Oamenii poartă programe sofisticate în softul lor, înnodate în gene și lanțurile ADN-ului lor, în membranele lor celulare. Oamenii reușesc cumva încă să mă uimească, e uluitor asta, poate că realismul cu care percep programului vieții lor, este așa de delicat și totodată atât de palpabil, încât mă înfioară de fiecare dată . Tatăl meu m-a învățat când eram mic, atunci când mă plimba prin vecinătatea imediată a lumii lui, atunci eram copil, îmi aduc aminte că îl vedeam cum se uită la ceilalți, cu câtă deferență, cu ce înduioșare și speranță inocentă, ochii lui căprui limpezi aveau așa, o sclipire de bunătate, o lucire misterioasă. Ochii tatălui meu sunt și acum, cel mai mare mister al lumii mele de copil. Nu o înțelegeam atunci, nu știam ce este. L-am întrebat odată:
- De ce iubim oamenii, tată?
După un oftat prelung, semn că își punea întreaga lui sinceritate în acest unic răspuns, pentru el foarte important, de o greutate covârșitoare. Mi-a răspuns:
- Pentru că în spatele miilor de figuri ale lor, suntem tot noi înșine.
Pentru mine, asta era un mare mister. Cum naiba un om care nu mergea la biserică decât la vreun eveniment din familie, un botez, vreo înmormântare, la vreo nuntă, putea să fie așa de blând cu oamenii ceilalți care nici măcar nu-i erau rude. De unde atâta compasiune? Și mai ales, cum naiba să fiu eu în spatele fiecăruia? Ce o mai fi și asta? Aceasta imagine pe care el mi-a creat-o, am verificat-o abia când am crescut și am dublat teoriile din copilărie, cu o practică a vieții irefutabilă. Prin durere.
Îmi aduc aminte cum îl priveam în acea seară, atunci când îi vegheam creștinește corpul neînsuflețit, în casa în care o vegheasem la rându-i și pe bunica, nu cu mult timp în urmă. Chipul lui palid și ușor desfigurat de la izbitura trenului, păstra încă seninătatea pe fruntea morții. Zăcea atât de cuminte acolo. Parcă era mai mic decât îl știam eu. Cumva, în moarte și-a împuținat trupul lui altădată vânjos, căci, atunci când trăia, era înalt cam la un metru nouăzeci, avea brațe largi croite anume pentru îmbrățișare, pentru veghere și grija copilăriei mele. Acum părea un copil.
În adâncul minții mele, trupul lui a început să crească, să tot crească și să se lățească, din brațe i-au crescut crengi zdravene, înfrunzite de-a gata, în loc de degete avea ghinde, trupul i s-a modificat atât de tare încât rădăcini i-au crescut din picioare, au ocolit masa pe care era așezat și s-au înfipt în parchetul casei părintești, găvanele ochilor lui umbroși s-au adâncit în două scorburi din a căror tăuri sclipitoare și argintii, se aruncau din nou flăcări de privire apoasă, palidă. Tot trupul lui era acum stejar, în care vântul învârtea moriști jucăușe.
Dumnezeule! În timp ce ceilalți enoriași își făceau figurația creștinește, preotul și toți ceilalți, mimau ce au învățat sărăcuții de mici, că așa se face la mort, eu priveam cu ochiul minții mele pădurea ruginie de deasupra cimitirului, din susul tatei. Era octombrie, iar ruginiul și roșul combinat cu galbenul zelos, cucerea verdele ce pierdea teren. Brazii erau singurii care nu se lăsau colorați cu pensula măiastră a toamnei, toți ceilalți copaci din livada de deasupra cimitirului, acolo de unde, din vârful dealului veneam cu sania iarna, iar vara doboram cu ceilalți copii, perele aurii și coapte, erau deja gata cuceriți. Sau poate se lăsaseră ei, cine poate știi jocul acesta al toamnei, care parcă gâdila dinadins și plină de iscusință, iarna la subțiori.
- Să ai întotdeauna răbdare cu oamenii, Mihăiță! Ei îți sunt oglinzi imperfecte în care îți vei scălda chipul deseori. În ei te vei vedea uneori chiar și când nu îți place ce vezi. Ai rogu-te răbdare cu ei.
- Tată, tu de ce nu mergi la biserică, tu de ce nu crezi în Dumnezeu?
Chipul tatei se lungi puțin, își mușcă puțin buza superioară, după care îți umezi buzele cu limba ca și când ar linge ultima picătură de dulceață de prune imaginară, spuse cu ochi triști:
- Unde a fost Dumnezeu atunci când mama suferea? Te rog lasă-mă cu dumnezeu acesta în pace, unde era el când mama a crescut patru copii singură, după război, în cumplite lipsuri?
- Nu pot crede într-un Dumnezeu de acest tip, lipsit de milă față de acea femeie care m-a crescut. Pur și simplu nu pot, Mihai. O fi alt Dumnezeu de care ceilalți, poate nu știu, un Dumnezeu pe care eu îl văd în ochii oamenilor simplii de pe stradă, din piețe, din trenuri și de pe câmpuri. Un dumnezeu mai simplu, care clipește din ochii oamenilor, din plante, din animalele câmpurilor. Acela din biserică, sau de prin temple, nu poate fi real. Altfel demult ar fi ascultat rugile atâtor oameni necăjiți, s-ar fi scoborât din picturile alea și ar fi pus umărul la necazul oamenilor simpli, nu ar mai fi scris atâtea cărți inutile, mai bine ar fi dat ploaie atunci când trebuie, ar fi mângâiat văduve, ar fi legănat copii orfani. Nu Mihai, dumnezeu nu e în statui moarte sau în pagini îngălbenite, dumnezeu e viu. Sau, nu e. Nu ai decât să-l cauți singur, tu însuți.
Cuvintele lui îmi răsună încă și acum în urechile minții, cu blajinătate, cu of, dar nicidecum cu răutate, în glasu-i răzbea așa o amărăciune pe care nu și-o putea masca, oricât se străduia. Iar atunci când a pomenit de mama lui, de bunica de la Brașov, mama lui, ochii au început să i se înmoaie într-o duioasă umezeală. Pui de lacrimi izvorau instantaneu, pe care însă îi oprea la timp, căci era bărbat, ce mama naibii! Iar eu ca și copil nu trebuia să-l văd plângând, nu-i așa?!

Acum, sunt bărbat și tată la rându-mi, am început să văd și eu dumnezeul tatei din ochii oamenilor, dintre umerii celor care muncesc simplu, fără fasoane, cu tot sufletul câmpul vast, sau în munca oarecare a fiecăruia, fără deosebire, atâta cât e făcută cu 100% dăruire. Îl văd în pieptul mamelor tinere ce alăptează copii grăsuți, în mângâierile bunicilor ce-și plimbă nepoțeii cu o privire dragă, în bastonul ferm al bătrânelului ce-și târâie șontâc-șontâc, trupul mic și împuținat cu demnitate de-a lungul străzii pustii. Mă surprind adesea privind drept în ochi, oamenii. Uneori nu văd ochii ăia, căci oamenii sunt preocupați în ultimul timp să privească în pământ, să-și ferească uitătura,mascând necazuri și dorințe. Uneori, îmi susțin privirea, e drept mai rar, totuși o fac.
Oamenii preferă să nu mai privească oameni. Oamenii nu mai privesc animalele și nici pe ceilalți oameni, nici plantele și nici răsăriturile de soare. Sau o fac tot mai rar. Mă surprind căutând ochii oamenilor. O chemare tainică din ei, există, oricât și-ar feri ei obrazul de mine. Am învățat să văd dumnezeul chiar și când ceilalți îl ascund de mine, ca și când aș putea să îl fur de la ei. Acum înțeleg cuvintele tatălui meu Victor, pricep că dumnezeul acela din privirea oamenilor sunt eu însumi, cel oglindit. Când am înțeles asta, absolut nimic nu s-a schimbat în lume, însă totul s-a schimbat în mine.
Această schimbare e unica posibilă, tata avea dreptate, în spatele ochilor celorlalți, sunt eu însumi, chiar și când nu îmi place ceea ce văd. Acum pricep de ce oamenii își feresc uneori privirea de a mea. Doar uneori. Ei se tem că mi-ar putea dezvălui chipul acela pe care nu-mi place să-l văd, o fac din compasiune, din delicatețe. Ei se tem să nu scape cumva propria mea reflectare. Iar atunci, când mă privesc direct și deschis, atunci da, atunci mă văd întreg, mă văd om luminos așa cum sunt, vertical și unic. În diversitatea privirii lor, îmi recapăt unicitatea și dumnezeirea.

Coachzen
27.11.2014