Nebun nu cred că eram, mă schimbam, Amanda mă influența. Noul ei prieten apărut de nicăieri era prezent tot timpul, iar eu îmi imaginam tot felul de legături între ei, legături ce mă făceau să mă pierd cu firea. Eram gelos. În fiecare zi încercam să mă adun și reveneam la vechiul Victor, o dată cu el, la Ana.
Eram în cafeneaua mea preferată, pe locul cel mai îndepărtat și întunecat gîndindu- mă la aceste lucruri. Răsfoiam noile analize ale fratelui meu Tudor, trimise de către asistenta lui prin fax. Starea lui se deteriora, capacitațile lui mintale scădeau cu fiecare analiză văzută de mine. Telefonul începu să îmi sune. Era Ana. Ana? Avea numărul meu de telefon? Îi răspund rece.
- Alo. . . nici un cuvînt din cealalta parte, mă repet, Alo?
- Victor, o voce caldă îmi răspunse în sfîrșit, sunt Ana.
Un timp nu am spus nimic și nici ea. De ce mă tulbura după atît amar de timp? De ce își făcea simțită prezența acum? Ana rupse tăcerea.
- Unde ești? nu am spus nimic. Vreau să te văd, aud din cealaltă parte și fiori reci mă făcură să tac. Vreau să te văd acum Victor.
- Sunt la cafenea, am spus eu lăsîndu- mă corupt de ea ca de obicei, la aceeași masă.
- Ajung imediat.
Apelul se închise direct. Reușea și acum după luni de zile fără nici un contact să mă facă să dansez ca o marionetă după muzica ei. Oare chiar nu m- am schimbat deloc? Trebuia să mă adun, să fiu rece și calm ca de obicei. Fără întrebări stupide și fără curiozități.
Clopotelul usii sună și Ana apăru în dreptul mesei mele. Ceva era schimbat la ea, își pierduse strălucirea, devenise umana. Părul ei era mai scurt, ea era mai slabă. O pată roșie pe partea dreaptă a fetei ei mă făcu să strîng din dinti.
- Ce s- a întamplat? mă ridic eu de pe scaun și o cuprind în brațele mele toată. Sunt aici și totul va fi bine. Te iubesc ființă mică, îți jur că te voi proteja.
- Scuzați- mă, scuzați-mă domnule.
- Da, răspund eu dîndu- mi seama de realitate, chelnerița aștepta comanda mea, mai relaxată ca de obicei. Ana ce bei?
- Ca de obicei.
- Un ceai de iasomie, te rog.
Nu o voi atinge, îmi spuneam eu în gînd, în timp ce fiecare celulă a corpului meu era atrasă de prezența Anei. Nu voi pune mîna pe ea.
- A trecut ceva timp, spuse ea așezîndu- și părul ascunzînd partea rosie a feței sale, ce mai e nou cu tine?
- Nimic, am răspuns eu. Tu?
- Concursuri, in primăvara am trei, cursuri suplimentare, profesorul pare să împingă în spatele meu toate lucrurile, simt că nu mai am putere.
- Prea multe ținte de atins? o întreb eu părînd interesat de traficul de afară.
- Asa cred, spuse ea ducîndu- si mîinile micuțe la frunte, descoperind o vînătaie la încheietura mîinii sale stîngi ce se afla acolo de ceva timp, fiind gălbuie, acum în proces de vindecare. Un fior mă străbătu complet. Masca mea începuse să primeasca lovitură după lovitură. Firimituri de dor și suferință se adunau grămăjoare în jurul meu. Trebuie să rezist!
- E iarnă, îi spun eu, nu îți place iarna. De asta ești așa. Eliberîndu- și fruntea, mă fixă cu ochii ei căprui plini de speranță și uimire.
- Credeam că ai uitat, ai dreptate, într- un fel contribuie și asta.
Un zîmbet trist i se contura pe buze. Ceaiul îi fusese servit iar acum aștepta fierbinte atingerea gurii sale. Atingerea ce am așteptat- o și dorit- o cu toată fiinta mea.
- În rest? am intrebat- o eu aprinzîndu- mi o nouă țigară.
- Nu atît de bine ca tine, îmi zdrențuia fiinta cu recile ei deduceri, cu Amanda pare că o duci destul de bine.
- De ce eviti întrebarea Ana?
- De ce te- ai schimbat Victor?
- De ce nu îmi raspunzi?
- Nu mai ești Victor al meu.
Cuvintele astea erau tot ceea ce voiam să aud " Victor al ei" asta era tot ce eram eu, o marionetă masochistă dornică de supunere. Ea mă controla, ea era și avea tot ceea ce eu îmi doream, încă o iubeam nebunește.
- De ce spui asta? am întrebat eu acum lăsat dus de val.
- Tu nu ai fi răspuns așa inapoi, ai fi tăcut sau ai fi răspuns la întrebare. Dar tu nu, tu mă confrunți. Ce ai făcut cu Victor al meu?
- A dispărut, i- am raspuns eu rece.
- Îl vreau înapoi.
- L- ai aruncat.
- Îmi aparține, îl vreau înapoi.
- Plec Ana.
- Nu.
Mă prinse cu degetele ei subțiri de mîneca bluzei mele, trăgîndu- mă încet înapoi.
- Dacă ai vrut să mă vezi doar ca să te cerți cu mine, lasă- mă să plec.
- Nu, stai.
Chelnerița fusese tot timpul cu ochii pe noi, urmărind toata scena cu mîinile la gură. Oare ce vedea? M- am așezat înapoi pe scaun și am mai comandat o cafea aprinzîndu- mi o a treia țigară.
- De ce ai vrut să ne vedem? am întrebat- o acum ignorînd orice sentiment și prefacere, eram deja prea nervos și pentru Ana. Voiam să fiu acasă.
- Fii cuminte, îmi spuse ea ducîndu- și mîna spre a mea făcînd- o să se retragă. Sunt atît de multe. Mîine ce faci?
- Sunt ocupat. Unde e Mihai?
- Acasă.
- Tu unde ești? mă fixă cu privirea, știa exact la ce mă refeream, unde știa Mihai că este.
- La universitate, pînă la cinci. Am timp.