În colaborare cu Alexandra Jugӑnaru.

„Am scris aceste rânduri cu gândul la bunici, oricare ar fi ei. De cele mai multe ori, uităm că nu se pot ține după noi și nu mai apucăm să le spunem cât de mult îi prețuimˮ. (Alexandra)



Domnișoară, ordonați!


Legănatul trenului și zgomotul roților m-au deranjat un timp, apoi am reușit să mă adaptez și să rămân cu gândurile mele. Eram convinsă că în compartiment vor exista persoane dornice de conversații interesante, care ar face ca timpul să treacă mai repede, dar nu a fost așa. Fiecare dintre ei era indispus, împovărat de propriile griji. Călătoria dura câteva ceasuri bune, iar eu aveam timp să meditez în voie.
Era pentru prima dată când călătoream singură și când participam doar eu la aniversarea bunicii. Părinții au fost nevoiți să plece la o clinică din Austria cu fratele meu mai mare, pentru un tratament care nu putea fi făcut la noi în țară.
Abia împlinisem paisprezece ani și, după vacanță, urma să merg la Școala Normală de Fete, unde fusesem admisă după o selecție riguroasă, peste care nu credeam că voi putea trece vreodată. Cu toate că războiul se sfârșise cu aproape cinci ani în urmă, clădirea liceului, care găzduise comandamentul german, încă era plină de urme ale luptelor. Aveam ceva emoții pentru momentul când voi începe cursurile superioare, dar la mijloc era mult așteptata vacanță de vară, căreia, deși i se mai spune și ,,mare”, eu nu am simțit niciodată acest lucru.
Toate vacanțele de vară încep cu aniversarea bunicii. Foarte rar se întâmplă ca persoanele dragi ei să lipsească de la acest eveniment. Locul în care trăiește bunica este „de vis”. A fost transmis din generație în generație unor persoane care au știut să-l iubească și să-l întrețină. Unul dintre aceștia a fost bunicul, care, din păcate, s-a stins înainte de vreme. El a fost general al Armatei Române, un mare patriot, despre care toată lumea are doar cuvinte de laudă. A murit în urma unor răni provocate într-o luptă crâncenă în Primul Război Mondial, când, pe linia frontului, chiar el conducea ostașii. Generalii nu luptă în linia întâi, dar el, prins în mijlocul unui atac inamic, nu s-a ferit să pună mâna pe armă. Sanitarii i-au găsit sub tunică drapelul patriei, găurit de gloanțe înainte ca acestea să-i străpungă pieptul. Acest drapel este păstrat de bunica la loc de cinste, alături de inelul cu diamante primit de la bunicul atunci când a cerut-o de soție.
Cu un scârțâit prelung, trenul s-a oprit într-o gară mică. Peronul este plin de oameni care au tot felul de bagaje. Foarte mulți poartă haine militare, iar mulți dintre ei au infirmități.
Bunicul a murit cu gândul că războiul lui va fi ultimul și că omenirea va găsi o soluție ca asemenea tragedii să nu se repete, dar nu a fost așa. Pasagerii au urcat grăbiți în vagoane și trenul s-a pus din nou în mișcare. După puțină forfotă pe culoare, s-a așternut din nou liniștea.
Casa bunicii este construită pe un domeniu foarte vast. Locului acela pare să nu-i lipsească nimic - aleea este străjuită de rondele cu diferite specii de flori, iar la capătul acestora există mari spații cu iarbă tunsă scurt și arbuști ornamentali. În spatele casei este livada. Îți trebuie o zi întreagă să identifici toate speciile de pomi fructiferi de acolo. Grădina și livada sunt întreținute de Ion, grădinarul, care, deși lucrează cu dăruire și este foarte priceput, nu iese niciodată din cuvântul bunicii. Se știe despre el că este orfan și că a crescut la casa de copii, dar el nu vrea să vorbească despre aceste lucruri.
La extremitatea domeniului sunt grajdurile unde bunicul, mare iubitor de cai, avea o herghelie. Acum mai există doar patru cai și o mică trăsură, atât de veche și cochetă, că te trimite cu gândul la poveștile cu prințese. Tot acolo este un lac limpede și curat unde, de pe un mic ponton din lemn, poți să pescuiești. Lacul, grajdurile, caii și caleașca sunt îngrijite de moș Lazăr. El a fost, încă din tinerețe, ordonanța bunicului. Nimic nu poate zdruncina respectul pe care încă îl mai poartă moș Lazăr bunicului, chiar și după ce acesta a murit, astfel că bunica nu a trebuit să-l corecteze sau să-i reproșeze vreodată ceva. Relația mea cu moș Lazăr este una deosebită deoarece, încă de mică, am petrecut foarte mult timp împreună. El crede despre mine că semăn foarte mult cu bunicul, că sunt în aceeași măsură milităroasă, dar și blândă. De câte ori îl rog ceva, îmi spune: „Domnișoară..., ordonați!”.
Ușa compartimentului s-a deschis brusc întrerupându-mi firul gândurilor:
- Vă rog să prezentați biletele! a spus controlorul.
Statura lui impozantă era în totală contradicție cu expresia feței. Avea un aer ghiduș și părea, mai degrabă, un adolescent pus pe șotii. A verificat fiecare bilet, perforându-l cu cleștele acela special, după care a plecat în celălalt compartiment.
Privesc pe fereastră și îmi dau seama, ca de fiecare dată, că înaintând spre nord la un moment dat natura se schimbă. Este o trecere pe care mulți nu o observă, dar pentru mine este evidentă. E ca și cum ai trece o graniță. Iarba, copacii, frunzele și florile capătă viață și parcă îți transmit semnale să te facă să conștientizezi acest lucru. Aceștia sunt identici cu cei din curtea buncii.
Bunica, de când o știu, respectă un adevărat ritual la acest eveniment și nu doar pentru că este ziua ei de naștere. Ea consideră că, de fapt, este sărbătoarea întregii familii. Este momentul când ne întâlnim cu toți, povestim fiecare ce ni s-a mai întâmplat și, mai ales, ne aducem aminte de bunicul. Ea crede că această întrunire face ca familia să fie mai unită. Încă de anul trecut lucrurile s-au schimbat puțin. Verișoara mea, Angela, a murit chiar când trebuia să nască. Mai grav este că odată cu ea a murit și bebelușul. Nașterea lui era un eveniment așteptat de întreaga familie. Acum, la această aniversare, bunica ar fi fost sărbătorită și de primul ei strănepot.
Povestea Angelei este foarte tristă. Cred că cineva cu experiență ar putea să scrie o carte despre ea. S-a născut cu douăzeci de ani înaintea mea și a fost prima nepoată a bunicilor. A crescut ca un copil normal, dar, în timp, i s-ar fi dus vestea că este urâtă și neprietenoasă. Nu știu dacă acesta este motivul, însă, treptat, a devenit din ce în ce mai retrasă, izolându-se de cei de vârsta ei. Timpul a trecut și toată lumea credea că o să moară fată bătrână. Într-o zi, la bunica a venit Dinu. Era agent de asigurări și i-a povestit buncii despre riscurile la care se expune dacă nu-și asigură averea. Bunica a înțeles pericolele care o pândesc și, după ce Dinu a făcut o evaluare a întregii proprietăți, a încheiat o poliță. Atunci a cunoscut-o pe Angela.
După alte câteva vizite în interes de serviciu, el a cerut mâna Angelei. Pentru părinții ei și chiar pentru bunica cererea era neașteptată, dar și binevenită. Cum poți refuza un bărbat atât de elegant și de manierat? S-a făcut nuntă mare și Angela s-a mutat împreună cu soțul ei la oraș. Recunoștința familiei s-a materializat în multe daruri și bani în vederea achiziționării unei locuințe și a unui automobil. La fiecare vizită a lor, Angela se arăta fericită și împlinită, dar se pare că lucrurile nu stăteau chiar așa. Într-o zi ea s-a plâns unei mătuși că Dinu nu e cel care se arată, că bea, îi plac jocurile de noroc și, odată, când ea i-a cerut socoteală, a lovit-o. După moartea Angelei, Dinu a ținut legătura cu familia și adesea a cerut bani cu împrumut pe care nu i-a mai înapoiat. Eu am păstrat mereu o rezervă în ceea ce-l privește, deși știe să se facă plăcut și, uneori, pare o adevărată enciclopedie.
Un fluierat scurt al locomotivei mă face să tresar. Acum realizez că este gara în care trebuie să cobor. Micuța gară pe care o cunosc atât de bine. Până la bunica, la Izvoare, mai sunt șapte kilometri. Sunt sigură că moș Lazăr nu a uitat de mine și mă așteaptă.
Nici nu am coborât bine, că l-am și zărit pe peron. Era același moș Lazăr pe care-l știu de atâta vreme, ținându-se țanțos, deși a trecut de șaptezeci și cinci de ani. Îl îmbrățișez, iar el îmi ia bagajele și pocnindu-și călcâiele spune:
- Domnișoară..., ordonați!
- Vreau să mă duci ca vântul sau mai bine ca gândul la bunica, pentru că mor de foame! i-am răspuns eu privindu-l cu admirație.
Trăsurica aceea, parcă venită din poveste, aștepta acolo și se vedea, ca de fiecare dată, că cineva pierdu-se mult timp cu aranjarea ei. Am urcat pe capră lângă moș Lazăr, ca să pot să-l descos mai bine despre cele petrecute în lipsa mea. Drumul de țară spre casa bunicii este plin de gropi umplute cu praf fin pe care copitele cailor îl transformă în mici norișori înecăcioși, dar peisajul este unul cu adevărat încântător. Acest drum duce doar la casa buncii și foarte rar întâlnești pe cineva. La un moment dat, străbate o pădurice și de fiecare dată când trec pe aici nu mă pot abține să nu fac un popas. Moș Lazăr știe acest lucru și a oprit fără ca eu să-i mai spun. A sărit sprinten de pe capră, de parcă ar fi avut douăzeci de ani, apoi m-a ajutat să cobor. Privirea lui a rămas rătăcită pentru un moment și am putut citi pe fața sa o tristețe fără margini:
- Ești foarte trist și nu pot răbda până ce nu-mi împărășești și mie motivul tristeții tale! i-am spus eu pe un ton care nu-i dădea posibilitatea de a alege.
M-a luat de mână și ne-am așezat pe iarbă la umbra unui stejar bătrân:
- Ei, domnișoară, eu îs om bătrân și așezat și nu credeam că sunt în stare să-mi ies din fire în halul acesta, dar să știi că el m-a provocat.
- Cine, despre cine e vorba?
- Apoi, stai să-ți povestesc: m-am trezit de dimineață, am hrănit caii și i-am țesălat. Am pregătit-o și pe Gilda ca să fie curată, pentru că știu că abia aștepți să vizitezi împrejurimile călare, apoi am zis să mă ocup oleacă de trăsura asta, că nu mai umblase de mult.
Moș Lazăr face o pauză privind în gol, scoate un oftat adânc și, frecându-și mâinile, continuă:
- Doar o clipă nu am fost atent la bidiviii aceștia doi, pe care îi lăsasem dezlegați și ei au plecat și nu s-au mai oprit decât în trandafirii bunicii tale. Am auzit eu într-un târziu larmă mare, de nu știam ce se întâmplă, dar când mi-am dat seama am alergat într-un suflet pănă acolo. Or fi făcut ei stricăciuni, dar dacă Ion nu s-ar fi repezit spre ei cu o bâtă, eu îi scoteam frumușel de acolo, așa cum știu eu mai bine. El, din contră, i-a speriat mai tare și nu mă întreba ce s-a ales din toată grădina. Ion a zbierat la mine, a zis că sunt „un bătrân neputincios și dacă tot nu sunt în stare să am grijă de cai, să-i las pe alții care se pricep mai bine”. Mie mi s-au întunecat mințile și i-am zis, deși nu cred o clipă acest lucru, că „numai un copil orfan, crescut la casa de copii se poate comporta în felul acesta cu un bătrân”. Am mai zis eu, a mai zis el, de se adunase lumea acolo ca la circ. Până la urmă, a plecat gesticulând și spunând că mie „doar moartea îmi poate închide gura”. Am scos încet caii din grădină, dacă aceea se mai putea numi grădină, și am plecat spre grajduri să pregătesc trăsura. Nu voiam să pățesc o rușine și mai mare, să nu ajung la timp la gară.
Apoi tace îngândurat, neștiind parcă ce să spună.
- Lasă, moș Lazăr! i-am spus eu. Grădina se repară, am să mă ocup chiar eu în vara aceasta. Cu vorbele de ocară e mai greu, dar și acestea au leac.
Am plecat împreună, având impresia că discuția noastră l-a mai liniștit.
Bunica mă aștepta în pragul casei și nu părea tulburată de evenimentele care tocmai se petrecuseră. M-a îmbrățișat, așa cum numai ea știe să o facă, apoi m-a trimis în camera mea să mă schimb și să despachetez bagajele. De la fereastră l-am văzut pe Ion cum se chinuia să salveze ce se mai putea din grădina de flori. Am coborât la masă și am văzut că la bucătărie era agitație mare. De obicei, la aniversarea buncii vin în jur de treizeci de persoane, dar mâine lipsesc cu siguranță părinții mei, fratele meu și, bineînțeles, Angela, care nu mai este printre noi. Mai importantă decât petrecerea în sine este întâlnirea din această seară, care se organizează în chioșcul din curte. Aici, bunica îi invită doar pe cei foarte apropiați, adică eu, fratele meu, părinții noștri, părinții Angelei și o prietenă de suflet a bunicii. Pe la miezul nopții bunica se duce în casă să aducă caseta cu drapelul bunicului și inelul de diamante, pe care doar atunci îl pune pe deget. Este convinsă că în acele momente bunicul coboară printre noi, iar familia este întregită. Eu cred că în seara aceasta și sufletul Angelei ar trebui să fie printre noi.
Astăzi au sosit părinții Angelei și prietena buncii, iar mâine urmează să sosească Dinu și restul invitaților.
Timpul a trecut cu repeziciune, iar pe la zece seara, bunica ne-a invitat în chioșcul din curte. Acolo există un coș construit din pietre în care Ion a aprins un foc care să ne apere de țânțari. Ne-am așezat în jurul mesei rotunde, în mijlocul căreia se afla o lumânare aprinsă, iar fiecare are în față nelipsita ceașcă de ceai cu mentă. Dinspre lac se aude în surdină concertul nocturn al broaștelor. Răcoarea nopții este foarte plăcută, iar bunica ne povestește cu voce domoală întâmplări pe care, deși le-am auzit de mai multe ori, încă mă fascinează. Aproape de miezul nopții bunica a spus:
- Este timpul să vină și bunicul printre noi…
S-a îndreptat spre casa cufundată în liniște și în acel moment s-a auzit un zgomot puternic de geam spart în mii de bucățele. Am plecat și noi curioși spre casă, iar pe mine m-a trecut un fior pe șira spinării. Fereastra care dădea spre livadă era deschisă cu geamul spart și curentul împingea perdeaua spre mijlocul camerei. Nu mai puteam înainta, deoarece exista pericolul să ne rănim, dar după câteva momente bunica a scos un țipăt scurt. A rămas încremenită cu mâna întinsă spre dulapul în care ținea drapelul și inelul cu diamante. Lacătul micuț de argint fusese tăiat, iar inelul nu mai era la locul lui. Am sunat la poliție și după o jumătate de oră, niște faruri care brăzdau întunericul ne-au anunțat că aceștia sosesc.
Inspectorul Iacob a studiat locul faptei și ne-a pus o mulțime de întrebări. A lăsat jandarmul cu care venise să ne păzească și a spus că va reveni în zori. Am adormit foarte greu cu gândul la cele întâmplate, dar și cu teama că un hoț dă târcoale casei. M-am trezit odată cu primul cântat al cocoșilor și prima constatare a fost că jandarmul se afla la postul său, iar locul faptei era perfect conservat. Am început să cercetez împrejurimile și în momentul în care a venit inspectorul am putut să-i dau câteva indicii prețioase. El m-a privit pe sub sprâncene și a spus:
- Să știi, domnișoară, că treaba aceasta nu e joacă!
A fotografiat dulapul cu lăcățelul rupt, podeaua unde se vedea perfect amprenta unei ghete, apoi, în spatele casei, înspre livadă, nu departe de ferastra spartă a găsit o gheată destul de uzată, dar bine îngrijită, dintre acelea care se folosesc în armată. A cercetat toată curtea, după care s-a îndreptat spre grajduri. Bineînțeles, eu eram pe urmele lui ca să nu-mi scape nimic din ce se întâmplă.
La grajduri, ușa camerei în care locuia moș Lazăr era deschisă, iar eu am intrat imediat după inspector. Acesta a încercat să mă oprească, să nu mă lase să văd, însă eram atât de hotărâtă, încât a cedat. Moș Lazăr era căzut pe spate, fără suflare, cu piciorul drept sub el. Era îmbrăcat în haine de culcare, iar cele de care se dezbrăcase erau aruncate în dezordine. Lângă ele se afla o gheată care semăna izbitor cu cea găsită în grădină. A cercetat puțin împrejurimile, apoi s-a îndreptat spre casă. Eu luasem deja hotărârea să devin umbra lui. Inspectorul i-a cerut bunicii să-i trimită la interogatoriu pe toți cei care s-au aflat în zonă cu o seară înainte. Eram pierdută. Cu siguranță, inspectorul nu-mi va permite să asist, dar când bunica i-a pus la dispoziție, pentru interogatoriu, fostul birou al bunicului am știut că sunt foarte norocoasă. Acesta avea o ușă secretă care ducea direct în pivniță și eu eram printre puținii care știau acest lucru. M-am strecurat în grabă în pivniță și am urcat scara ce ducea spre ușa secretă. Nu am avut timp să mă pregătesc înainte, așa că a trebuit să bâjbâi pe întuneric. Multă vreme scara aceasta nu a fost folosită și toate pânzele de păianjen care s-au lipit de mine m-au făcut să cred că nu voi putea rezista acolo mai mult de câteva clipe. Am uitat de păianjeni când a trebuit să mă concentrez să aud cât mai bine ce se discută. Mi-am dat seama, după voce, că vorbea Maria, fata din casă, care a spus că a încercat să se culce pe la ora zece și când a tras draperia a zărit la lumina lunii silueta lui moș Lazăr prin livadă, apoi nu mai știe nimic pentru că a adormit. A urmat Ion, care era de-a dreptul fâstâcit. A spus că nu știe nimic pentru că a adormit foarte repede din cauza oboselii. Nu a pomenit despre cearta cu moș Lazăr.
Bucătăreasa, foarte guralivă, i-a povestit inspectorului că s-a speriat foarte tare când s-a spart geamul și nu a mai putut închide ochii toată noaptea. Este sigură că l-a văzut pe Ion pe la trei dimineața îndreptându-se spre poarta mare. Cu Ion se petrec lucruri necurate. De multe ori îl vizitează un bătrân cu barba neîngrijită, care are un picior de lemn. Odată, l-a amenițat că dacă nu-i dă bani, spune tot. În acel moment jandarmul a bătut la ușă și i-a spus inspectorului că s-a produs un accident grav și trebuie să meargă urgent acolo. Atunci mi-am dat seama că eram complet amorțită și abia puteam să mă mișc.
Lumina puternică de afară m-a orbit pentru câteva clipe. Am aflat că, între timp, medicul legist luase corpul neînsuflețit al lui moș Lazăr pentru autopsie.
După plecarea precipitată a inspectorului, mi-am amintit că e ziua bunicii și eu nici măcar nu o salutasem. Era deja ora prânzului când primii musafiri au sosit. Rând pe rând, curtea s-a umplut de automobile. Au fost informați despre cele întâmplate și este greu de crezut că petrecerea bunicii va putea fi una reușită. S-au format mici grupuri care analizau situația din toate perspectivele, unii cu o imaginație care depășește orice limită. Ultimul sosit a fost Dinu pe care l-am întâmpinat la poartă. Costumul lui, altădată impecabil, era prăfuit și ponosit. S-a așezat pe banca din apropiere să-și mai tragă sufletul, iar eu l-am privit întrebătoare. Automobilul lui s-a defectat chiar înainte să plece și a trebuit să vină cu trenul de ora doisprezece, pe care a fost norocos că l-a mai prins. Peste toate acestea, era supărat că moș Lazăr nu l-a așteptat la gară, deși sunase să anunțe că vine cu trenul. A trebuit să străbată șapte kilometri pe jos, iar acum șchiopătează și nu-și mai simte picioarele. Cu puțin noroc, l-ar fi putut ajunge unul din musafirii care au venit cu mașina, dar aceștia au fost foarte punctuali, spre dezamăgirea lui.
- Îmi pare rău să te anunț că moș Lazăr n-o să te mai aștepte niciodată la gară, nici pe tine, nici pe mine, nici pe altcineva de acum în încolo, pentru că a murit! i-am spus eu cu ochii plini de lacrimi.
Atunci el m-a îmbrățișat încercând să mă consoleze:
- Nu se poate, nu se poate! Era încă în putere!
- Ba se poate, s-a dus, nu mai e…
Era și el foarte afectat și a spus că acum nu-și dorește decât să se odihnească, drept pentru care l-am condus spre casă. I-a transimis bunicii urări de sănătate și viață lungă, apoi s-a retras în camera de oaspeți.
Spre seară, inspectorul Iacob a revenit. Era foarte obosit, iar eu, curioasă, l-am întâmpinat dorind să aflu prima ce s-a întâmplat. El parcă mi-a citit gândurile și mi-a spus direct:
- A fost un accident feroviar. Un copac s-a rupt și a căzut peste linia ferată. Trenul de doisprezece a deraiat când mai avea douăzeci de kilometri până la gară. Din fericire, nu au fost victime, dar au trebuit făcute niște investigații. Dacă ți-ai propus să pleci zilele acestea vei fi nevoită să-ți schimbi planurile.
- Dar cu moș Lazăr...? am întrebat eu cu sufletul la gură.
- Aceasta este o altă problemă, va trebui să vorbesc cu bunica ta! a răspuns el schimbându-și tonul.
L-am însoțit pe inspector, împreună cu cei doi jandarmi, până la bunica.
- Ei, domnule inspector, ați descoperit? Ce s-a întâmplat cu Lazăr al nostru?
- Din păcate, toate dovezile îl incriminează pe Ion. Se pare că el este făptașul. Va trebui să-l arestăm până la finalizarea anchetei. Medicul legist a constatat că moș Lazăr a fost ucis prin asfixiere.
Cei doi jandarmi s-au dus spre Ion, apucându-l fiecare de câte un braț, iar el, buimăcit, nu a reușit decât să îngâne:
- Eu nu, eu nu…!
Mașina poliției a plecat, iar bunica, vizibil tulburată, privea îngrozită, așa cum nu o mai văzusem niciodată.
Pe mine m-a cuprins o neliniște, ca aceea din ziua examenelor și, dintr-o dată, m-am trezit alergând spre grajduri. Am scos-o pe Gilda și am încercat să pun șaua pe ea. Era foarte grea și nu am reușit de prima oară. „Ce bine era când făcea moș Lazăr aceste lucruri…”. Am încălecat și am simțit cum Gilda îmi citește gândurile. Am pornit în galop, urmărită de privirile îngrijorate ale invitaților. Mă sprijineam în scări cu obrazul lipit de grumazul Gildei, căreia îi șopteam: „ Ajută-mă, Gilda, ajută-mă!”
Mi-am dat seama că șaua nu era fixată bine, căci, din grabă, nu strânsesem bine chinga, dar nu aveam vreme să mă opresc. Când am ajuns la gară se întunecase de-a binelea, iar Gilda era toată numai spume. Am lăsat-o să se odihnească doar atât timp cât am vorbit cu șeful de gară, apoi am plecat spre sat. Nu mai fusesem de mult timp în acele locuri, dar speram să-l găsesc pe bătrânul cu picior de lemn și barbă neîngrijită, doar pe baza semnalmentelor. La întoarcere, am parcurs drumul spre casă tot în galop. Simțeam că și Gilda este la capătul puterilor, dar era deja trecut de miezul nopții, iar eu nu eram deloc prietenă cu întunericul. În păduricea în care doar cu puțin timp în urmă stăteam cu moș Lazăr la taclale, Gilda s-a speriat de ceva din întuneric și a părăsit drumul. A coborât printre copaci, iar chinga, pe care nu mă învrednicisem să o strâng mai bine, a cedat și de atunci nu-mi mai amintesc nimic.
M-am trezit într-un pat confortabil care nu-mi era deloc străin. Mi-am dat seama că mă aflu în camera mea din casa buncii și că o mulțime de ochi sunt ațintiți spre mine. Doctorul, care stătea la căpătâiul meu, s-a ridicat și privind spre bunica a spus:
- Este bine! Acum puteți vorbi cu ea.
- Ne-ai speriat rău de tot, m-a dojenit cu blândețe bunica.
- Dar..., ce am făcut? am întrebat eu cu voce nesigură.
- Aseară, înainte să se întunece, te-a văzut toată lumea cum ai plecat în mare viteză. Am crezut că vrei să evadezi cu gândurile tale ca și altădată, dar când am văzut că întârzii am știut că s-a întâmplat ceva și l-am anunțat pe domnul inspector. Te-a căutat cu toată jandarmeria și noroc că Gilda le-a ieșit în cale. Nu i-a lăsat până nu au ajuns la tine. Acum, slavă cerului că ești teafără!
Vorbele bunicii parcă m-au adus cu picioarele pe pământ și am privit către inspectorul Iacob:
- Domnule inspector, Ion este nevinovat! Trebuie să-l eliberați imediat!
- Eii...! Te pomenești că știi și cine e adevăratul criminal! răspunde inspectorul cu ironie în glas.
- Da! Cu siguranță! Ucigașul este în această cameră. El a furat și inelul bunicii.
Pentru o clipă, toți cei din cameră s-au uitat surprinși unii la alții.
- Adevăratul criminal este Dinu! am continuat eu cu fermitate. Pe el trebuie să-l arestați!
Acesta, încremenit de surprindere, cu bărbia tremurândă, reușește să spună:
- Se vede că te-ai lovit rău la cap.
- Pot să dovedesc! am spus eu uitându-mă spre inspector.
Dinu dă să iasă din cameră, dar cei doi jandarmi îi blochează calea. Toată lumea avea privirea ațintită spre mine. Pe fața lor se citea uimirea și, totodată, nerăbdarea de a afla adevărul. Am știut acest lucru și am făcut o pauză destul de lungă, astfel încât să le fie clar tuturor cine deține controlul, apoi am spus:
- Informația pe care mi-a dat-o domnul inspector referitoare la accindentul feroviar m-a condus la concluzia pe care v-o împărtășesc acum. Șirul evenimentelor a fost următorul: Dinu a ajuns la bunica cu automobilul personal cu câteva ore înaintea mea și l-a dosit pe undeva prin împrejurimi. Sunt sigură, domnule inspector, că acesta va fi găsit de jandarmi la o cercetare mai atentă. A așteptat să se întunece și, după ce moș Lazăr a adormit, s-a dus să îi îmbrace hainele. Aveau aceeași statură și astfel se putea strecura fără să fie recunoscut. A fost văzut de cameristă în livadă, iar aceasta este convinsă că era moș Lazăr. Bătrânul s-a trezit și l-a surprins pe Dinu în timp ce îi îmbrăca hainele. L-a luat la rost, iar el s-a panicat. I-a acoperit gura fără să realizeze că violența gestului v-a avea consecințe fatale. Acum nu mai putea da înapoi. De fapt, scopul lui era să fure inelul bunicii care ar mai fi închis pentru o vreme gura creditorilor. A stat ascuns în livadă până când noi ne-am adunat la chioșc și nimeni nu se mai plimba prin casă. Cunoștea cu exactitate ritualul bunicii și momentul era perfect pentru acțiunea lui. Lăcățelul de argint i-a creat ceva probleme, iar când bunica s-a îndreptat spre casă a sărit pe geamul pe care intrase, l-a lovit și l-a spart. A alergat spre livadă, a pierdut un bocanc pe care nu-l legase bine, dar nu s-a oprit. Ajuns la grajduri, și-a schimbat din nou hainele și pentru că șoseta lui nu mai putea fi încălțată, a hotărât să le împrumute pe ale bătrânului. Din grabă, a uitat să o încalțe și pe cea de la piciorul stâng și are, chiar și acum, șosete diferite. Am observat acest lucru când l-am întâlnit prima dată și am stat de vorbă pe bancă. Acolo mi-a servit povestea cu mersul pe jos de la gară, iar eu chiar l-am compătimit.
Toată lumea și-a îndreptat privirea spre Dinu. Acesta era prăbușit în fotoliu fără să poată să scoată vreun cuvânt. Șosetele de culoare diferită cu care era încălțat atrăgeau acum atenția oricui.
- Am plecat cu Gilda la gară ca să mă asigur dacă Dinu putea veni cu trenul de ora doisprezece, după cum spusese, apoi am fost la postul telefonic de unde am aflat că nici măcar nu sunase să anunțe că vine cu trenul.
- Dar Ion? a întrebat bunica, vizibil afectată.
- Povestea lui este tristă! am spus eu. Ion merită tot respectul nostru. El are în sat, de mai multă vreme, o prietenă. Se întâlnește cu ea în zilele lui libere. Aceasta i-a dăruit un copil care are acum aproape doi ani. Trăiește doar cu tatăl ei invalid, care este veteran de război. Nu au niciun venit, iar Ion face mari eforturi ca să-i ajute. Ar vrea să se căsătoarească, să poată avea grijă de familie, dar nu a avut niciodată curajul să-i vorbească bunicii despre problemele lui. Se temea ca nu cumva să rămână fără slujba pe care el o îndrăgește atât de mult și fără singura lor sursă de venit.
Pentru prima dată am simțit cum inspectorul mă privește cu admirație. A venit către mine și mi-a întins mână cu un aer sobru:
- Mulțumesc pentru ajutor! Mi-ar plăcea să mă vizitezi la postul de poliție. Am putea face un schimb de impresii și, de ce nu, un schimb de experiență.
Bunica mă ia de după umeri și îi spune inspectorului:
- Domnule inspector, mai am o ultimă rugăminte. Aș vrea, atunci când îl aduceți pe Ion acasă, să vină împreună cu viitoarea lui familie. Îi vom ajuta să-și construiască o casă pe malul lacului.
Inspectorul a încuviințat și a plecat spre mașină împreună cu Dinu, încadrat de cei doi jandarmi. Acesta era palid și gârbovit, lipsit de orice expresivitate. Părea un om de nimic, dar, de fapt, asta și era.
Înmormântarea lui moș Lazăr a fost una simplă, așa cum și-ar fi dorit și el. Eu am rămas multă vreme singură, după ce toți ceilalți plecaseră. Am stat cu ochii închiși și am rememorat toate clipele minunate petrecute împreună, iar el, în loc de bun rămas, nu a uitat să-mi spună, bătându-și energic călcâiele: „Domnișoară..., ordonați!”.