agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ The oak
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-01-03 | [This text should be read in romana] |
„Sunt nebun. Am citit despre asta într-o carte. Știu sigur că sufăr de nebunie temporară din cauza lucrurilor pe care le văd sau cred că le văd și din cauza timpului care se scurge aparent atât de încet. ”
Mircea are 27 de ani și astăzi e prima dată când vine la noua lui prietenă, Carla. Blocul cu geamuri termopane mici pe fundal gri-murdar îi provoacă neliniște. Întotdeauna i s-au părut urâte prin înfățișarea lor. Slavă Domnului că el avea o casă cu etaj pe strada Poporului. Nu s-ar fi simțit confortabil într-un bloc cu geamuri prea mici, gata să-ți provoace sentimente claustrofobice în orice moment. Ajuns în fața scării, mâna i se opri pe clanță. Niciun interfon. Ciudat, nu? Toate scările din cartierul ăsta și aproape toate scările din oraș sunt prevăzute cu așa ceva, din cauza spargerilor tot mai frecvente din ultima perioadă. Și totuși aici nu e decât o clanță veche lipită de o ușă din fier plină de rugină. Ceaușiști, gândi apoi apăsă și trase. Cu greutate, reuși să deplaseze ușa și să intre. O scară de bloc normală, unde cutiile poștale privesc la avizierul umplut de datorii la întreținere. Ar fi interesat să vadă cum se descurcă iubita la cheltuieli, dar se abținu. Apoi, cu un trosnet puternic, ușa se închise în urma lui. „Și totuși nu pot să înțeleg cum e posibil așa ceva. Sunt la etajul doi. Sau cel puțin așa cred. Am urcat până la trei unde am crezut că stă Carla, apoi am mai urcat un etaj și apoi încă unul...blocul ăsta nu avea patru etaje?! Nu te gândi la asta, probabil că nu ai văzut bine. Ce contează un etaj-două în plus? Ok, deci să recapitulez: am ajuns la etajul cinci și tot nu am dat de apartamentul ei. Așa că m coborât. Întâi la patru, apoi la trei, unde am verificat încă odată. Fără rezultat. Am coborât apoi până la doi, până la unu și apoi până la parter..unde nu mai era parter. Deci, poate nu am numărat bine, zic. Am mai coborât de două ori și tot nu am dat de parter, așa că am urcat înapoi patru etaje. Și iată-mă aici. Mă gândesc să...” Se gândește că poate Carla este în sfârșit aleasa. E frumoasă, deșteaptă și are simțul umorului. Cred că se apropie momentul în care trebuie să scape de singurătate. Cine știe ... poate unul sau doi copii. Sau poate că prietenii lui au dreptate: nu ar strica puțină distracție în plus, cât se mai poate. Cu toate astea, simte că a obosit. Petrecerile de sâmbătă seara și femeile alături de care se trezea apoi dimineață, încep să-l îmbătrânească. Rămase împietrit. Îi venise proasta idee de a se uita în jos prin casa scărilor. Vroia să vadă câte etaje are de coborât până la parter, dar rămăsese împietrit, aproape să alunece peste balustradă. Pentru că scările nu se mai sfârșeau. Vedea aproape 8 una după alta după care era întuneric și nu se mai distingea nimic. Cu greu, își ridică privirea și văzu aceeași grozăvie imposibilă : Scările nu se mai terminau. De parcă se afla într-un film paranormal și nu în cruda realitate. Apoi, un alt sentiment puse stăpânire pe el: teama. Așa că începu să coboare treaptă după treaptă, în pas alergător, sperând să ajungă la...(un capăt) parter. Servieta care ascundea laptopul era cam grea. O mută de pe un umăr pe altul și începu să urce. Știa cu certitudine că stă la etajul trei. Îi spusese asta ieri, la birou, învârtindu-și o șuviță pe degetul arătător și apoi îl pupase de trei ori ca să țină minte. Scările erau greoaie și... Nu ajunse bineînțeles la niciun capăt, la nicio ieșire. Doar trepte, holuri și iar trepte, holuri. Simțea că o ia razna rău de tot. Se opri într-un final trăgându-și sufletul. Imposibil. ‚Imposibil. Și totuși iată-mă alergând ca un bezmetic pe niște scări care coboară și urcă la nesfârșit. Imposbil să nu exite o ieșire, un capăt, orice. Măcar o diferență, o ceva...NUMAI TREPTE ȘI IAR TREPTE.’ Închise ochii și respiră adânc apoi îi deschise. ‚Dacă mintea mea creează toate astea, atunci sunt sigur că o pot face să apară și altceva.’ Închise din nou ochii și de data asta și-o imagină pe Carla cum îi deschide ușa și-l poftește înăuntru. Surâzătoare și caldă. Da. Era fericit cu ea. Și-o imaginează într-o rochiță scurtă cu dantelă la tiv, deschizându-i ușa. Deschizându-i afurisita de ușă. Și apoi pleoapele i se ridicară și... Obositoare. Scările astea afurisite și obositoare. Ajunse la etaj și, parcă simțindu-l că se apropie, Carla îi deschise ușa: -Dragul meu, ai ajuns. Credeam că nu o să mai nimerești niciodată apartamentul. Zâmbi. Într-un fel sau altul ceea ce spusese fata nu suna amuzant. Suna oarecum înfricoșător. Cine știe. Poate emoțiile sunt de vină. Știe cu certitudine că peste o jumătate de oră se va afla în patul ei. Se trezi. Pleoapele i se ridicară și se trezi. Era la etajul x, la distanță de cine știe câte scări care duc la parter. Dar era sigur că reușise s-o facă să-i deschidă ușa. Dar ce-l adusese înapoi? ‚Ceva m-a făcut să cad din nou în Visul ăsta stupid. Se întâmplă ceva cu mine, dar nu îmi pot da seama ce. Sunt sigur că realitatea e pe acolo pe undeva. Sub forma unei uși deschise și a unei fete cu zâmbet drăgălaș.’ Și deodată îi veni o idee. Închise ochii. Își imagină ușa Carlei. Din lemn de fag, cu modele rotunde. Clanța cu magini auriii și....da, normal că deschise ochii și ușa îi apăru. Fiecare etaj avea patru uși desenate. Adică erau doar niște imagini, dar de data asta ușa iubitei luii părea adevărată. Bătu. Și Carla îi deschise și îi spuse: -Dragul meu, ai ajuns. Credeam că nu o să mai nimerești niciodată apartamentul. Zâmbi amar. -Important este că te-am găsit în cele din urmă. O îmbrățișă atât de strâs încât fata eliberă un oftat. Promite-mi că o să te muți. -De ce? Nici nu mi-ai văzut casa și deja nu îți place? -Nu, dar nu cred că o să mai fiu în stare să vin până aici. Știi tu, blocurile astea...nu-mi plac. Avu această conversație exact în momentul în care la capătul celălalt al coridorului unui tip înalt, brunet, cu o servietă de laptop pe umărul stâng i se deschidea ușa și o fată cu zâmbet drăgălaș îl primea înăuntru. O sărută și, cu o fracțiune de secundă înainte să închidă ușa, se uită înspre holul rece și-l privi drept în ochi pe tipul cu servită, care semăna uimitor de mult cu... Se văzu la celălalt capăt al holului intrând printr-o ușă de fag și nu apucă decât să spună ‚of, căcat’ odată cu tipul de acolo și înțelese că jocul va dura o eternitate. 20/07/2010 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy