Ceea ce îi spuse Viorel, aproape cu un an înainte, în legătură cu primirea în partid i s-a părut că era o vorbă aruncată în vânt. N-a mai zis nimic de atunci, o fi uitat sau, poate, i s-a părut și lui că a fost neinspirat. Dar, dacă Viorel n-a mai zis, a zis tovarășul H., activist al Comitetului raional al P.C.R. De la un timp, acesta putea fi văzut des prin sat. Aici, și prin alte câteva comune apropiate, își avea sectorul. Era un om prietenos, știa să-i asculte pe interlocutori, dădea sfaturi celor în necaz. Pâinea lui Dumnezeu, zicea despre el Măria lui Singălău, și știa de ce, el i-a făcut cerere să primească pensie după bărbat, și a primit. Oamenii din sat știau că Sandu, bărbatu-su, a fost dat afară de la jandarmi și băgat la închisoare, unde a și murit, pentru că a făcut scăpat pe unul care a fost condamnat că ar fi înjurat, printre oameni, la târg, pe domnul Mareșal Antonescu zicând că i-a dus pe feciori la război ca să fie omorâți. Au trecut ani buni de atunci și aproape nimeni nu-și mai amintea de acel om. Doar Mărie îl punea, din când în când, pe pomelnicele cetite pentru cei morți de părintele în biserică. Tovarășul H a fost impresionat de întâmplarea aceea, apoi a dovedit, acolo la Comitetul raional și mai sus la cel regional, că cel scăpat de Sandu a fost un luptător ilegalist, urmărit de siguranța statului de atunci. Așa stând lucrurile, Mărie avea cu prisosință dreptul de a primi pensie. Doar la bătrâna domnișoară Ioanovici, doamna ai bătrână, îi spuneau oamenii din sat, care a fost învățătoare și la moș Romul Șchiopoaici, cel care a fost atâția an jendar, se oprea în fiecare lună poștașul pentru a le da bani. Dar amândouă pensiile nu făceau cât cea primită, de la o vreme, de Mărie. Ar fi propus-o adunării generale să fie aleasă secretară a biroului Organizației de bază și, sigur, ar fi fost aleasă, dar s-a abținut. Cu toate că avea o origine socială sănătoasă, se încurca în așa fel la citit încât nimeni n-ar fi înțeles-o. Și ca secretară trebuia să citească mereu în fața adunării rapoarte, dări de seamă, planuri de muncă. Așa că secretar a rămas tot Bălășică, un țigan de mătase isteț, cu darul vorbirii, cu ochi și glas bun pentru citit.
A stat de vorbă tovarășul H. și cu Nuțu. Au vorbit, așa ca de la om la om. I-a povestit despre copilăria-i plină de lipsuri, într-un sat din apropierea Vasluiului, și despre foamea îndurată în timpul secetei. A avut noroc că a rămas în viață datorită inițiativei Partidului de a duce cât mai mulți copii în zonele care n-au fost lovite cu atâta asprime de secetă. Așa a ajuns în această parte a Transilvaniei. Nu s-a mai întors în satul lui de baștină fiind înfiat de familia ceferistului la care a fost repartizat. N-are cum să nu le mulțumească părinților lui adoptivi, au făcut tot ce au putut pentru el. Cu școala a fost mai greu, deoarece a întrerupt-o în timpul secetei, dar s-a descurcat. După ce a terminat Școala profesională alimentară, a fost cooptat, scos din producție, ca activist la raionala UTC. După vârsta de 28 de ani, fiind și membru de partid, a trecut în rândul activiștilor salariați ai Comitetului raional P.C.R. și iată-mă acum având misiunea să veghez la aplicarea politicii partidului în acest sat și să cunosc oamenii cu nevoile lor
A trecut apoi la subiect:
- Va trebui, tovarășe Nuțu, să vii, alături de noi. Dumneata ai și obligația să vii. Profesorii ce predau istoria și alte științe sociale trebuie să fie, așa după cum arăta în una din ultimele sale cuvântări tovarășul secretar general, activiști de nădejde ai partidului. Avea dreptate și I.V. Stalin, când spunea, și trebuie să ne folosim de aspectele pozitive ale gândirii sale, Cine nu-i cu noi este împotriva noastră, cale de mijloc nu există.
Apoi, micșorându-și vocea, de parcă ar fi vrut să-i spună un secret, mai zise :
- Este absolut în interesul dumitale să faci acest pas. După câte știu nu ești titular, dar făcându-l,
va dispărea orice motiv ca să mai rămâi în această situație.
Ar mai fi vrut Nuțu să zică și el ceva, dar tovarășul H. se ridică zicându-i din mers:
- Deci ne-am înțeles, o să vorbesc cu tovarășul Bălășică să treacă pe ordinea de zi a următoarei Adunări generale și punctul cu privire la cererea dumitale. Până atunci să studiezi, sigur nu-ți va fi prea greu, Statutul Partidului. Scoase apoi, din buzunarul de la piept o cărticică cu coperțile roșii pe care era imprimată sus, în colțul drept, lozinca arhicunoscută Proletari, din toate țările, uniți-vă! având la mijloc stema partidului iar sub ea cuvântul Statut, i-o puse în mână și plecă.
În autobuz, în drumul spre casă, o deschise și începu să o răsfoiască. I se părea că reține destul de ușor ce scria în unele capitole. Despre Structura partidului și democrația internă parcă mai auzise undeva, a, da, la cursul de economie politică, ori poate de socialism științific? Na, că parcă a început să le încurce! Dar sigur a învățat, a știut și știe cum propunerile se fac de jos în sus, dinspre popor spre organele centrale, iar hotărârile se iau de sus de la organele centrale și, apoi, devin obligatorii pentru toți membrii partidului. Și drepturile și obligațiile membrilor de partid i se păreau cunoscute, ba, parcă le-ar fi știut dintotdeauna.
N-a trecut luna și a trebuit să semneze un convocator, în calitate de invitat la Adunarea generală a organizației de bază P.C.R.- sat. S-a prezentat la data și ora indicată. Doar doi oameni mai în vârstă, vecini ai uncheșului Zaharie, erau în sală. După vreun sfert de oră a intrat și tovarășul Bălășică având un dosar sub braț. S-a uitat încruntat la cei prezenți, apoi a zis aproape răstit:
- Unde-i tovarășul director? Nici dumnealui, care trebuia să se ocupe de mobilizare, n-a sosit încă? Între timp au mai intrat vreo câțiva bărbați dar și vreo două femei.
- De ce ați întârziat, tovarăși? Nu vi se pare că încălcați disciplina de partid?
- Las-o mai moale, măi Bălășică, zise Onu Dinului, ție îți vine ușor să vorbești că n-ai porc și vacă. Noi, care avem, că numai astea ne-au mai rămas, trebuie să le dăm de mâncare și să le adăpăm, ce știi tu...
Între timp, încet, încet, sala de clasă s-a umplut cu oameni, femei și bărbați, înghesuiți în bănci. A intrat și tovarășul H. și s-a așezat la catedră lângă Bălășică. La urmă de tot, a sosit și directorul în urma câtorva membrii ce locuiau tocmai la intrarea în sat, aproape de câmpul numit Sub Lobeș. Până s-au ales restul membrilor din prezidiu, până s-au votat punctele de pe Ordinea de zi, deși se începuse a se înnopta, Nuțu a completat cu stiloul lui Pelikan Adeziunea și părțile notate cu puncte, puncte din autobiografia dactilografiată Subsemnatul... născut la data... profesiunea... originea socială... etc, etc,... cunoscând Statutul partidului doresc să fac parte din rândurile membrilor lui deoarece...
A ascultat, cu ochii aproape împăienjeniți de somnul cu care începuse a se lupta, cifrele planificate și îndeplinite de la cultura mare, de la cânepă, in și borceag, cauzele pentru care cultura cartofului a fost aproape compromisă. Au fost aspru criticați cei care nu și-au îndeplinit angajamentele luate, în felul acesta dând satisfacție dușmanilor poporului.
Nici nu și-a dat seama când s-a trecut la punctul doi al ordinii de zi care-l privea pe el.
- Vă rugăm, tovarăși, să-i puneți întrebări tovarășului profesor.
După un timp, în care liniștea ajunse deplină, interveni iarăși tov. H:
- Puteți să-i puneți orice întrebare pentru a ne da seama dacă merită, sau nu, să-l votați pentru a face parte din organizația dumneavoastră. Iarăși tăceau membrii.
Dintre toți, cei de față, îndrăzni să ridice două degete Măria lui Singalău. Simțea ea că trebuie să-și achite o datorie față de cel ce a ajutat-o și parcă acum se află la o ananghie, că nimeni nu vrea ce vrea el, adică să vorbească.
- Aveți cuvântul, tovarășe !
- Apoi... ce să-l întrebăm noi, că domnul,... tulai... ce-am putut a zâce!...că să zâce tovarășul, știe mai multe.
A zâmbit, fără să vrea, tovarășul H., ceea ce îi făcu pe vreo câțiva să hohotească.
- Tovarăși, să păstrăm seriozitatea!
Speriată, Măria lui Singălău de-abia putu să îngăime :
- Io, atâta am avut de zis.
- Mulțumesc, tovarășe. Ia loc.
Până la urmă, Alvlaicului l-a întrebat despre drepturile și îndatoririle membrilor de partid și, așa cum se menționa în Procesul verbal, a fost satisfăcut de răspuns. Tot acolo s-a mai arătat și că cererea de primire a fost votată în unanimitate.
Iacătă-mă, își zise Nuțu, și membru de partid. De-acum, poate, n-o să mai am probleme cu încadrarea la începutul fiecărui an.
Dar a avut chiar în anul următor. Viorel l-a anunțat că postul, pe care a funcționat doi ani, va fi din toamna următoare ocupat de o proaspătă absolventă.
-Cum așa? De ce?
-Pentru că așa s-a hotărât de sus. Am mai vorbit odată de tine cu Popiceanu dar, din păcate, nu mai depinde de el, nu mai poate face nimic.
- Dar de cine depinde?
- N-am cu știi, probabil că cineva, mult mai de sus, a intervenit pentru absolventă.
- Și cu mine cum rămâne ?
- A zis Popiceanu că să nu-ți faci griji, îți va rezolva problema, să te înscrii la el în audiență.
S-a înscris și a fost primit, imediat, în aceeași zi.
- Am aflat că în acești doi ani ați avut rezultate bune, știu despre lotul geografic, despre ridicarea topografică a localității, precum și despre succesul formației artistice la care ați contribuit și dumneavoastră, despre instalarea primului televizor din acea localitate. Am fost informat și că nu de mult timp ați fost primit în partid. De aceea, am hotărât să vă dăm o muncă de răspundere numindu-vă director la Școala din Aciliu.
Pe dracu, se gândi NuÈ›u, dacă am fost aÈ™a de bun de ce nu mă lasă acolo unde, vorba lui, am avut atâtea realizări. Și ce bine m-am obiÈ™nuit în satul bunicilor. Mă voi duce, până la urmă, È™i acolo la marginea cealaltă a raionului. Va ajunge printre oameni necunoscuÈ›i care cine È™tie cum îl vor primi È™i cum se vor uita la el. ÃŽÈ™i aduse aminte că a citit undeva despre acest sat. A, da în Editura Dacia apăruse tradusă în româneÈ™te în colecÈ›ia Restituiri cartea scriitorului american de origine română Peter Neagoe intitulată Timp de neuitat. A cumpărat-o È™i a răsfoit-o doar. Pe seară a luat-o È™i a citit-o mai cu atenÈ›ie. I-a atras atenÈ›ia o frază: Satul nostru era românesc; doar Horvath, cizmarul, era ungur, «un spic într-un snop» cum spuneau țăranii, iar Popa Radu îl reducea la o jumătate de spic deoarece nevasta lui Hovarth era româncă.
Nostalgia scriitorului american după satul în care și-a petrecut o parte a copilăriei, tatăl lui fiind notar acolo, i-a insuflat nădejdea că se va simți bine și printre oamenii aceia.