Sala e mare. Coloane lungi, arcade gotice, lumină blândă-n lumânări și câteva luciri firave ce se strecoară prin vitralii de la zori. Păstrez distanță de altar și pentru-o vreme nu mi-e clar dacă ar trebui sau nu să-ngenunchez. Îmi amintesc cum a-nceput și deși mă credeam trecut de experiența asta, m-apucă-un tremurat nervos și suflu mi se-ngreunează. Mă-ntreb stupid și fără rost cum ar fi curs istoria dacă în seara aia de coșmar aș fi ales să nu ucid. Sunt blestemat să fiu lucid de fiecare dată când comit o altă crimă și mă complac în bestialitate. Șapte. Păcat păstrat pentru divinitate. Iar cine spune că mânia nu este rațiune, n-a înțeles nimic.
-Așa devreme pentru rugăciune?
E maica stareță. Zâmbește străinului ce crede ea, îl caută pe dumnezeu la oră matinală. Înaintează spre altar, dar după câțiva pași încetinește. Se oprește. Ce a trăit în vis, revine. Rămân cu spatele și nemișcat. Frica-i ajunge pân’ la mine cu un miros dulceag. Nu se-aștepta să fiu realitate. Mai mult un simbolism ascuns. Se uită-n urmă către ușă, apoi în jur spre alt refugiu. În timp ce teama pune stăpânire, își spune-n gând că-i doar smintire de moment și speră în curând c-am să vorbesc și-am să m-arăt doar înc-un om firesc. Dar nu-i așa și vreau să vadă cine sunt. Se face frig. Se dă un pas în spate. Doi. Trântită ca de vânt, ușa se-nchide zgomotos. Înalță capul și prinde-n palmă crucea care-i atârnă de la gât. Cu dumnezeu în suflet, e gata să mă-nfrunte. “facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ”.
-Îți vorbește?
-...
Mă repet, pe-același ton:
-Dumnezeu. Îți vorbește?
-Eu îl aud. Vorbește-n toate câte sunt.
-Și ce îți spune-acum?
-Să nu mă tem...
-Și-atunci de ce te temi?
Mă-ntorc spre ea.
-Știi cine sunt?
-Un demon...
-De ce sunt demoni pe pământ?
-Doar El îți poate spune...
-Dar tu ce crezi?
-Că toate-s voia Lui, chiar dacă nu vedem vreun rost...
-Sau poate dumnezeu e-un mare prost pe care-l venerezi orbește.
-Ispita nu merge cu mine. Sufletul meu îi aparține Lui!
Zâmbesc. Las gluga jos, lumina lumânărilor să îmi arate fața. Se aștepta la altă formă, dar își aduce repede aminte:
“și Lucifer era frumos... ”
-Sufletul meu îi aparține ei.
-Ah, Anne Marie! Pe ea o vrei...
Se-nfurie, prinde curaj. Ca o leoaică apărându-și puiul, e pregătită să mă sfâșie cu lemnul de la gât.
-N-am să te las, satană! Fata e dragă și mie și Lui Dumnezeu! S-o lași în pace! Piei!
Întinde brațul înainte și îmi arată crucea pe care-o strânge tare-n pumn, că pielea i s-a-nvinețit.
-Hmmm, eu sunt un demon mai deosebit.
Cuprinsă de un fanatism divin, începe să se-apropie, puțin câte puțin, tot bălmăjind cuvinte menite să m-alunge. Furia ei îmi face rău, nu ritualul caraghios.
-N-ai înțeles. Eu o iubesc.
-Vrei să duci în iad un suflet ce-i acum curat. Las-o în pace și-ntoarce-te de unde ai plecat!
-E tot ce mi-a rămas. E raiul meu.
-Un rai pe care vrei să-l pângărești!
-Sunt renegat în cele două lumi, iar pe pământ ea-i singurul meu lucru sfânt.
-Ai să-i faci rău doar stând aproape. Cum am visat, vei fi vânat, iar ea va fi o țintă!
-N-am unde să mă duc. Distanța mă întoarce-n bestie...
-Dac-o iubești atât de mult, atunci..DISPARI!
Urlă și îmi lipește lemnul de frunte. Mă arde judecata ei. Crucea ia foc. Răceala stinge lumânările și în doar clipe îmi schimb forma. Ochii i se măresc de groază. Zidul credinței cedează în fața fricii de sfârșit.
-Femeie, proastă. Nu înțelegi nimic.
Abur fierbinte-n vocea mea. Dogoarea o culcă la pământ. Se târăște înapoi. Nu îndrăznește să se mai uite-n sus. Tremură, dar nu cerșește îndurare. Nu pentru că e mândră, ci pentru că nu crede că aș fi în stare. Are dreptate însă. O vor vâna. Cum au făcut cu Gabriel și mi-o vor lua ca să mă pedepsească. E prea târziu să plec. E prea târziu chiar și să mor. Tot ce iubesc e condamnat să sufere același iad cu mine.
-Chiar dacă nu-nțelegi, ai vorbit bine. Nu te speria. Furia mă face să arăt așa, dar nu sunt furios pe tine. N-am să-ți fac rău.
Tresar. Privesc spre ușă și ușa se deschide. În prag, ea. De fiecare dată mai frumoasă, iar io mă simt grotesc. Îmi e rușine. Forma mi-e diferită de cea a unui vârcolac. Acum am aripi mari de liliac, gheare în loc de degete și coadă lungă de reptilă. Pielea mi-e verde, aspră. Solzi platoșă pe spate și pe piept. Colți. Coarne groase. Încovoiate. Pentru un drac, sunt minunat. Aș vrea să mă ascund, da’ nu am unde. Și îmi doresc ca maica stareță să fi avut puterea să descânte și să mă facă să dispar cu-adevărat. Mă retrag. Vitraliile sunt loc pe unde aș putea să scap. Îmi deschid aripile...
-Raziel!
Aleargă către mine. Cu disperare dulce, de-mi pare că visez. Maica stareță apucă să se miște. Întinde mâna. Încearcă s-o oprească.
-Nu! Nu te duce la el!
Nu o aude și parcă nici nu vede forma sub care mă găsesc. Ezit să plec. Mi se-aruncă-n brațe. Mă amețește de uimire. Mi-e teamă s-o ating ca nu cumva să o lovesc, da’ ea se strânge-n pieptu meu. Uit cum să mai gândesc și aripile se culcă grele pe pământ, iar ochii mi se umezesc.