agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-10-06 | [This text should be read in romana] |
Așa cum le era obiceiul, Rică și Miki erau la aeroport cu mult înainte de ora oficială. Amândoi știau că oră nu e destul pentru a executa „programul de stand”, adică reîntâlnirea cu prietenii bolnavi de aceeași boală ca ei – pasiunea pentru aviație. O oră pentru socializare, pentru schimb de vești și de idei.
– Eu zic să facem un tur al standurilor, propuse Rică. Mai vedem ce mai zic oamenii ăia, poate mai și cumpărăm câte ceva, dacă ne ajung banii. – Da, chiar mi-am ascuns niște mărunțiș, acceptă Miki. Poate găsesc o machetă de F-16 la 1:72, dar ceva mai ieftin, că, de, mai trebuie să plătesc și trenul de întoarcere. Plus berea și micii din pauză, doar n-o să ne lăsăm să murim de foame. – Normal, tradiția, întări și Rică. Cei doi prieteni, pe care lumea îi considera „gemeni”, pentru că erau nedespărțiți la toate mitingurile, fură foarte bucuroși să își revadă cunoscuții ascunși prin corturile standurilor. Reprezentanți ai unor edituri, cu cărți și reviste de aviație, producători sau distrbuitori de machete și ustensile pentru modeliști, obiecte de uz aviatoricesc, suveniruri, jucării ... oameni care se bucurau de reîntâlnire, chiar dacă știau că nu pasionații mitingurilor sunt principalii lor clienți. Miki găsi macheta dorită și, prin discuții meșteșugite, reuși să obțină și o reducere de 5%. Sigur, el încercase și veșnica lui glumă „Ce vindeți gratis?”, dar toată lumea i-o cunoștea și nu mai ținea demult. E drept că uneori mai existau materiale de propagandă, vreo insignă sau cine știe ce pliant, dar de cele mai multe ori răspunsul era o altă glumă uzată: „Azi nu, doar de mâine încolo”. – Ei, nene Rică, dacă am făcut așa o afacere bună îmi rămâne resursă pentru încă o cafea înainte să înceapă mitingul. Hai la terasa aia, lângă platformă, să vedem și pregătirile celor de la sol. Fură serviți de o tânără frumușică și tăcută. Zâmbi la glumele lui Miki (eliberat de stresul căutării unui anumit obiect, el avea chef de „goange”), umplu paharele de carton cu produsul expresorului și le oferi chiar și spatule, nu numai pliculețul cu zahăr, lucru rar pe la mitinguri. – Bună cafea și bine servită. Când ni s-o face sete venim tot la terasa asta, decise Rică. Că poate umple și draftul cum a umplut paharul cu cafea. – Și poate vinde și ceva gratis, plasă Miki, uitând că de abia servise vechea lui glumă la standul cu machete. Programul dens al manifestării aviatice îi ajută pe cei doi „gemeni” să uite de căldură și de sete. De fapt ... îi forță. Ori de câte câte ori unul dintre ei întorcea, cu jind, privirea spre dozatorul de bere, din stația de amplificare vocea lui Andrei anunța o nouă apariție vedetă – dar ce aeronavă nu e vedetă la un miting?! Pauza de prânz veni ca o binecuvântare pentru spectatorii însetați. Sticlele lor cu apă, aduse în rucsac de acasă, erau de mult istorie; unii le vărsaseră, cu năduf, enervați de temperatura prea mare a apei. Alții băuseră apa, după o muncă intensă de autoconvingere, gândindu-se că e ceai fierbinte. Dar vitrinele frigorifice și dozatoarele erau acum un fel de „salvattori della patria” și în câteva clipe terasele erau înțesate. „Gemenii” își găsiră cu greu loc pe o bancă; după ce își depozitară tehnica foto și rucsacul pe sub masă, Rică se sacrifică, așezându-se la coadă la grătar. Miki îi aruncă, de la distanță, sfatul: „Vezi, poate au și ceva gratis prin frigiderele alea!”” și, culmea, câțiva clienți întoarseră capul și câțiva chiar zâmbiră. Zâmbi și chelnerița cea tăcută când îl ajută pe Rică să aducă la masă drafturile. – Să știi că am făcut o cucerire, comentă Rică, ridicând paharul din plastic. – Da, pentru că fata a băgat de seamă că ești cu mine, de-aia ți-a zâmbit, contră Miki, ștergându-și mustățile de spumă. Partea a doua a zilei a fost la fel de pasionantă ca și dimineața. Acrobații aeriene, zgomot, miros de benzină de aviație și de kerozen ars ... spectatorii mitingului erau în extaz. „Gemenii”, care trecuseră și printr-un scurt „meci”cu manipulatorul unei camere de televiziune (care era mult prea voinic pentru a se încerca nogocieri, au preferat sa arunce prosopul înainte de începerea primului rund), așteptau, deja, răbdători, programul de zbor în amurg. Betonul platformei nu se răcorea de fel, iar pauza de dinaintea efectelor pirotehnice era destul de lungă pentru a permite o incursiune la terasă. – Fac cinste cu un draft, ce zici, lansă Miki. Dacă au și gratis, fac cinste cu două, continuă el, uitând că deja își vânduse de multe ori în acea zi gluma cea răsuflată. Rică se prefăcu și el că acceptă gluma acceptând berea și se orientară la aceeași terasă. – Pun pariu că la ora asta fata aia brunetă nu mai zâmbește, ba chiar te înjură când te duci la taraba ei, spune Rică. – Pe cât? replică Miki, sigur că șarmul lui natural o va determina pe chelneriță să zâmbească la fel de seducător ca și la primele întâlniri. – Pe-o bere! acceptă Rică, sigur că va câștiga. De data asta, Miki se oferi el să fie „codaș”, în timp ce Rică supraveghea cu atenție comportamentul brunetei. Care brunetă, deși nu mai era la fel de entuziastă ca la începutul zilei, nu uită să însoțească berea cu obișnuitul zâmbet. – Ai vazut!? jubilă Miki, ai văzut că iar mi-a zâmbit fata aia? Pe tine nici măcar nu te-a băgat în seamă, a zâmbit la gluma mea cu gratuitatea, continuă el să-și tachineze prietenul. Cu fair play, Rică își acceptă înfrângerea, promitând o ultimă bere înainte de despărțire. – Dar la altă terasă, nu de altceva, dar vreau să ajungem acasă după aia, nu să facem iar vreun pariu, condiționă el. Zborul de noapte, însoțit de efectele pirotehnice mult așteptate, avu același succes pe care îl avea de fiecare dată. Lângă bariera din garduri metalice plasate de jandarmi la marginea platformei aeroportului, spectatorii se înghesuiau să obțină autografele aviatorilor. – Ia uite ce se bat ăștia pe autografe, parcă se dau gratis, comentă Miki. – Băi, cu toată prietenia, dacă mai spui o dată vorba asta să știi că ... începu Rică. – Că ce? Mă pui să mai dau o bere? o drese celalalt. A, chiar, hai repede la terase, până nu pleacă ăia acasă și rămânem pe uscat, decretă Miki, iar prietenul lui nu avu nimic de obiectat. Știa că ultimul tren spre casă al lui Miki pleca peste nu mai mult de două ore, iar drumul de la Băneasa la Gara de Nord, mai ales în condițiile crizei de mijloace de transport de sâmbata seara, era extrem de lung. Din păcate pentru el, Rică fu nevoit să târguiască berea de la același dozator, ultimul rămas în funcțiune la încheierea mitingului. – Dacă știam, mai bine mergeam undeva la o carciumă în drum, comentă el, așezându-se la coadă împreună cu Miki. Două beri, comandă el ... – ... Și dacă aveți ceva gratis ... îl completă Miki, neputându-se abține. Spre marea uimire a celor doi, de dozator se apropie un domn în costum, rămas, până în acea clipă în umbra cortului. – Servește-i pe domnii cu bere din partea casei, o îndemnă el pe bruneta chelneriță, care uită în acel moment să mai zâmbească. Mirat, dar tot pus pe șotii, Miki intră în joc: - Dacă berea e din partea casei, ce vindeți gratis? Domnul cu alură de patron nu se lăsă: - Chelnerița! „Gemenii” izbucniră în râs, ca și patronul. Bruneta, în schimb, devenise foarte sobră, părând că nu gustă deloc umorul șefului ei. – Pe bune? insistă Miki. Dați în scris? – Dau în scris, dacă vreți și semnez, continuă bărbatul cu costum. Dacă semnați și dumneavoastră. In momentele următoare, Miki nu putu să-și răspundă nici sieși, nici reporterilor care i-au asaltat, la întrebarea: oare cine a semnat hârtia aceea, el, cu simțul umorului care îl caracterizează, sau berea servită de chelnerița brunetă? ................................................................................................................................................................... Pe principalele canale de televiziuni de știri, românii vedeau în acel moment, o surprinzătoare transmisiune în direct de la aeroportul Băneasa: un tip obosit, ciufulit, cărând pe un umăr un rucsac galben cu negru iar pe celalalt un aparat foto Canon, cu teleobiectiv, și care într-o mână ținea un pahar cu bere, iar în cealaltă o hârtie scrisă. Burtiera de pe ecran anunta cu mențiunea „Breaking news”: „Primul român care a adoptat o familie de refugiați. Felicitări!” Mihai-Athanasie Petrescu 5.10.2015 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy