu există. Am fost cuprins brusc de o stare de neliniște, deși broasca nu era una foarte scumpă, imi pot permite să cumpăr alta (cred că se mai găsesc). Dar în hol era aprinsă lumina, și toată lumea știe cât de scumpă este energia electrică … Așa încercam să-mi fac curaj să intru în apratament, conștient că puteam găsi acolo un mare nimic în locul întregii mele agoniseli.
De fapt, camerele mele arătau … la fel de rău ca de obicei. Nu am putut să observ că mi-ar fi lipsit ceva. Televizorul era la locul lui, celelalte obiecte scumpe din zestrea mea de ziarist – camera foto, laptopul, reportofonul – ca și telefonul molecular erau la mine, deci nu aveau cum să ispitească un hoț … Bani nu am … Singura lipsă vizibilă era o carcasă de calculator, dar în cazul ăsta hoțul s-a păcălit, era veche, o țineam cu gandul că poate vreodată se inițiază un program “rabla” pentru calculatoare.
Sigur că am sunat la poliție, am și eu, ca toată lumea, prieteni acolo. L-am sunat pe prietenul meu de la Zidurile, agentul-șef Þepeluș.
- Þi-a spartără casa? Pai de ce?
- Nu știu, bănuiesc că au vrut să mă jefuiască.
- Ce ți-au furatără? Bani, bijuterii, ceva?
- De unde bani, dom’ șef?! Mi-au luat o carcasă de calculator. Altceva nu –mi dau seama.
- Buuun … Ia mata și vezi exact ce ți-a furat, apoi fă o plângere la mata, acolo, la secția de poliție locală. Da’ mâine, bre, că ăia s-a culcatără și te înjură. O să vină ei să vază ce și cum, să facă … ăsta … cercetări.
De fapt, avea dreptate. Ce rost avea să mai chem acum poliția, cine știe dacă ar fi venit, sau cu ce chef de muncă, era foarte târziu, eu muream de somn … Am mai făcut o inspectie a apartamentului, dar tot nu mi-am putut da seama dacă mai lipsește ceva.
M-am culcat, ce să fac. După miezul nopții, majoriotatea oamenilor dorm. Nu și eu. După ce o bucată de vreme m-am perpelit sub pătură, deși e sfârșitul lui septembrie încă e foarte cald, am aprins veioza. Brusc am avut senzația că, înainte de a mă băga în pat, subconștientul meu remarcase ceva schimbat în casă. Am pornit într-o nouă inspecție, cameră cu cameră. Am deschis șifonierul, biroul, mi-am frunzărit dosarele cu documentările mele reportericești … nimic. Nici o filă lipsă; cât sunt eu de puțin organizat în altele, la dosare nu greșesc niciodată. Biblioteca era neatinsă, deși am auzit că hoții mai scot cărți din raft și le scutură, sperând să gasească bani. Oricum nu ar fi gasit decât vreun bilet vechi de autobuz, după mania mea de a le conserva uneori pentru “colecție”. Televizorul funcționa perfect … mă rog, la fel de prost că și înainte, de fapt a și funcționat vreo două ore după aia, pentru că nu aveam somn. Căldura, sentimentul acela căre nu mă părăsea că, totuși, ceva nu e unde ar trebui să fie.
M-am gândit să sun, totuși, la poliție. Poate au ei metoda de a mă face să refac imaginea exactă a apartamentului înainte de a ieși. Dar ora două noaptea … mă luau ăia pe mine la mititica pentru deranjarea liniștii forțelor de ordine. Aș fi vrut să vorbesc cu cineva, să scap de obsesia aia. Am vorbit cu cei de la televiziunea de stiri, repetau la nesfârșit aceleași știri de două ore, fără nici măcar o mica modificare, o bâlbă, o defecțiune tehnică … i-am explicat, cu lux de amănunte și de invective, ce părere am despre munca asta a lor de ziariști.

Nu știu când am adormit. Am visat că am spart ușa domnului Þepeluș, pentru a-i fura cascheta, iar el, extrem de nervos, îmi dădea cu televizorul meu (dar ce căuta televizorul meu în postul comunal de poliție de la Zidurile nu îmi explic) în cap. Până la urmă a dat cu aparatul de pământ, iar tubul cinescop, așa cum ar face orice tub cinescop, s-a spart cu zgomot mare. Atât de mare încât m-am trezit.
N-am avut timp să mă frec la ochi. Lângă patul meu era un domn voinic, în pijama și cu un lighean in mână. Ligheanul acela, lovit furibund de noptiera mea, era de fapt sursa zgomotului și nu televizorul.
- Băăăăă! Scoala-te bă vecine! Ce dracu bă, ai inundat tot blocul și tu dormi ca un prunc?!
Ce prunc, ce inundat, ce dorm, ce bloc?
Smuls din pat de vecinul de sub mine, acum îl recunoșteam pe domnul cel robust înarmat cu ligheanul, am pus picioarele pe jos, căutând, din reflex, papucii. Am găsit apă. Dezmeticit brusc, am privit în jurul meu. Apă cât vedeai cu ochii. Adică până la orice perete, inclusiv la dosarele pe care le frunzărisem aseară și nu mai avusesem chef să le pun in birou. Apă, apă, apă.
- Ce … de unde e apa asta? am încercat eu să deschid un dialog cu vecinul.
- Din mă-ta, că ești bou și ai uitat să închizi robineții! a urlat puternicul meu vecin, însoțindu-și vorba cu fapta doveditoare de forță … încât m-am trezit scufundat în piscina de sub pat. Cum poți fi așa de prost, bă, să vii să-mi repari apartamentul, mi l-ai făcut praf (dacă aș fi avut timp poate m-aș fi mirat de unde atâta praf în prezența apei?), cretinule, de ce n-ai închis robineții?
Impulsionat de o lovitură a vizitatorului, am reușit să mă ridic în picioare. Deci, obosit cum eram, aseară am uitat să închid robinetul după ce făcusem duș și … Dar nu, doar bântuisem prin casă câteva ore și aș fi observat, mai ales dacă îmi venea apa in dormitor, cum era acum.
- N-am uitat, vecine, pe cuvânt! Am făcut doar un duș și am oprit apa. Nu aveam cum …
- Ce duș, idiotule, care duș? Robineții de la calorifere! vui explicația omului. Ce dracu n-ai verificat dacă ai caloriferele inchise? N-ai văzut anunțul de la intrare că azi pornesc ăia centrala, să-i facă proba? Imbecilule!
Imbecil oi fi fost, dar mi-am adus aminte de anunțul pe care n-am putut să-l citesc aseară. Deci asta spunea, că încep probele? Pe căldura asta?
- Acum nu sta, bă handicapatule, du-te dracu și închide robineții ăia, ce mai aștepți?
Omul avea dreptate. Dacă eram căscat, și știu că sunt căscat, trebuia să plătesc, dar trebuia și să încerc să limitez paguba. M-am repezit la colțul dormitorului, unde știam că e țeava prin care agentul-șef … iar am luat-o razna, de fapt agentul termic, binevoia să intre în casa mea. Am intrat, fără să-mi dau seama cum, sub duș. Duș rece. Þeava era retezată de sus.
Brusc mi-am dat seama ce schimbase peisajul camerei mele: lipsa caloriferului din fontă. Am verificat și în celelalte încăperi. Aceeași lipsă. Hoții mei de ieri erau hoți de fier vechi …