- Paradoxal, zise Profesorul, de când computerul a pus stăpânire pe viața noastră și a organizat activitatea întregii societăți, se consumă și mai multă hârtie. În școala noastră, de exemplu, funcționează cam șaisprezece comisii, dar s-ar putea să fie chiar mai multe, le-am pierdut șirul de când am fost în concediu medical. Dar același număr de comisii trebuie să existe în toate școlile, fie că funcționează cu cinci sau cu o sută de profesori. De la an la an apare un cap luminat în minister și mai născocește o comisie, pe care fiecare școală, începând cu alea din București și terminând cu cea din vârful muntelui trebuie s-o înființeze. Majoritatea sunt doar pe hârtie, se raportează la inspectorate și apoi se centralizează la minister de unde vin alte indicații cu alte modificări. Și tot așa...
- Și se mai întreabă lumea de ce se tot taie pădurile, interveni Săndel. Și numai lemn de calitate, fag, stejar, brad... Până și mobila de pe terasa de alături e nouă.
- Aia e din lemn de „raton”, zise Bicuță. De import.
- Chestia este că în loc să predea, dascălii noștri își pierd vremea completând formulare, procese verbale și fișe diverse și sunt obligați să se înscrie la tot felul de cursuri de perfecționare care oricum, nu le folosește la nimic, continuă Profesorul. Ne-a călărit birocrația într-un hal de nu știu cum putem scăpa din chestia asta. Acum zece ani nu era mult mai bine, venea inspecția la ore și abia dacă se uitau peste planificări. Totuși, acum vreo două săptămâni sindicatul nostru a luat decizia să ceară ministerului educației să desființeze toate comisiile inutile. Așa că directorul a convocat rapid o ședință de consiliu profesoral și ne-a adus vestea asta mișto, după care, că de fapt asta era finalitatea, am băut de bucurie câteva beri. Și am luat decizia ca, până nu se lămurește chestiunea să nu mai lucreze nimeni în nicio comisie. De parcă până atunci ar fi lucrat cineva...
La câteva zile, ca urmare a solicitării sindicatului, primim și de la minister niște chestionare care ne cereau opinia despre cum vedem noi debirocratizarea învățământului. Le-am completat cu responsabilitate, bifând cu „foarte proastă” toate rubricile care se refereau la părerea noastră despre comisiile din școli. Și cu asta am crezut că am scăpat. Dar nu! Toate chestionarele s-au multiplicat în câte trei copii, s-au pus într-un biblioraft, s-au salvat și pe un CD și pe toate le-am trimis la inspectorat. Și bineînțeles că ni le-au trimis înapoi să le refacem.
- Și pe maică-mea a prins-o febra tehnologiei, zise Săndel. Se tot plângea că nu poate comunica mai des cu mine. Și atât m-a bătut la cap, că i-am cumpărat un laptop la mâna a doua și o imprimantă. I-am făcut și abonament la internet.
- Asta înseamnă că acum vorbiți tot timpul pe messenger, interveni Poetul care tocmai își aprindea a treia țigară, după ce-i rupsese filtrul.
- Da de unde! Editează scrisori pe calculator, le scoate la imprimantă și mi le trimite cu poșta. Cam seamănă cu debirocratizarea voastră, nu?
*



3 octombrie a.c. „Am visat că jucam fotbal cu Hagi și mă faulta la țurloaie de ciudă că îl driblam. Ciudat, mie nici măcar nu-mi place fotbalul, poate din cauza indivizilor care se învârt în jurul (era cât pe aci să scriu curul) acestui sport, fără însușiri. Cu două zile întârziere, mi-am felicitat soția pentru ziua ei de naștere. Am luat o sticlă de vin de Oprișor, Caloian, și am desfăcut-o într-o atmosferă intimă, cu lumânări pe masă. Cred că i-a trecut supărarea că mi-a dat de înțeles că într-una din zile s-ar putea să facem și o ghidușie. Acum doi ani, când am ținut o cură de slăbire, am trecut prin ceva asemănător. Tot ea m-a încurajat să slăbesc și slăbisem vreo zece kilograme, arătam destul de bine pentru vârsta mea. Pe urmă, tot ea s-a supărat, probabil din gelozie, văzând că unele prietene din anturajul ei făceau comentarii că-mi caut amantă. Așa că, ușor-ușor, mi-a mai introdus în meniu o masă de seară și dulciuri la desert, că am pus la loc ce-am dat jos în doar două luni. Și după aia și-a revenit.
Am ajuns, poate cam târziu, la concluzia că niciodată n-o să am bani suficienți, trebuie să-mi satisfac nevoile materiale și intelectuale din puținul pe care îl am. Din scris nu s-a îmbogățit nimeni, cu câteva excepții. Că veni vorba de scris, tocmai am terminat de citit Particulele elementare de Huellebecq. Mi se pare cam trist și puțin misogin scriitorul ăsta, dar are condei, d’aia e și considerat mare. Ca să fiu sincer, mai mult îmi place Murakami, poate pentru că e și maratonist, iubește jazzul, muzica pentru oameni deștepți și scrie literatură SF. Și pentru că vorbeam de oameni deștepți, oare există vreun fotbalist care să fi citit Huellebecq, Murakami sau măcar Rushdie? Dar cred că întrebarea trebuie pusă altfel: Oare există vreun fotbalist care să citească ceva? Eu cred că nu, nu prea au timp, săracii. Și nici microbiștii, cu mici excepții. Cum ar fi doctorul G., care a jucat fotbal în tinerețe, a făcut asistență medicală la meciuri locale, dar a și citit suficient ca să câștige un concurs pe teme literare, dar el este excepția care confirmă regula. Se spune că sportul are și o componentă culturală. Să presupunem că așa este, nu vreau să-i contrazic pe înțelepți. Totuși, eu cred că nu toate sporturile au legătură cu cultura. Poate patinajul, gimnastica și toate celelalte discipline în care vezi o estetică a actului motric sau au un fundal muzical. La jocurile sportive lucrurile stau total diferit. Păi, dacă vezi un meci mediocru al echipei locale, susținut de jucători mediocri și urmărit de spectatori la fel de mediocri, cu mici excepții, adică ăia care vin din obligație, ce poți să mai spui?
Am dat o fugă până la spitalul din B, cu speranța că poate îl găsesc pe Ică. De la poartă mi-a spus că: „nu se primesc vizite, spitalul e în carantină, veniți săptămâna viitoare”.

- Aici are dreptate omul, interveni Profesorul. Uite, de exemplu, în scandalul ăsta cu transferurile, în care au intrat la pușcărie câțiva, s-a exprimat și Lucescu, pentru care aveam o oarecare admirație, în sensul că știe când să vorbească și când să tacă. De data asta a dat cu mucii-n fasole. A zis că din cauza a două judecătoare care nu știu ce e ăla fotbal, au intrat ăștia la pârnaie. Păi, în logica lui, orice dosar legat de fotbal ar trebui judecat de bărbați, care să fi jucat fotbal măcar la juniori. Și dacă i-ar judeca pe steliști să nu fie fani Dinamo și așa mai departe. De parcă milioanele alea le-au fraudat din prea multă dragoste pentru sport. Hai, continuă!

4 octombrie a.c. „M-am trezit ciudat, parcă o voce mă striga pe nume. N-am reușit să identific a cui era vocea, dar m-am emoționat puternic pentru că i-am și răspuns, drept pentru care s-a trezit și nevastă-mea să vadă cu cine mă cert. Am bâlbâit un motiv, că am avut un coșmar și m-a lăsat în pace.
Spuneam ieri că va trebui să-mi port cu demnitate sărăcia. Mi-am adus aminte de un citat, dar nu mai știu cui îi aparține: Bogăția, ca și sărăcia este o atitudine înnăscută, o stare a minții. Îmbogățitul peste noapte, care a strâns un purcoi de bani își poate etala trofeul, dar nu-l va putea purta niciodată în mod convingător. Prin urmare, asta e! N-am să câștig niciodată la loto, m-am resemnat. Și nici n-am să joc decât varianta simplă.
Trebuie să scriu o recenzie la cartea unui scriitor local. Am citit doar trei pagini de la început, două de la mijloc și finalul și m-a plictisit groaznic, mai ales că e plină de greșeli tipo, ăia de la editură nici măcar nu au făcut o corectură de formă. Și trebuie s-o și prezint la lansare, aici e posibil să mi se pună întrebări care m-ar putea încurca. M-a ajutat însă Pierre Bayard cu cartea lui (pe care am citit-o și recitit-o) Cum vorbim despre cărțile pe care nu le-am citit. Are sfaturi foarte utile, care te scot din aproape orice situație penibilă când trebuie să vorbești despre ceva ce nu cunoști.
Am fost la o sală de Yoga, deschisă de puțin timp. Instructor era un tip din București. În sală erau cam douăzeci de practicanți, așezați deja pe covorașe individuale, într-o poziție așezat în fund cu picioarele încrucișate, care am înțeles că s-ar numi „lotus”. M-am scuzat că am întârziat, dar instructorul mi-a făcut semn să n u vorbesc și să iau loc pe o saltea. Ceilalți s-au făcut că nu mă observă deși era clar că îi deranjam. Cred că toți erau, dacă nu avansați, măcar la a doua ședință. În colțurile sălii erau patru boxe de unde se auzea o muzică liniștitoare, ambientală. Am luat o salteluță de izopren și m-am așezat în spatele celorlalți, decizie ce s-a dovedit inspirată. M-am chinuit puțin până să-mi încrucișez picioarele și să iau o postură cât de cât asemănătoare cu lotusul. După un timp, să fi trecut trei-patru minute, mi-au mai trecut junghiurile din articulații și am început să mă relaxez. După încă un minut s-au relaxat și alte părți ale organismului meu, mai ales sfincterele, și am început să regret că mâncasem fasole la prânz. M-am ținut cât am putut, dar natura a fost mai presus decât voința mea, așa că mi-a scăpat una. Discretă și susurată, integrată perfect în atmosfera de meditație din sală. A doua însă, s-a răzvrătit nițel, dar zgomotul produs de ea a fost asimilat cu sunetul unui instrument de suflat - cred că era ocarină - din piesa muzicală. Am tușit și eu pentru siguranță, dar instructorul m-a atenționat cu degetul la gură. Am răsuflat ușurat și mi-am șters transpirația de pe față. Apoi a venit nenorocirea, mai precis seria de trei, ultima prelungă ca un sunet de fagot, care a stricat tot spiritul meditativ și câțiva cursanți au început să chicotească. Instructorul nu mai putea controla lecția, devenise nervos și se înroșise la față așa că am luat cea mai bună decizie și m-am cărat rapid. Fiind în spatele sălii, am avut avantajul că nu m-a văzut nimeni la față. Când am ieșit pe ușă mi s-a părut că am auzit și niște râsete în urma mea.
Am început însă să citesc manuscrisul lui Ică. Din păcate, doar câteva rânduri pentru că m-a sunat un coleg să mă invite la un whisky și n-am putut să-l refuz, îmi place whisky-ul, mai ales ăla afumat, scoțian, single malț, deși nu refuz nici bourbonul învechit”.

- Și mie îmi place whisky-ul, zise Profesorul. Bicuță, tu când aduci whisky în cârciumă?
- Mi-e cam frică, pe cuvânt, cu băuturile astea de fițe. Unu, că nu știu dacă le vând. Doi, că dacă sunt contrafăcute și mă fac de râs? În ambele cazuri rămân în pierdere.
- Păi, de ce să fie contrafăcute? Nu le iei din magazine sau din angro? întrebă Săndel.
- Sunt scumpe, dom’le, acolo, cât să mai pun la el, să-mi rămână și mie? Am io oamenii mei care îmi aduc marfă, dar să nu-i întreb de unde. Da’ matale stai liniștit, că nu te otrăvești cu băutura mea, e curată. O gust io înainte, dacă mi se pare nașpa, o "returnesc".

va urma