Am părăsit cărarea turistică și m-am adâncit puțin în pădure. După zece metri de mers m-am regăsit într-o sălbăticie autentică. Bucăți de stâncă acoperite de mușchi uscați, uscături, copaci înfrânți, buturugi scobite, rădăcini... Frunzele ruginite foșneau la fiecare pas. Mă opresc. Ascult. Liniște. Nici un zgomot. Nici o tresărire. Copacii tac înmărmuriți, în așteptare. În mijlocul verii pădurea e văduvită de viețuitoare, imaginea feerică amăgește: pădurea e moartă. Nici vietățile ce se hrănesc din moarte nu mișună în desișuri. Sub frunzele ruginii de pe jos nu sunt nici măcar furnici, nici ciuperci... Se pare că toate substanțele nutritive au fost deja consumate. Nu mai e nimic de hrană. M-am înșelat. Zgomote trădează existența stăruitoare a vieții. Un câine rătăcit, îl văd, caută, adulmecă, e plin de mânie, îl observ îndeaproape cu binoclul, e turbat. Instinctul îmi spune păzea, teama mă îndeamnă la fugă, rațiunea îmi spune să mă urc într-un copac. Știu, dacă aș face o singură mișcare, m-ar auzi. Trebuie să fac mișcarea cu săbuință. Nu sunt înnarmat, nu pot lupta cu el, fiindcă o simplă rană ar fi îndeajuns pentru a mă infecta... Dacă fug, e mai mult probabil, că mă va urmări, chiar ajunge, aș ajunge la luptă... Copacii, fagii înalți, nu-mi pot oferi adăpost, n-aș putea să mă urc în vreunul din ei. Până la urmă am ajuns la concluzia: de luptat va trebui oricum să lupt. Deci, de ce să mă las de pe-acum pradă fricii, mai groaznice, decât însăși lupta? Trebuie să mă înnarmez, e singura cale de a ieși din acest impas, cu șanse mai mari de nu mă infecta... Repede, un băț, o bâtă, o ceva... În jur nu sunt decât frunze... O singură dată în viață, ca și copil, am fost mușcat de un câine, în curtea unui vecin, care nu-și ținea javra legată, o cățea de înălțimea unui teckel: de îndată ce am intrat în curte, de sub vie, s-a repezit la mine, și m-a mușcat de picior, puțin mai sus de gleznă, dar în așa fel încât am început să râd. M-a mușcat să spun așa, timid, mai mult de formă, să-mi arate că nu sunt binevenit. Am râs! Ceea ce a provocat animalul la mai multă furie. Dar furia nu m-a impresionat. Acum eram într-o situație diferită: câinele era mare și bolnav, ceea ce-l făcea mai periculos, mai imprevizibil.
Trebuia să mă folosesc de teren. Între mine și el era un fel de adâncitură, valea unui mic pârâiaș de pădure. Poate dacă mă retrăgeam, voi putea să ies din câmpului vizual, în orice caz trebuia să fac ceva. Am făcut primul pas îndărăt, cât se poate de atent, dar foșnetul frunzelor l-au atenționat pe câine, care a întors instantaneu capul spre mine. Ce a văzut? O victimă? Cum mă văd eu? Victimă. Nu, sunt adversar! Inamic. Eu am împietrit. Câinele mă urmărea, vroia să vadă cum reacționez. Fug? Nu. Am stat pe loc. După câteva clipe câinele se repezi în direcția mea. Am calculat: în două, trei minute va fi la mine. Am început să caut după pietre, vreun bolovan. Nimic. Am zărit o tufă uscată, m-am grăbit să rup o creangă. Nu puteam. Am privit în jur. Am zărit un vreasc, gros și tare. L-am apucat în grabă. Așa înnarmat am încercat să mă poziționez avantajos, încât să am cel puțn o șansă de izbândă. Câinele apăru gâfâind, cu ochii ieșiți din orbite, desfigurat de boală și nebunie... L-am întâmpinat cu ciomagul acela improvizat, pe care-l roteam deasupra capului, cât puteam de repede. Câinele se opri nehotărât și începu să latre puternic ieșit din minți. Dar imediat am obosit să mai învârt vreascul, așa că îl țineam întins spre botul însângerat al câinelui. Nu am dat nici un pas înapoi. Am început să strig la câine, cu intenția să-l intimidez, poate va pleca. Dar nu am avut acel noroc. Însă altul. În mijlocul acelor răcnete s-a auzit un tunet și am văzut cum câinele se împleticește și cade la pământ. Cineva îl împușcase. Nu-mi venea să cred. Ce noroc, mi-am zis. Câinele nu se mai mișca. Prijmedia a dispărut brusc, așa cum venise.
Am așteptat să văd cine e binefăcătorul meu. M-am așezat pe o stâncă erodată de o ploaie căzută pe-aici cu mii de ani în urmă... Liniște...
Aud foșnete de frunze, zgomote, care se apropie. Apare o doamnă îmbrăcată în costum de vănătore, englezesc, luxurios... Pe umăr își purta pușca de vânătoare, o piesă de muzeu. Ne-am măsurat din cap până-n picioare.Eu o priveam cu recunoștință în ochi, pe când ea mă privi cu aroganță.
-Vă mulțumesc, am spus simplu, și am făcut semn din cap arătând cadavrul câinelui.
Doamna, de treizeci de ani, cel mult, n-a răspuns. A privit cu mulțumire de sine cadavrul, a verificat cu vârful cizmei moartea câinelui, apoi s-a apropiat de mine.
-Sunteți întotdeauna atât de imprudent? zise ea ironic. Vă place aventura?
-Am vrut să descopăr puțină natură, am răspuns fără să mă ridic.
-În părțile acestea nu mai e nimic în viață, răspunse ea.
-Și câinele? am întrebat.
-Îmi aparține, zise ea. Apoi se corectă: mi-a aparținut. A fugit de la curte, și a fost de datoria mea să-l elimin, până nu devine o primejdie pentru ... turiști, zise ea sarcastic.
-Vă felicit, am zis. A fost la timp.
-Da? zise ea. L-am avut în vizor cu mult timp înainte de a apărea dumneata pe scenă. Trebuie să știți, că vânătoarea este pasiunea mea. Și cum pe aceste meleaguri nu mai trăiește nimic de-o veșnicie, m-am delectat prin a vâna propriul câine...
M-am cutremurat.
-Am așteptat după o situație mai ... palpitantă, continuă ea. Prin apariția dumneavoastră mi-ați stricat distracția!
-Glumiți, desigur, am răspuns.
-Nu, deloc! răspunse doamna. V-am avut în vizor! Pentru un moment am ezitat, care să-mi fie trofeul pe azi.
-Eu totuși vă mulțumesc, am zis și m-am hotărât să fac drumul îndărăt. Cine știe...
Ea râse!
-Turiștii! zise ea ironic.
Ea dat semne de nerăbdare. Vroiam să părăsesc acea pădure fermecată.
-Totuși vă invit la castel, spuse ea provocator. Vino, poate te rătăcești și apoi te mănâncă ursul!
Am râs amândoi.
Pe poteci, doar de ea È™tiute, am ajuns în alea cu platani a unui parc enorm, care desigur aparÈ›inea de castelul doamnei misterioase. După o cotitură, am intrat în parcul propriu zis, un paradis care mi-a luat respiraÈ›ia. Un parc baroc, în fundal, ca pe o vedere, se vedea un castel à la Versailles, impunător,
Fântâni arteziene și canaluri artificiale întrețineau viața acestui paradis: o multitudine de plante, flori, copaci, cunoscuți necunoscuți, am fugit să privesc îndeaproape trandafirii, crinii... dar, atingând petalele am observat, că florile erau artificiale, totul era artificial... Am înțeles.
-Urmează-mă, m-a chemat amfitrioana mea tânără.
Pe terasă am servit cafea și savarine... un deliciu. Am savurat liniștea solitudinii acestei moșii, fără griji, și o țigară fină, suntem adânciți în conversație despe artă, despre arta grădinăritului, arta vânătoarei, arta de a trăi... Un sextet ales ne cânta muzică de Pachelbel, Bach, Purcell ...
Apoi am fost invitat să vizitez vastul palat, desigur a trebui tsă plătesc biletul de intrare, unde doamna și-a luat rămas bun, iar eu m-am alăturat grupului de turiști, care vizitau la acea oră clădirea. Impresii? Desigur, am fost impresionat la prima vedere, de impozantele încăperi, pline de opere de artă, statui cu subiecte mitologice, subiectul principal fiind Diana, zeița vânătorii - desigur mi-am amintit de frumoasa doamnă, care m-a găzduit atât de strălucit. Ascuns în mulțimea de turiști, m-am apropiat de unele statui și, spre marea mea dezamăgire, am observat că acestea nu erau de marmură ci de stuc, chiar foarte ieftin, încât totul mi s-a părut că este fals, o farsă... De aproape observam: aurul abundent, ornamental, era deteriorat, ceea ce a rămas era doar umbra strălucirii trecute, poate chiar acea strălucire era o farsă, o amintire care servește la falsificarea unei actualități, care niciodată nu a existat.
Dezamăgit m-am plimbat pe aleile parcului, umbrite de copacii artificiali, pentru a-mi recupera voia bună. Porția de umor, mi-am regăsit-o după incidentul de dimineață. O doamnă în negru a apărut de după un colț. Fața plânsă o ascundea după un voal. M-a zărit. S-a oprit. După o clipă de nehotărâre s-a apropiat de mine și, fără un cuvânt, mi-a dăruit o mărturie de veridicitate: o privire autentică, un crâmpei de suflet. Apoi și-a continuat drumul... Mi-am zis: mai avem speranță.