Să ne înțelegem! Sunt un comod al marelui oraș și, chiar dacă unii ar fi înclinați să mă considere boem datorită nonconformismului meu, am o oarecare ordine în viață. Acum, depinde ce înțelege fiecare prin ordine. Pentru mine, noțiunea definește o dimineață care începe pe la ora zece cu o cană uriașă de cafea și toată presa întinsă pe masa din bucătărie. Bine, e drept că, de multe ori ziarele se mai încurcă și ajung să le citesc pe cele vechi de câteva zile înainte de cele din ziua curentă, dar asta nu e vina mea! Toate seamănă unul cu altul, ce să le fac? Și se mototolesc de îndată ce le desfaci, pe bune! Lasă, că, Tanți, care face curat prin apartamentul meu vinerea, se bucură când are cu ce șterge geamurile, acesta fiind destinul final al oricărei publicații, nu-i așa? Apoi, sincer să fiu, îmi iubesc mașina până la divinizare! Nu fac un pas fără ea, fie că e vorba de barul din colțul străzii, fie că e vorba de kilometrii fără număr. Normal că folosesc liftul! Etajul unu, se numește etaj și nu parter sau subsol! Cât despre femeile din viața mea... Dragii mei, ele nu au lipsit și nu vor lipsi niciodată! Problema este că, de curând, mi-a căzut cu tronc o anumită „căprioară” și am decis să ies la „vânat”.Ochii? Culoarea dolarului! Părul? Culoarea cafelei! Trupul? Forma celei mai neasemuite sticle de coniac!Ei?
Fiind din anturajul verișoarei mele Simona, am elaborat cel mai sofisticat plan de atac și m-am avântat în „luptă”, plin de încrederea tuturor reușitelor mele anterioare.
-- Nu pot să cred! Atât a avut de zis vară-mea, când i-am expus o parte din intențiile mele.
-- Crede! Crede! Am dat din cap conștient că am filosofia vieții în degetul mic.
-- Ai să te frigi rău, îți zic de pe acuma! Mara e altfel!
-- Altfel decât cine?
-- Știi bine ce vreau să spun!
Și zău că a avut dreptate! După tatonările inițiale, firești, care ar fi fost suficiente să-mi exprime intenția, am scos „armele”. Florile, mesajele, bomboanele de ciocolată, au smuls un mic zâmbet de pe buzele numai bune de smotocit, dar atât! Hello-o!? Eu sunt Cezar! Numai numele și ar trebui să vă spună ceva! Am hotărât să o aștept la ieșirea instituției în care lucra. Cine nu s-ar fi simțit măgulită? Mașina mea e ultimul răcnet în materie de dotare, de model și de tot ce vreți. Iar posesorul… nu mai spun! Mi-am scos la înaintare cele mai bune țoale, m-am tuns la un hair-stilist, mai că nu luceam ca un inel de aur fluturat în fața ei. Dar cum credeți că a primit ea toate aceste gesturi? N-ați ghicit! Nu s-a aruncat de gâtul meu! Pur și simplu a zâmbit cu gura ei criminal de apetisantă, mi-a mulțumit și… m-a refuzat. Bine, cică avea alt program, ceva voluntariat, pe undeva, n-am reținut! Dar m-a refuzat! Pe mine! Marele Cezar!
Am mai încercat câteva tehnici de învăluire, dar, pur și simplu, nu a mers cu nici una dintre metodele mele faimoase. Salvarea a venit tot de la vară-mea. Mă sună într-o zi, taman când degustam o halbă gulerată, cu bere:
-- Auzi? Cât de tare ești pe poziție cu Mara?
-- De ce?
-- Uite, plec împreună cu ea și încă vreo câțiva prieteni la Durău pe trei zile. Îți surâde ideea?
Am sărit ca leul nemâncat zece zile pe o ciosvârtă de carne. Simona m-a domolit, m-a școlit, m-a înțolit corespunzător, mi-a pregătit un bagaj din ce-a găsit prin dulapurile mele îndesate cu haine de firmă, strâmbând din nas.
-- Vedea-te-aș cu papuci din ăștia la Dochia!
-- Pardon?
Dădu din mână, ca și când traducerea frazei în sine, nu avea cine știe ce importanță! M-a asigurat că, fără ajutorul ei, nu aș fi în stare să supraviețuiesc experimentului la care mă supuneam în mod voit. Ciudat, nu? Doar era vorba de trei zile la munte! Dă-o încolo! Am mai fost în stațiuni, nu sunt un puștan ignorant! Ideea de bază era să fiu atât de aproape de Mara încât să-mi pot etala calitățile și, cine știe, poate cadrul natural să mă ajute să o aduc acolo unde vreau, nu trebuie să precizez unde, pentru că e clar! Simona m-a convins chiar să îmi las mașina în garaj și să fac întreg drumul, înghesuit într-un microbus. Sper să merite efortul! Oare chiar atât de mult îmi doresc să fiu cu Mara încât să accept un astfel de tratament? Ajunse, însă, să arunc o privire ochilor aceia bogați în promisiuni, ca să ignor cu totul hurducăiala și mirosul de benzină care îmi pătrunsese în haine, probabil până la indispensabili.
O, nu! O! Nu! Mie să nu-mi spuneți că nu există un chioșc de ziare și televizor în pensiune, că trebuie să-l support pe hippiotul de Geo, pe care abia ce l-am cunoscut, cu mine în cutia de chibrituri care se numește cameră! Mara îmi atinse brațul cu palma, într-un gest care-mi porni stoluri întregi de păsări în stomac.
-- Sper că e în regulă și pentru tine! Geo este fratele meu și un împătimit al muntelui, sunt convinsă că vă veți înțelege!
-- A…Da! Da! E grozav!
Fratele ei! Cum nu se poate mai bine. Cred că încep să îmi placă hippioții! Sunt așa de pașnici și motivați în ceea ce fac! Chiar o să fie grozav! Poate pune o vorbă bună pentru mine! Of, Maică Precistă, cât de mult a trecut de când nu Te-am mai pomenit! Focul de tabără din acea seară, cina cu slănină, caș și pâine de casă, melodiile cântate de Geo la chitară și privile duioase pe care mi le aruncă Mara, reușesc într-o oarecare măsură să-mi calmeze nervii care ajunseseră să zbârnâie mai ceva ca firele de telegraf. De mâine, mă pun pe treabă! Știu exact cum am iau taurul de coarne!
Adormisem cumva în patul îngust, pe salteaua numai ghemotoace, datorită, în cea mai mare parte, lui Geo, care, cocoțat în vârful patului său, cântase până după miezul nopții niște melodii divine, în care era vorba despre iubiri neîmpărtășite și disperări deprimante. Am și visat, cred… Cel puțin cu acea stare de moleșeală m-am trezit scuturat zdravăn de colegul meu de cameră.
-- Trezește-te, frate! E deja ora șapte!
-- De ce, pentru Dumnezeu, m-aș trezi la șapte? Mormăiala mea l-a făcut să mă scuture mai aprig.
-- Trebuie să plecăm imediat, altfel nu ne ajunge timpul!
Plecare! Imediat! Timp! Am reușit să deschid un ochi. A naibii ținută de camuflaj avea Geo! Bocancii înalți și butucănoși păreau să aibă fiecare cel puțin trei kilograme. Am ridicat ambele mâini în sus:
-- Pace! Mă ridic imediat!
-- Imediat e prea târziu, frate!
Chiar dacă îmi plăcea la nebunie cum suna “frate”, nu eram dispus să las de la mine prea ușor treaba cu trezitul și plecatul cine știe pe unde. Chiar în acel moment se auzi vocea suavă a Marei:
-- Băieți! Sunteți gata?
Am sărit din sacul de dormit făcându-i semn lui Geo să iasă că vin și eu, cât de repede pot. N-a fost cine știe ce repede, n-a fost nici plăcut să mă zgribulesc în aerul atât de rece că-mi tăia maul, în timp ce eram anunțat că putem servi o cafea la Fântânele, ce-o mai fi fost și aia, și eram încărcat cu un rucsac care putea să mă bage în pământ până la genunchi de greu ce era. Nu-mi îngăduiră nici să trag o țigară. Și dacă aș fi fost condamnat la moarte mi s-ar fi permis o atât de mică plăcere! Îi auzeam ca prin somn pe ceilalți discutând despre trasee, despre ore, despre Salvamont. Limbă străină, frate! Iată că începeam să vorbesc ca un adevărat Geo. M-am târât în urma grupului, până când am intrat într-o pădure cu teren atât de înclinat, încât ți-ar fi trebuit un lift să îl poți urca.
-- Unde mergem? Îndrăzneala mea nu făcu decât să atragă toate privirile spre mine. Mara purta un hanorac verde, care se asorta minunat cu ochii de culoarea dolarilor. M-am pierdut efectiv în ei și nu am procesat pe moment informația pe care mi-o aruncă în vârful buzelor:
-- La Duruitoarea, bineînțeles.
-- Bineînțeles, am suspinat.
Din doi pași făcuți în urma lor, au început să curgă pe mine toate nădușelile. Pantofii de sport originali și minunați pe care îi purtam, s-au acoperit de noroiul cleios din pădure și am început să alunec, mai ceva ca pe patine. Făcându-i-se milă de mine, vară-mea îmi întinse mâna și mă remorcă întocmai ca pe un copil mic.
-- Auzi, ce e aia Duruitoarea?
-- Of, Doamne! Cascada! Pe ce lume trăiești? N-ai auzit de Ceahlău? Acum urcăm pe traseul Fântânele-Dochia-Duruitoarea. Două ore la urcare, patru la coborâre, doar de aceea ne-am trezit la șase!
-- Ai milă de mine! N-am urcat în viața mea alfel decât cu liftul și nu m-am plimbat niciodată altfel decât cu mașina. De ce să vrea cineva să facă asta?
-- Din pasiune!
-- Îmi vin în minte câteva lucruri pe care le-aș face din pasiune, dar urcatul pe munți nu e unul dintre ele! N-aș putea să vă aștept la pensiune? Mai beau o bere, ceva…
-- Dacă crezi că vrei să-i spui asta Marei, n-ai decât! Ea a ales traseul!
Jur că am să o omor pe Simona… mai târziu. Acum am o stringentă nevoie de ea. Mara se apropie de mine, surâzătoare și luminoasă, cu obrajii îmujorați de efort.
-- Ești bine?
-- N-aș putea să nu fiu când mă privești așa! Mă simt cu capul în nori!
-- Vei fii, la propriu, când vom ajunge la Dochia! Ai nevoie de ajutor?
O, da! Da, din partea ei! Se oferi să mă învețe cum să respir. Ritmat, pe măsura pașilor, moment în care m-am simțit tentat să îi explic cum ar putea ea să respire dacă i-aș acoperi gura cu a mea. Of, Cezare, grele vremuri te pasc! Dus cu zăhărelul. Așa am fost până am ajus, de-a dreptul leșinat, la Cabana Fântânele. M-am aruncat pe unica bancă liberă, încercând să-mi reiau suflul și privind prostit cum Geo strângea mâini în stânga și dreapta și pălăvrăgea despre alte posibile trasee, unele de șase ore, altele de opt ore. Ferească sfinții din ceruri! Nu erau de ajuns două la urcare și patru la coborîre?. M-am lins pe bot și de cafea! Mara, în schimb, mi-a întins, surâzătoare, sticla ei în care licărea o nuanță de coniac. Am pus însetat gura pe ea. Pfuai! Abia m-am abținut să nu scuip în fața ei.
-- Poți să bei liniștit! E ceai de sunătoare!
Am înghițit cu noduri câteva guri și i-am înapoiat ceaiul, ocazie cu care i-am prins degetele într-o strânsoare ușoară, foarte grăitoare, țintuind-o cu privirea. Trebuia să înțeleagă mesajul!
-- Putem pleca! Strigătul ei se sparse în ecouri de-a lungul pădurii de sub noi. Abia atunci mi-am dat seama cât urcasem și ce imagine fabuloasă ratasem până atunci. Am rămas cu adevărat cu gura căscată. Simona mă înghionti ușor.
-- Trezește-te, nu e vreme de pierdut!
Oameni buni! Nu știu cât am umblat! Dacă nu am bășici pe tălpi să nu-mi spuneți mie Cezar! La un moment dat, pur și simplu am capitulat. Eu, Marele Cezar m-am trântit pe o buturugă și am cerșit o bucată de orice cu care să-mi ucid foamea chinuitoare care-mi contorsiona stomacul.
-- Ridică-te, frate, strigă Geo, sunt vipere pe aici!
Motor să fi avut și nu aș fi pornit-o atât de repede în sus, ajungând chiar lângă Mara.
-- Nu te întrista, în curând vom face un popas!
Acel curând se nimeri abia după mai bine de o jumătate de oră, la un popas, cum ar veni amenajat. Noțiunea de amenajat presupune anumite îmbunătățiri aduse în spiritul confortului. Sau, nu? O masă din lemn înnegrit, plină de așchii și două bănci cu picioare șubrede, de-o parte și de alta. Ah, dar stau lângă Mara, pe care o privesc fix în timp ce ea îmi decojește un ou. Decoji-m-ar și pe mine de haine, așa cum decojește oul! Cu coada ochiului o văd pe Simona cocoțată pe genunchii lui Geo. Aha! Ceilalți doi membrii ai echipajului au pornit-o în față, anunțând că nu le e foame și că se tem că se lasă ceața. Mara îmi zâmbește, strecurându-și în gură o felie de măr. Nu pot să-mi imaginez cum o biată felie de măr mă face să mă treacă toate căldurile. Păcat că nu ne puteam permite să stăm ceva mai mult, ca să încerc o manevră de-a mea. Geo se ridică brusc, strângând la repezeală pachetele de pe masă:
-- Se lasă ceața și, începând de aici, marcajul nu mai e pe pomi, frate!
Ce însemna asta, am înțeles abia când, o perdea lăptoasă ne înghiți cu totul. Hristoase! Nu vedeam la un pas! Dacă până atunci urmasem o cărare, după o porțiune de drum, mușchii alunecoși pe care călcam și arbuștii pitici care abia se mai vedeau ca niște umbre, nu mai puteau oferi semnele după care se orientau noii mei prieteni. O angoasă rece, mă paraliză de-a dreptul, din creștet până în tălpi.
-- Vedeți ceva?
-- Nu mai striga, îmi șopti glasul Marei lângă umărul drept, glasurile sunt propagate în mod înșelător de ceață și nu vreau să riscăm să ajungem în vreo prăpastie!
Prăpastie? Am prins-o de mână, chipurile să o ajut la drum. O, vai! Dacă scap din asta, jur că merg la biserică să aprind o lumânare! Prin negura deasă, păreau să se audă glasuri din mai multe direcții. Îmi priveam atent picioarele. Atâta și vedeam! Un pas greșit și… Dar ea era lângă mine! Geo și Simona nu se vedeau.
-- Acum ne oprim, mă anunță Mara.
-- De ce, Doamne iartă-mă?
-- Pentru că nu mai văd chiar nimic și nu vreau să ne pun în pericol.
-- Acum mă sperii!
-- Nu te speria, ești cu mine!
Și ea ce era? Capră neagră în stare să sară peste prăpăstii? Îmi venea să urlu! Cine m-o fi pus să umblu pe munți, prin ceață, după fuste? Doar are balta pește destul, nu e nevoie să mergi până în Honolulu după el! Umezeala și frigul începură să mă irite mai mult chiar decât situația în sine. Mara părea calmă. Abia peste câteva momente am înțeles de ce. Un sunet cumplit izbucni desupra noastră, aproape de a-mi sparge nu numai timpanele, ci și creierii.
-- Bine!
-- Bine, ce?
-- E alarma de ceață de la Cabana Dochia. Acest zgomot acoperă alte zgomote și ne călăuzește.
-- Slavă cerului!
Chipul Simonei, surâzător și plin de încântare fu primul pe care l-am văzut, odată intrat în aburul delicios de cald al unei încăperi mobilate cu o singură masă lungă și câteva bănci. Aș fi sugrumat-o pe loc, însă ea, mă întâmpină cu o cafea. În momentul în care am dus cana de tablă la gură și am gustat aroma, i-am iertat toate păcatele, cu toate că lichidul era la ani lumină depărtare de a fi numit cafea. Băieții grupului comandaseră o ciorbă de burtă. Poate că nu avea gustul pe care îl are ciorba de burtă servită în restaurantul meu preferat, dar jur că m-am simțit ca în rai, savurând-o încet. Problema a apărut în momentul în care Mara a dat semnalul de plecare.
-- N-am putea rămâne aici?
-- Pentru totdeauna? Ar fi frumos, îmi surâse Mara ca o zână a munților ce era.
Ce-am putut debita? Doar nu era să stau înțepenit la Cabana Dochia, în vârful Ceahlăului, cufundat în ceață!
-- Dacă vrem să ajungem la Duruitoarea, e timpul să plecăm, e deja trecut de amiază!
Geo își ridicase rucsacul în spate. Ce șanse aveam să îi conving să ne întoarcem pe același drum? Măcar era un traseu cunoscut!
-- Norii sunt cam închiși la culoare. Poate va ploua!
Mara mă studie binevoitoare și îmi explică:
-- Pe munte, timpul se poate schimba de la un minut la altul! E un risc asumat.
Mi-aș fi dorit să-și asume și ea niște riscuri cu mine, cel puțin tot atât de ușor pe cât mi-am asumat și eu riscul de a trăi un astfel de experiment pe pielea mea, pentru ea. Vremea confirmă spusele ei. După nici jumătate de oră de la regretabila noastră plecare din căldura cabanei Dochia, un soare strălucitor ridică pătura de ceață, dezvelind o imagine atât de impresionantă, încât m-am simțit pe loc mai entuziasmat decât ar fi fost normal să mă simt pe traseul care îmi solicita să mă agăț cu disperare de cordelinele fixate în peretele stâncos. Sfinți din ceruri! Spectacolul adevărat abia urma! Ajunși la cascada Duruitoarea, am înlemnit, cu trupul cuprins de spasmele unei emoții nemaiîncercate. N-am văzut în viața mea așa ceva! O cădere masivă de apă, în două trepte, se spărgea la picioarele noastre și arunca bubuituri în toată pădurea, așa încât trebuia să răcnești de-a binelea dacă aveai ceva de spus. Nimeni nu avea nimic de spus! Timpul se scurgea și nu ne înduram nici unul să propunem plecarea. Stăteam umăr lângă umăr pe banca îngustă tăiată lângă trunchiul unui copac imens, priveam dansul apei și mâncam din sandvișurile înghesuite în rucsaci. Simona îmi spusese la un moment dat, la cabana Fântânele ceva de genul “Pe munte toți suntem prieteni, indiferent dacă ne cunoaștem sau nu!” Mă lovi înțelesul acelei propoziții abia atunci, împărtășind cu tovarășii mei de drum minunata măreție a cascadei Duruitoarea. Mara își strecurase palma într-a mea și își rezemase umărul de pieptul meu. În alte condiții aș fi strigat de să răsune pădurea “Da!!!”. Acum, mi-am lipit doar buzele de părul ei semănând izbitor cu trunchiurile copacilor, am privit în ochii ei de culoarea frunzelor, am îmbrățișat trupul ei asemănător unei sălcii în bătaia vântului, înțelegând că eu fusesem vânatul.