Mergȃnd, grăbit, spre garaj, Ion Albișoru încerca să se elibereze de stresul creat de cotidienele reproșuri ale soției. Erau căsătoriți de peste zece ani, dar femeia nu voia să se obișnuiască cu ora foarte matinală la care era obligat să înceapă ziua Ion al ei, prin natura meseriei sale. Ar fi vrut să audă alarma telefonului măcar pe la ora șapte, încolo, nu la 04:14, cum o făcea, de opt ani, de cȃnd se angajase la Regia Locală de Transport.
Ion era un șofer foarte apreciat de colegi și șefi. Autobuzul lui nu își arăta niciodată vȃrsta, fiind mereu curat, lustruit și împodobit, în funcție de sezon, cu fel de fel de zorzoane plăcute ochilor călătorilor. Își cunoștea foarte bine meseria, ceea ce presupunea nu doar birjărie, aia știe oricine, dar și mecanică, simț al orientării, comportament model față de călători. Doar acasă avea parte de zilnica porție de reproșuri dis-de-dimineață, cȃt să-i strice buna dispoziție cel puțin pȃnă la pornirea în cursă.
Autobuzul lui, număr de parc 4304 era tras, ca de obicei cȃnd nu avea probleme mecanice, sub copertina de la pavilionul administrativ. Un Volvo 7700 articulat, cu patru uși, motor de 258 de căluți plus doi poney, cum îi plăcea lui să-l alinte, roșu, cu o dungă albă sub geamuri, capabil să transporte 145 de pasageri într-un confort destul de bun. Ion scoase din buzunar stickerul pe care intenționa să-l aplice pe colțul parbrizului pentru a marca, în felul lui, începutul Campionatului mondial de hochei, sportul lui preferat. În acel moment se auzi în difuzorul atȃrnat în curte: “Albișoru Ion, la dispecerat! Repet, Albișoru Ion, la dispecerat!”
- Ioane, am și eu o rugăminte, că n-am pe altul la care să apelez. Vrei să mergi tu azi pe 361, pe linia 4?... Fane s-a îmbolnăvit și nimeni nu vrea să meargă pe Rocar, știi cum e ...
Sigur că nu voia, dar nu putea nici să-l refuze pe domn’ Gigi. Se cunoșteau încă de cȃnd veniseră, cam în același timp, la RLT și nu avuseseră niciodată “meciuri”. Rocarul, unicul din Regie, era o căzătură, de aia și circula numai pe 4, unde pasagerii, în general muncitori la fabricile de var și cărămidă, erau mai puțin atenți la mașină și șofer. Plus că traseul ocolea cu grijă centrul turistic al orașului, deci vizitatorii nu prea aveau ocazia să se mire de starea precară a transportului public. Ion dădu mȃna cu domnul Gigi, luă de la rastel cheia căzăturii, documentele necesare și se duse, oftȃnd, spre fundul curții autobazei, unde își parca Fane bolidul. 4304, rămas sub copertină, începea să strălucească în lumina zorilor de primăvară, în timp de 361, trist în colțul lui, părea să își deschidă, ochii, mirat că altcineva decȃt stăpȃnul lui obișnuit vine să-i dea binețe. Oftȃnd, Ion deschise mașina și urcă la volan, nu fără a strȃmba din nas simțind mirosul apăsător din salon.
Surprinzător, bătrȃnul Rocar porni la prima apăsare pe butonul demarorului. Obișnuit cu mașina lui ultramodernă, șoferul căută îndelung pe bord butoanele cutiei automate, apoi, oftȃnd din nou, cu năduf, își aduse aminte de vechea manetă a schimbărului de viteze și, manevrȃnd cu grijă, ieși în traseu. 4304 încă mai aștepta sub copertină, probabil că domn’ Gigi încă nu se hotărȃse cui avea să-l dea.
Pȃnă la terminalul de unde urma să își înceapă tura, Ion se familiariză cu noul său loc de muncă. “Merge destul de bine, pȃnă la urmă, iar o zi-două trec repede, pȃnă vine Fane la lucru. Ușile merg, farurile merg, semnalizările merg ... Bine, măcar, că n-are GPS, nu mă pot ăia supraveghea, ca pe Volvo.”
Terminalul de la fabrica de var era gol, așa că Ion avu timp să mai facă o inspecție exterioară a mașinii. Era murdară, binențeles, Fane nu-și bătea capul cu ea. Dar nu avea urme de lovituri, ceea ce era, totuși, un semn bun. Parcă se auzea un fȃsȃit de undeva, dar nu putea fi grav, toate sistemele funcționau mulțumitor. O fi fost vreo garnitură veche la vreun racord, o să vadă el la garaj, după amiază.
05:20, ora de plecare în prima cursă a zilei. Ion mai controlă o dată, din priviri, starea salonului, și porni. Încă de la prima stație, mașina se umplu. Se vede treaba că oamenii orașului își alegeau prost domiciliul, locuitorii cartierului preferȃnd să călătorească spre cealaltă zonă industrială în loc să lucreze la var și cărămidă. Sigur, nu era o noutate pentru șofer, de opt ani avusese timp destul să înțeleagă, poate mai bine decȃt primarul orașului, necesitățile cetățenilor. Și, pȃnă la urmă bine că oamenii se deplasează, altfel la ce era bună RLT?
Exact în clipă cȃnd își puse în mișcare autobuzul, Ion văzu o femeie ieșind, grăbită din blocul alăturat. Fără să țină ușa, care, probabil, s-a trȃntit cu putere, femeia o luă la goană spre stație, gesticulȃnd disperată. Știind că următoare trecere a lui 4 prin stație avea să fie abia peste 35 de minute, Ion opri și deschise ușa din față, pentru a o primi la bord pe călătoarea întȃrziată.
Femeia nu se lăsă rugată. Ba mai mult, în loc să se îndrepte, ca orice călător, spre partea din spate a salonului, ea se strecură în strȃmta cabină a șoferului și scoase de sub bord un scăunel pescăresc, pe care Ion nici nu-l remarcase pȃnă atunci, îl instală și se așeză, fără să arunce nici o privire către șofer. Ion, care în prima clipă a deschis gura pentru a o opri pe călătoarea cea tupeistă, se gȃndi că era normal pentru majoritatea șoferilor de la RLT să primească în cabină cȃte un prieten sau rudă, pe care îi plimbau prin oraș, cu bilet sau fără; poate și doamna asta era vreo cunoștință de-a lui Fane de se simțea ca acasă.
Pasagera își îndreptă privirea concentrată spre înainte, la fel de atentă ca și conducătorul auto, indiferentă la mișcarea continuă a celorlalți călători din autobuz. Își ferea, cu grijă, picioarele, cȃnd Ion manipula uriașul schimbător de viteze, dar în rest era o statuie vie. Nu părea a fi muncitoare navetistă, ca aproape toți ceilalți călători, nu avea nici sacoșa cu mȃncare necesară pentru pauza de masă. Ion își îndreptă mica oglindă retrovizoare de pe bord spre ea, pentru a o putea examina fără să-i atragă atenția. O femeie destul de tȃnără, destul de arătoasă, chiar dacă pantalonii largi, de stofă, și scurta de tercot nu prea o puneau în valoare. Purta o poșetă mare, din vinilin, care părea destul de plină, dar, vorba aia, cine poate ști ce cară femeile în poșetă și de ce?
Rămase la fel de imobilă mai multe stații, pȃnă cȃnd, la o trecere de pietoni, Ion frȃnă brusc pentru o bătrȃnă și un cățel. În acel moment, pasagera parcă se trezi dintr-un vis și aruncă o privire spre șofer. Apoi sări brusc în picioare și rabată scăunelul pe care stătuse pȃnă atunci, atȃt de indiferentă la toți și la toate.
- Ce-i cu domn’ Fane? Întrebă ea cu un ton mai degrabă îngrijorat. L-au dat afară?
- E bolnav, doamnă, lipsește cȃteva zile, răspunse, politicos, Ion. Îi țin locul pȃnă se face bine.
Cu o figură derutată, pasagera se aplecă să pună scăunelul sub bord.
- Vă rog să mă scuzați, cuvȃntă ea, nu mi-am dat seama ... Pe cȃnd încerca să se strecoare printre bare ca să se amestece cu ceilalți călători, Ion o liniști.
- Doamnă, nu vă speriați, puteți să stați în cabină, mi-am dat seama că vă cunoașteți cu Fane, nu-i nici o problemă.
Ezitȃnd, femeia instală din nou scăunelul și îl mai întrebă o dată pe șofer, printr-o privire aruncată spre micul retrovizor, dacă e adevărat că poate continua drumul în acel fel. Ion o îmbie cu un gest, iar ea se așeză, reluȃndu-și poziția imobilă. Rămase tăcută pȃnă la capătul de linie, cȃnd Ion opri motorul și se ridică de la volan pentru a coborî. Din nou parcă trezită din transă, pasagera se ridică, își netezi, cu un gest, pantalonii și coborî, nu înainte de a așeza scăunelul în locul ascuns de sub bord.
- Vă mulțumesc, spuse ea de jos, nu am vrut să vă supăr.
- Cu plăcere, doamnă, oricȃnd, prietenii unui coleg sunt și prietenii mei.
- Nu sunt prietenă cu domn’ Fane, riposta femeia. Dar dacă circul în fiecare zi cu el, cu mașina, sigur, ne cunoaștem nițel. Credeam că a făcut vreo prostie și l-au dat afară, bine că nu-i așa.
- Nu doamnă, nimic de genul ăsta. O să vină înapoi la lucru, nu vă faceți griji.
Cu un gest de înțelegere, pasagera se îndepărtă de autovehicul, uitȃnd să-l salute pe șofer. Care șofer uită curȃnd de călătoarea lui, absorbit de noile ture pe care le execută prin oraș, conform planificării.

*

Privindu-și, bucuros, ceasul care îi arăta că urmează ultima ieșire în traseu, Ion porni motorul. În acea clipă apăru și pasagera lui Fane, care se îndreptă spre ușa din spate a mașinii și urcă. Oarecum dezamăgit, Ion ambală de două ori propulsorul, apoi, cu maneta cea lungă, băgă viteza întȃi, iar autobuzul se puse în mișcare. Rocarul își făcu bine datoria și în această ultimă cursă a zilei, iar la garaj Ion le atrase atenția mecanicilor asupra fȃsȃitului de aer, care nu contenise nici o clipă. Închizȃnd ușa, șoferul observă ascuzătoarea scăunelului și își dădu seamă, cu oarecare ciudă, că uitase să urmărească pȃnă unde a mers “pila lui Fane”.

*

Începȃnd noua zi de drumuri prin oraș, Ion inspectă cu mai multă grijă decȃt în ajun Rocarul lui Fane. Nu reuși să mai găsească vreo “comoară” ascunsă sub bord sau în alte locuri, în afară de o jumătate de șoarece mort și uscat, strivit sub una dintre conductele de la repartitorul ușilor. La a doua stație din traseu, “Căminele CAR”, mașina se aglomeră din nou, iar pasagera din ajun apăru exact cȃnd șoferul apăsa pedala ambreiajului. Chiar dacă de obicei nu era atent la ținuta călătoarelor, Ion nu putu să nu observe că “pila lui Fane” purta exact aceiași pantaloni și aceeași scurtă din ajun. Femeia încercă să urce pe ușa a doua, apoi prin spate, dar aglomerația prea mare o fortă să vină în față, iar Ion îi deschise cabina. Ea urcă, emițȃnd un scurt si timid “Bună dimineața”, apoi, parcă temȃndu-se să nu fie luată la goană de către conducătorul auto, își instală scăunelul și se așeză.
Cȃnd mai erau doar trei stații pȃnă la capăt, femeia deschise gura.
- Domn’ Fane ce mai face?
- Cică mai stă la pat vreo două-trei zile, dar e bine, nu mai e ceva serios, răspunse Ion, preocupat de un început de scandal din salon, pe care îl vedea în retrovizor. Îi trece, dă-l dracu’, adăugă el, uitȃnd de buna cuviință pe măsură ce pasagerii din spate ridicau tonul. Nervos, șoferul frȃnă brusc și încercă să meargă în spate să-i liniștească pe recalcitranți, uitȃnd de pasagera lui specială. Aceasta, însă, înțelese perfect situația și se făcu mică, iar Ion găsi exact cuvintele necesare pentru a-i calma pe certăreți. Pȃnă la urmă nu era vorba decȃt de un bilet căzut pe jos, mare lucru!
Revenind la volan, șoferul își aduse aminte cȃt de nepoliticos fusese în momentul precedent și își ceru iertare. Călătoarea îi întinse mȃna, pentru a-l convinge că nu era nimic de discutat. Reflex, Ion răspunse la gest, îi strȃnse mȃna femeii prezentȃndu-se.
- Tatiana Ionescu, răspunse, simplu, femeia, reluȃndu-și, apoi, locul pe scăunel.
La ultima tură, călătoarea apăru, după obiceiul ei în ultimul minut, dar nu mai urcă prin spate, ca în ziua precedentă, ci direct în cabină, întȃmpinată cu o bucurie politicoasă de către șofer.

*

Convalescența lui Fane se prelungea. Uitȃndu-se cu jind la frumosul lui 4304, pe care îl preluase, în situație de criză, Didi, finul lui domn’ Gigi, Ion urca dimineață după dimineată, de fiecare dată de abia scăpat de veșnicele văicăreli ale soției, în 361, rugȃndu-se mereu pentru sănătatea luiFane. De zece zile de cȃnd îl conducea, 361 se transformase din rabla jegoasă și urȃt mirositoare într-un autobuz curat și decent, chiar dacă vechi și demodat, iar pe colțul parbrizului, un sticker anunța începutul Festivalului de teatru din oraș. Mulți dintre pasagerii obișnuiți ai liniei începuseră să îl salute pe Ion ca pe un vechi amic, iar Tatiana Ionescu nu mai avea demult nici un fel de reținere cȃnd își ocupa locul pe scăunelul pliant scos de sub bord.
De mai multe zile, femeia nu se mai mulțumea să se concentreze, șoferește, asupra traseului. Își deschidea inima și gura, povestindu-i lui Ion cȃte ceva despre meseria ei (era șefă de raion la un hipermarket din Drapelul Albastru, în apropiere de terminusul lui 4), despre familie (soțul ei era plecat, de cȃțiva ani, la muncă în Spania, nu aveau copii) și despre ea însăși (îi plăcea să meargă cu autobuzul, deși avea mașină, avea abonament pe toate liniile RLT, Rocarul lui Fane îi aducea aminte de anii trecuți, cȃnd tot orașul era deservit numai de Dac și Rocar, nu-i plăceau troleibuzele, rămăsese de prea multe opri în pană de curent prin diferite locuri din oraș, iar cu tramvaiul numărul 100, singura linie a municipiului , nu mersese niciodată, nu era pe nici unul dintre traseele ei normale). Din vorbă în vorbă, Ion se pomeni dintr-o dată, suprins, că pe lȃngă informații tehnice despre dragul lui Volvo, îi servise Tatianei (se tutuiau de greo două zile) și cȃteva vorbe despre soția lui lui, nemulțumită de alarma matinală de fiecare zi a telefonului.
- Ar trebui să vadă cȃt de bine e să fii singură, cu bărbatul plecat în străinatate ... remarcă pasagera. Ce aș vrea eu să mă trezească, la orice oră, deșteptătorul soțului meu ... unele femei nu știu să aprecieze ce-i al lor ...
Ion rămase cu gura căscată. Din reflex, el îi întinse mȃna dreaptă Tatianei, în semn de înțelegere, dar ea i-o strȃnse la piept, facȃndu-l pe bietul șofer să uite să oprească la stația următoare. Somat de gesturile agresive ale călătorilor, opri, dar descoperi că reflexul de a deschide ușile, apăsȃnd cu degetele mȃinii drepte pe butoane, nu poate fi pus în aplicare.
După cȃteva stații își formă reflexul nou, de a acționa butoanele cu mȃna stȃngă, cealaltă mȃnă fiind în continuare prizoniera pieptului pasagerei. Iar cȃnd, ajunsă la destinație, Tatiana trebui să coboare, o salută, oftȃnd, simțind tot restul zilei căldura ei.

*

- Domn’ Gigi, mai lasă-mă, domne, o zi-două pe 4, încercă Ion să-l îmbuneze pe șeful său. Ce, cu Volvo nu pot face 4?!
- Ce dracu, bă Ioane, cum să bag eu 4304 pe 4? Ca și cum m-aș duce în costum, cu cravată, să dau la găini. O să mergi pe 10, lasă că are cine să facă 4.
De cȃteva zile, Fane, vindecat după răceala lui severă, venise la lucru, iar 361 îi încăpuse, din nou, pe mȃnă, în timp de Ion își reluase locul în 4304. Din fericire, Didi nu stricase deloc aspectul îngrijit al mașinii de împrumut, așa că Ion își putu mȃngȃia, mulțumit, volanul. Ar fi vrut să se întoarcă la linia 4, cu care Tatiana continua, probabil, să meargă la serviciu, dar trebuia și el să recunoască, un autobuz atȃt de frumos ca a lui chiar nu avea ce căuta pe linia aceea lăturalnică. Ba mai mult, luȃnd model de la bătrȃnul 361, 4304 se pomeni și el proprietarul unui scăunel pliant ascuns sub bord. Să fie acolo!
Iar scăunelul își dovedi foarte curȃnd utilitatea, atunci cȃnd, într-o după-amiază, Tatiana urcă la bord pentru o plimbare prin centru.
- Nu-i nimeni acasă, ce să fac acolo? Să mă uit la televizor să-i văd pe ăia cum se ceartă degeaba?!

*

Într-o zi, Ion trebui să-și demonstreze calitățile de meșter-bun-la-toate. Repară o parte din instalația electrică din apartamentul Tatianei, iar ca răsplată mȃncă o felie de plăcintă cu mere. Nu era deloc mai bună decȃt cele făcute de soția lui, dar se simți dator să-i facă Tatianei complimentul că e cea mai bună cofetăreasă, el, căruia nu-i trecuse niciodată prin minte să-și laude nevasta pentru vreun preparat culinar.
Un apartament neglijat se degradează rapid, așa cum se vedea foarte bine și în cazul Tatianei Ionescu. Rȃnd pe rȃnd, Ion repară boilerul, schimbă racordul de la aragaz, unse ușile, puse la punct bateria de la duș, apoi pe cea de la chiuveta din bucătarie, ba reuși să fixeze la loc și oglinda dezlipită a șifonierului din dormitor. De fiecare dată, Tatiana îl răsplătea, uneori îl servea și cu cȃte o prăjitură, iar el o mȃnca bucuros, uitȃnd că nu i-au plăcut niciodată dulciurile. Mai mult, în virtutea obișnuinței, se apucă să meșterească și prin propriul său apartament, spre marea surprindere a doamnei Albișoru, care nici nu știa ce comoară de meseriaș are la casa omului.
Într-o zi, însă, doamna Albișoru puse o întrebare de bun simț:
- Unde dracu ai stat pȃnă la ora asta? Ai ieșit din tură de la 16:04, iar acum e trecut de 21. Am făcut un ștrudel cu brȃnză, o minunăție, ca să sărbătorim zece ani de căsnicie, am luat și bere bună, iar tu ...
Cu un ton în care se simțea disperarea, Ion răspunse:
- Tot strudel cu brȃnză?!

Mihai-Athanasie Petrescu
23.12.2014