Lumina dansează pe pereții ca un pergament vechi, mici bănuți aurii se împing voioși, sar unii peste alții, se multiplică și juxtapun periodic unii călare peste alții, ca un cod ciudat și de neînțeles pentru mine. În salonul șase al spitalului de infecțioase Târgu Mureș, lumina intră filtrată de coronamentul unui mesteacăn ce străjuiește aleea cu pietriș care trece prin fața geamului înalt, de tip vechi, al secției, spre intrarea din spate, urmăream viu petele jucăușe de lumină de pe pereții îngălbeniți de timp și de lipsa de atenție a omului. Alături de mine, vis a vis de patul meu metalic, complet inconfortabil, dormea nenea Duca, un bătrân de 82 ani, colegul meu de salon. Un om simplu, vivace încă, îi urmăream brațele încă verzi atunci când surorile medicale îi aranjau perfuzia la brațul drept.
Omul venise în spital pentru a primi niște infiltrații în spate, cu Boicil forte, auzise că sunt bune și că de o vreme simțise niște junghiuri in spate și tare îl mai dureau. O cunoștea pe șefa de salon așadar intrase acolo la secția de infecțioase, deși cei cu probleme de coloană erau internați în mod obișnuit, în alte clădiri, în alte spitale. Nenea Duca e un om de treabă, am simțit din prima clipă, respectuos cu acea politețe a oamenilor în vârstă, acum rar mai găsești oameni care să posede galanteria gesturilor și modul de adresare către ceilalți semeni cu atâta reverență și demnitate camaraderească.
Ne-am împrietenit din prima. Mi se adresa cu “domnule inginer”, atunci când începea să povestească unele din întâmplările tinereților lui. Doamne și avea atâtea, trăise o viață plină, rondă și gustoasă. Era specialist viticultor, angajat ca și tehnician colector de vin și derivate din struguri și alte fructe. Îi plăcea să călătorească, mi-a povestit odată cum și-a cumpărat o motocicletă cu ataș de-aia nemțească de după război, cum o îngrijea și întreținea, căci cu ajutorul ei, mergea pe la diversele puncte de colectare în verificările de rutină, atunci când producătorii vindeau producțiile lor de struguri către unitatea viticolă pe care nenea Duca o reprezenta. Avea un fel modest de a povesti despre el însuși, era o plăcere să îl asculți, zugrăvea parcă în cuvinte, reușea să capteze atenția mea ușor și mă lăsam în voia poveștilor lui. Amândoi stăteam culcați pe spate în paturile despre care ți-am spus cât de neconfortabile erau, dar poveștile lui nenea Duca reușeau cumva să mă facă să uit de lipsa de confort și de durerile de șale ce mă apucau din când în când din cauza poziției în care stăteam. Uitam tot disconfortul propriu, iubesc poveștile și ador să le ascult, ori de câte ori copilul din mine e stârnit.
- Domnu’ inginer, credeți-mă, vă spun sincer, erau vremuri frumoase, strugurii erau copți, vii, tineri, aveau uneori douăzeci și patru, alteori douăzeci și cinci de măsuri de zahăr, se lipeau domnule în palme după ce-i țineai în mână. Te rugau parcă să-i culegi. Roiuri întregi de viespi se învârteau peste butoaiele unde îi depozitaseră oamenii. Din strugurii ăștia iese un vin clasa întâi, nu e necesar nici un strop de zahăr, nimic. Mâncam din ei cu pâine caldă, pâine și struguri, nu-mi trebuia altă mâncare, erau dulci, țineau și de sete și de foame.
În timp ce povestea despre struguri, luminițe aurii i se aprind în priviri, el era acolo sus pe dealurile Mureșului, atunci, în exact acel moment al povestirii. Pe vârful limbii simțeam gustul dulce-acrișor al strugurilor, în ochii minții vedeam mici pete ruginii de pe boabele pline de sevă ai strugurilor minții mele.
- Erau domnule niște femei frumoase la țară, doamne, parcă te îmbiau mai ceva ca strugurii ăia. Să știți domnu’ inginer că eu le-am respectat pe toate femeile din viața mea. Și au fost câteva, vă asigur. Pe toate le-am respectat și iubit așa în felul meu, știți eram căsătorit și săraca de nevastă-mea, știți d-voastră, nu aș vrea să o amestec și pe ea, aici.
Ochi-i scânteiau vrăjiți, corpul uscățiv se topea parcă în patul acela ciudat de spital, găvanele ochilor umbreau privirea-i vulturească, vie. Se uita-n tavan atunci când povestea, călătorea cu gândul și privirea în slalom printre petele de pe tavanul salonului, în mod nedefinit. Doar din când în când, își întorcea privirea spre mine, mă săgeta brusc, fără avertisment în prealabil. Nasul lui avea forma unui cioc de uliu, coroiat și ascuțit, doar pe față, nenea Duca își arăta oarecum vârsta, căci altfel nu se putea citi, brațele sale nu erau zbârcite, pielea era netedă și fermă pe antebraț, vinișoarele, ce la alți vârstnici ies proeminent și sumbru din piele, ca niște dâre, la el erau ferm susținute de piele și mușchi. Se putea vedea ușor cum că, bătrânul executa munci fizice în grădina casei lui din localitatea Nazna, comună limitrofă Târgu Mureșului. Privirea lui mă țintuia din când în când fără somație:
- Nu ai cum să nu iubești femeile, continuă omul. Doar dacă ești bolnav, dar chiar și atunci. Să vă zic ceva domn inginer, e aici o soră medicală, una Angela, vă spun, o bomboană de om, nu alta. Nici nu simți atunci când îți pune perfuzia sau atunci când administrează injecția de dimineață. Are o mână formidabilă. Și mai e ceva, ce nu vă pot zice, Angela e o femeie domnule, o femeie adevărată, nu o oarecare. O să o cunoașteți și dumneavoastră, fără îndoială. Doamne ce femeie! Oh, nu mai sunt cu douăzeci de ani mai tânăr căci oh, ce aș fi iubit-o. Aș fi luat-o fără îndoială de aici și aș fi fugit cu ea undeva în lume. Atunci când eram tânăr, hă hă… să vă povestesc eu.
Nenea Duca, sărea de la timpul prezent la timpul prezent în mintea lui, era realmente greu să distingi vremurile unele de altele în poveștile lui. Se intercalau și întrepătrundeau continuu. Pentru el, timpul nu exista efectiv, era mai curând o formă de schimbare a planurilor de poveste, borne albe pe șoseaua timpului poveștii. În dreptul lor cotea brusc și povestea altceva din alt timp, dar totul părea aievea acum, aici. Povestea omului nu mă ducea aiurea pe câmpuri, culmea, ci mă aducea în prezent. Era o senzație foarte stranie.
- Nu e pe acest salon, dar ea vine și aici, o să vedeți!
Întorcea formal capul și se uita spre ușa înaltă a salonului, de parcă Angela urma efectiv să apară din secundă în secundă. Dintr-o complicitate compasivă față de credința omului, mă uitam și eu spre ușa respectivă, dar ea se încăpățâna să rămână închisă și imobilă.
- Angela are grijă de toți bolnavii, nu doar de cei din saloanele femeilor, unu, doi sau trei. Vine pe la toți. Nu-mi dau seama cum și de ce, dar eu sunt aici de dinaintea dumneavoastră și o să rămân încă și după ce plecați acasă vinerea asta.
Într-adevăr urma să mă externez curând, scăpasem de o septicemie cu cântec, fusesem pe buza gropii dar am evitat-o cumva, în mod miraculos. Eram deja mai în putere și ascultam poveștile bătrânului seară de seară cu o răbdare infinită. Câteodată, nenea Duca mai sărea și la politică, încercând să mă mai tragă de limbă, doar ca să vadă în ce tabără eram, însă la răspunsurile mele monosilabice și complet dezinteresate de subiect, cred că și-a dat seama că eram realmente pe lângă în această direcție. Așadar, omul revenea întotdeauna la lucruri cu adevărat mai importante.
- Odată colectam în zona comunei Băgaciu, o așezare cu oameni înstăriți, case faine și femei zdravene, oacheșe. Pregătisem motocicleta mea cu care colindam dealurile văilor Mureș și Târnavelor, aveam întotdeauna grijă de acel motor. Mergea domnule fenomenal, acum nu se mai fabrică așa motociclete, astea de acum sunt mai rapide, fără îndoială, dar mai puțin trainice. Cum ziceam, mi-am pregătit motocicleta și am încălecat-o, vântul sufla ceața peste șosea. Când călătoresc, simt că trăiesc efectiv, simt vibrațiile motorului în coapse și ador aerul curat al dimineților. Nu m-aș putea obișnui cu viața de birou, aș muri cu siguranță, că și acum am optzeci și doi, iar în data de trei ianuarie, dacă apuc, fac poate optzeci și trei. Oh, dacă nu m-ar chinui spatele acesta…
- Spune nene Duca, cum e cu femeile alea, întorc eu vorba bătrânului, eram curios.
- Ah da, dom’le, era una de vreo patruzeci așa, eu eram tânăr de vreo douăzeci și opt și tot umblam după fiică-sa, dar îți spun sincer, mamă-sa îmi plăcea mai mult, era cum să zic, avea carnea tare domnule, când îi prindeam sânii, parcă erau pere de-alea de toamnă, erau tari și ferme. Cum ziceam, m-a chemat odată la ea. Era văduvă, dar un vecin o tot iscodea, mi-a zis ea că bătrânul i-a propus să se mărite cu el căci o să aibă el grijă de ea și de fiică-sa. Însă asta nu a vrut, se ținea pe poziții că nu și nu, că ei nu-i trebuie mila nimănui. Era focoasă, ce mai, ți-am zis eu, domn inginer!
- Atunci când m-a chemat la ea, prima dată, am luat strugurii ce-i avea, am calculat prețul și am chemat mașina să-i ia. I-am dat preț bun, eu nu mă joc cu astea, sunt un om cinstit. Am văs’t eu că se tot uită la mine, știi dumneata cum se uită femeile în felul acela la tine, într-un mod anume, nu poți să nu știi că ele vor. Sunt ca și florile ce se deschid în fața albinelor. Emană așa un parfum…
- Da, nene Duca, așa e, știu și eu ce zici.
- Dă măi domn’ inginer, așa se uita cum zici dumneata, aprobă bătrânul cu o înclinație a capului complice, ca și în fața recunoașterii unui cod antic, secret al bărbaților de pretutindeni.
- Mi-a zis sa merg să terminăm hârtiile la ea acasă. Eu am înțeles mesajul, ce să vă mai zic, eram tânăr, miroseam cuvintele și chiar peste ele.
- Când am ajuns la ea acasă, a zis că îi e frică să doarmă singură, că ea și fiică-sa erau singure și mi-a mulțumit frumos că m-am purtat frumos cu fiică-sa atunci când am semnat celelalte hârtii. Tot aducea vorba că îi e frică noaptea și că bătrânul Palfi, ungurul din vecini tot îi purta sâmbetele. Nu-i plăcea deloc de el, îl înjura ori de câte ori îi pomenea numele. Era niscai ură acolo, amestecată cu frică. Mi-era milă de ea, ce mai. Cum vă ziceam domn inginer, avea carnea tare, prima oară i-am băgat mâna pe sub bluză, am strâns de țâțele ei ca dovleceii de primăvară. Erau incredibili de tari, cu sfârcurile ca boabele de struguri de mari, mai ales că se întăriseră la atingerea palmei mele mai reci. Am mâncat ceva în fugă și ca la un semnal, a stins lumina, și ne-am dezbrăcat iute. Mirosea a lavandă și mă tot minunam cum o femeie poate avea așa o carne tare, unde puneam mâna erau numai mușchi tari, fermi. Coapsele, sânii pietroși, pizduca, tot tot, eram așa de înfierbântat, încât am călărit-o imediat, cu avântul tinereții de vreo trei, patru ori, nu mai știu exact, până spre dimineață. Însă când credeam că nu mai pot și terminam, ea făcea ceva, așa un secret al ei și eu eram tare iarăși, porneam din nou la muncă, și dă-i frate, simțeam că plesnesc de atâta plăcere. Era o femeie formidabilă. O trimisese pe fiică-sa, la soră-sa cea mică în capătul opus al satului, cică să mai stea cu vară-sa, Claudia. Ce mai domne, avea clasă femeia, era inteligentă, știa dinainte ce urma să se întâmple. Femeile conduc totul, vă spun eu, chiar dacă noi, bărbații credem că știm, de fapt habar nu avem, suntem la mâna lor. Total. Pui de găină suntem, mielușei, ce mai! Vă spun, ajunsesem seara la văduvă, și când terminasem a patra oară, soarele începea să răsară printre perdelele camerelor din față.
Aici domnul Duca își linsese buzele și respiră odată mai adânc:
- Iubesc femeile domnule inginer. Spuneți și dumneavoastră, cum să nu le iubești? Tot corpul îmi mirosea a așternuturile ei, hainele, chiar și șapca. O femeie adevărată. După aceea m-am tot gândit că eu aveam douăzeci și opt iar ea vreo patruzeci și cinci, dar nu conta prea mult asta. Femeile nu au vârstă, acelea care iubesc, nu au.
Un oftat adânc, ca o respirație din adâncuri neexplorate, răbufni din pieptul bătrânului, se întoarse brusc spre mine:
- Așa e și Angela, dom’ inginer, o femeie în adevăratul sens al cuvântului. Doamne, dacă asta ar vrea să meargă cu mine, aș merge cu ea până la capătul pământului și chiar dincolo. Are ea așa un fel blând de a vorbi cu bolnavul. Te vindecă din câteva cuvinte, vă zic! O să vedeți. Cu câtă grijă face ea injecțiile, mai mare dragul. Eu vin aici de două ori pe an, vă asigur că doar din cauza faptului ca s-o întâlnesc pe ea. E femeie, vă zic, o femeie adevărată, nu falsă ca atâtea altele, are mână vindecătoare. Zicând aceasta, nenea Duca adormi frumos cu capul înclinat spre dreapta, cu fesul lui albastru din vârful capului, ușor tras, hazliu, peste sprânceana ochiului stâng. Respirația îi deveni regulată și monotonă, doar buzele lui ușor întredeschise, parcă îmi șopteau încontinuu:
- Angela domnule inginer, Angela e o femeie adevărată.
A doua zi, în plină noapte, mă trezisem pentru porția de injecții și pastile, un miros ca de lavandă combinat cu lăcrămioare năvăli în cameră. Eram chiaun de cap, visasem nu’ș ce năzdrăvănie cu femei și struguri, cu femei care miroseau a struguri, nu mai știu exact, cu motociclete și vulturi. Xanaxul ce mi-era administrat zilnic, mi-l tot dădeau sorele medicale după mesele de prânz, era activ. Abia am putut simți o atingere fină de tot, o voce cam ca o șoaptă lină:
- Vă rog să vă trageți pantalonul puțin, să vă pot da injecția.
Am putut doar vedea un halat roșu. Mă așteptam la ceva alb, eram foarte mirat de acel roșu aprins, de aerul sorei medicale pe care nu am putut-o recunoaște în lumina slabă, a apărut din plină noapte, ceața somnului era încă prea densă în mintea mea. O înțepătură scurtă, o ușoară presiune pe partea șoldului dezvelită și gata. Nu m-am putut abține și am întrebat femeia aceea care dădea injecții atât de bine:
- Nu vă supărați că vă întreb, dumneavoastră sunteți Angela?
- Da, dar de unde știți, îmi șopti Angela suav?
- De la injecție doamnă, de la lipsa durerii înțepăturii ce mi-ați provocat-o.
Mă întorsesem pe jumătate din pat ca să o văd mai bine, prin ușa salonului răzbătea puțină lumină, atât cât să pot distinge chipul acela de femeie ce-mi zâmbea blând, o simțeam chiar și în penumbră. Nu am putut să o văd clar, dar simțeam că e frumoasă, îmbibat de somn și de amorțeala patului tare de spital, am putut doar zice:
- Doamnă, să știți că aveți mâini vindecătoare, vă zic eu! Am auzit foarte multe despre dumneavoastră. Lumea aici vă iubește.
Cumva, nu știu cum sau prin ce miracol, femeia mi-a zâmbit și mi-a atins umărul, strângându-l ușor, am simțit mai mult zâmbetul ei plin de gratitudine în penumbra salonului. Da, Angela e o femeie adevărată.

Coachzen
20.03.2015