Eram închis în camera mea, lipsită de culori si de ea. Izolat de lumea exterioară, încătușat de gânduri și de vină, căutam motive sa continui. Amintiri ce îmi făceau sufletul praf ma ademeneau într-o lume a visării. Ar fi bine să continui așa? mă întrebam fără a-mi răspunde la întrebare. Frica de răspuns îmi împrejura corpul de frig. Transpirația lua locul mângâierii ei și îmi elimina orice cale de a mă încălzi.
Nu vreiam nimic, senzația de vomă nu îmi permitea nimic. Culorile, aerul, lumina și tot ce mă înconjura punea presiune constantă asupra mea. Palpitațiile inimii îmi dădeau constante semnale de alarmă să mă opresc din gândit, din fumat și să mă odihnesc. Nu puteam. Patul părea să fie prea mare pentru mine, lenjeria părea să mă înghită și să nu o mai văd niciodata pe ea. Pe EA cea care mă salvase din întuneric și disperare. Pe EA care acum plecase și mă aruncase înapoi în nimic. Poate ar trebui să dorm.
(...)
Am dormit, am visat. Îmi doresc să nu o fi făcut. Întoarcerea ei îmi tulbura mintea. Fericirea ce mă cuprindea, zâmbetele ce mă îmbrățișau mă aruncau în vină. Nu vroiam să mă amăgesc cu vise dar nu vreiam să le opresc. În vise eram împreună, în vise eram iubiți, în vise eram unul. Acum eram doar eu, încătușat de dezolare și singurătate cronică. Puteam vorbi și împărți timpul cu multe persoane, dar îmi stârneau amintiri și singurătatea era singura ieșire si intrare. O închisoare a minții ce mă ademenea cu liniștea ei.
Eram fericit așa. Eram trist și depresiv. Nu îmi doream fericire, starea de letargie mă împăca. Nu îmi mai doream nimic, poate doar un somn adânc care să se întindă pană la întoarcerea ei. Corpul mă durea, muschii țipau disperați după relaxare. Nu îmi permiteam.