Nu le știa el chiar pe toate, poate nici a zecea parte din cât ar fi trebuit să știe, dar un lucru îi părea sigur, trebuiau salvate vechile cataloage și matricole. Este drept că unele reglementări spuneau că, după cinci ani, cataloagele puteau fi distruse dacă datele din ele erau trecute în registrele matricole care se păstrau în școală douăzeci de ani. Asta pentru ca absolvenții să-și poată scoate, la nevoie, acte care să le ateste studiile. Apoi, Registrele matricole erau păstrate pe termen nedefinit la Arhivele Statului. Sigur că aceste registre, aflându-se în școală, n-au cum să fie și pe la acele arhive. Și, apoi, Registrele matricole sunt mai mult acte statistice, înregistrând numărul elevilor pe ani și clasele absolvite. Cataloagele, însă, cuprind date mai detaliate despre numele părinților acelor elevi, domiciliul și starea lor socială. Toate acestea pot fi folosite la elaborarea unor lucrări monografice, sunt, până la urmă, memoria școlii și a satului. Timp avea suficient, având ca obligație didactică doar nouă ore pe săptămână.
Doar i s-a părut că va avea timp berechet. Trebuiau întocmite state de plată lunare, dar și pentru concedii medicale și de maternitate, dări de seamă și planuri de muncă trimestriale și anuale, fel de fel de statistici pentru organele locale și raionale.
Și a mai intervenit un lucru pe care nu l-a luat în calcul. Va trebui se se prezinte, în vară, la examenul pentru definitivare în învățământ. Și nu era doar examenul propriu-zis care se va desfășura într-un centru universitar, ci și activități ce vor avea loc pe tot parcursul anului școlar. Inspectorul de specialitate va trebui să-l asiste la cel puțin trei ore de curs după care va întocmi un proce-verbal.
Le-a reușit pe toate până la urmă. Arhiva inventariată pe ani, cu fiecare catalog, registru matricol, fișa școlii, registre de prezență, învelite în hârtie albastră și-au găsit locul în dulapul de fier, sub cheie, alături de un opis lipit cu o peliculă fină de aracet. Au fost și momente când această muncă a reușit să-i înflăcăreze imaginația. I-a venit ideea să urmărească în documentele școlare evoluția a două eleve, surori gemene, care în 1901 au fost înscrise în clasa întâi ( în primul despărțământ, scria în document). Pe o filă a Registrului școlar învățătorul de atunci nota cu scrisul său, frumos caligrafiat, că nu aveau cărți de citire și nici tăblițe. În dreptul numelui lor același învățător nota, în cei șase ani, la rând, același calificativ Eminent. În anul școlar 1907/1908. fetițele erau înscrise la școala de repetiție. Aici nu mai era consemnat niciun calificativ ci doar mențiunea: la una "servitoare", la cealaltă "servește la domnul solgăbirău de la Szerdahely." I-a trebuit un timp de căutare pentru a afla că localitatea aceea poartă acum denumirea de Miercurea Sibiului și că solgăbirăul, pe acele vremuri, era un funcționar, cu rang înalt la pretură. A trebuit, însă, să se oprească în a mai face astfel de incursiuni în biografia celor înscriși în vechile documente pentru că inspecția putea veni, oricând, pe nepregătite. N-a venit atunci, ci doar pe la sfârșitul lui februarie și, cum a venit așa, a și trecut. Inspectorul, cam de o vârstă cu el, l-a controlat în primul rând la documentele școlare așa că bine a făcut că a pus arhiva în ordine.
I-a plăcut tovarășului Câmpureanu, așa-l chema pe inspector, mai ales de cei din clasa cincea. Când Nuțu le adresa câte o întrebare, o pădure de mâini se ridicau, iar ochii parcă ziceau spun eu, spun eu.... Printre atâtea degete ridicate, la un moment dat, au fost și cele ale inspectorului. De-abia într-un târziu i le-a văzut.
- Spuneți, tovarășe inspector !
Toate capetele s-au întors spre ultima bancă.
- Mă lăsați, vă rog, să le pun și eu câteva întrebări?
- Da, poftiți.
Și i-a întrebat despre izvoarele istorice, care sunt mai credibile și de ce, despre măsurarea timpului în istorie, despre banda timpului, despre clasele sociale din orânduirea sclavagistă. Pădurea de mâini, cu degetele ridicate, s-a ivit din nou. Răspundeau bine prichindeii, chiar și cei mai timizi care stăteau cu mâinile încrucișate pe piept. Lecția nouă, cea despre Poemele homerice părea că este sorbită cu ochii. Unii ascultau punându-și coatele pe bancă și capul între mâini. Dintr-o dată, Nuțu și-a adus aminte ce scrie la metodică, să noteze ideile principale pe tablă. Le-a scris dar cu ajutorul răspunsurilor la unele întrebări pe care le adresa clasei. Tot e bine, se gândea Nuțu, că mi-a venit în minte să scriu pe tablă. Cu ocazia asta mai adaug o verigă la lecție, cea de fixarea cunoștințelor.
La discutarea lecțiilor, inspectorul a zis că el ar fi fericit dacă elevii de la clasele a noua de la liceele sibiene ar fi cu toții la nivelul clasei a cincea de aici, ceea ce nu putea decât să-i facă plăcere lui Nuțu.
A trecut și concediul destul de repede. I s-a părut ușor examenul de definitivat. Deși apăruseră patru volume din Istoria Romîniei la Editura Academiei și le avea în bibliotecă, tot caietele lui, cu adnotările de pe ele, au fost de bază. I-a părut rău că ei, cei din regiunea Brașov, n-au fost arondați Universității din Cluj pentru a da examen acolo. Va trebui să meargă la Brașov. Nu știa ca aici să fie și alte facultăți în afară de Politehnică și Industria lemnului. Cine o să-i examineze oare? A avut cine. Profesorul Dumitru Almaș. Cei care terminaseră la București s-au bucurat, era un om deosebit ziceau ei, știe să asculte cu atenție pe cei pe care-i examinează și, chiar dacă te încurci când răspunzi, te aduce pe drumul cel bun prin întrebări la care n-ai cum să nu poți răspunde. Nuțu știa despre el doar că a scris cărți pentru copii, și nicidecum că este și profesor universitar, de abia într-un târziu a aflat și de volumele lui despre istoria Franței și a Statelor Unite ale Americii. I s-a părut un om calm, mereu cu un zâmbet îngăduitor pe buze. L-a ascultat cu răbdare fără să intervină la primul subiect. A zâmbit când Nuțu a recitat din memorie, traduse în românește, versurile de pe un mormânt de la Călanul Hunedoarei, vechea Germisara: Ție regină a apelor, nimfă, podoaba pădurii/ Bassus, a cărui rugi tu le-ai primit bucuros/ ți-a dedicat,dintr-o stană de marmură, altarul acesta/ Lângă Germisara ta, pe-ntăritele culmi. Cu un ușor accent moldovenesc, l-a întrebat dacă știe și alți istorici care s-au preocupat de problema continuității dacilor în timpul stăpânirii romane și a daco-romanilor după retragerea aureliană. Voia să se convingă dacă cunoaște, cât de cât, operele unor istorici bucureșteni din domeniul istoriei antice. Întrebări ajutătoare l-au adus spre ceea ce profesorul aștepta, numindu-i pe Vasile Pârvan, Dumitru Berciu, Emil Condurachi, Nicolaescu Plopșor și alții. Ca să-l impresioneze, cumva, pe examinator, aduse vorba despre Începuturile Daciei la gurule Dunării a lui Pârvan și-i recită începutul, care-i rămase înfipt în memorie când a citit lucrarea: Învățații, care scriu istoria popoarelor, sunt de două feluri: unii, care din copilărie și până la bătrânețe au trăit tot între cărți; iar alții, care au trăit viața cea de toate zilele, cu lupta, necazurile, urâțeniile și frumusețile ei cunoscând în carne și oase oameni vii de toate felurile.
L-a ascultat profesorul și ceilalți doi colegi care mai erau în sală așteptându-și rândul. I-a convins, în felul acesta că a citit lucrarea aceasta și, probabil, și altele.
- Păcat, mare păcat, zise profesorul, că a murit atât de tânăr, la numai 49 de ani. A fost nu numai mare istoric, dar și poet și filozof prin ceea ce a scris pentru lumea academică și, mai ales, pentru cei mulți care, și ei, l-au înțeles.
A trebuit să stea și Nuțu în sală până au răspuns și ceilalți doi, așa cerea regulamentul examenului.
Afară au fost așteptați și de ceilalți care au fost examinați.
- Mă bucur, ați fost o serie bună, toți ați promovat examenul.
- Tocmai de aceea îndrăznim, a zis o domnișoară de la Făgăraș, să vă invităm la un grătar și la o bere.
- Primesc, și eu sunt flămând și însetat, c-am stat în acea sală de azi dimineață, dar cu o condiție, fiecare să-și plătească consumația.
Au zăbovit, apoi, până înspre miezul nopții la "Cerbul Carpatin". S-au discutat de toate acolo, despre sport, filme, cărți noi, despre moda minijupei și câte și mai câte. La toate se pricepea profesorul și avea păreri pertinente. La despărțire în câteva fraze, cu alese cuvinte, i-a îndemnat să nu-și uite rolul de educatori mai ales în ale patriotismului.
Iată-l pe Nuțu cu definitivatul luat. Acum o să se poată gândi și la alte lucruri strict personale. Va trebui, totuși, să meargă, într-o zi sau poate, în mai multe până la școală să fie sigur că meșterii de la cooperativa "Timpuri Noi" au zugrăvit bine școala și, dacă nu, să ia legătura cu ei, că bradul înalt ,ce la propunerea lui a fost fasonat și adus în curtea școlii, a fost fixat pentru ca la serbarea de început de an să se poată desfășura ceremonialul pionieresc, cu ridicarea tricolorului pe catarg și poate că vor mai trebui rezolvate și alte probleme. Doar acolo își poate da seama. Și-a luat cu el și aparatul de radio cu tranzistori, pe care-l cumpărase nu demult, să mai asculte în tren ceva muzică și știri. Nu-i plăcea să dea drumul radioului pe stradă, cum îi vede pe mulți că fac. A băgat cutiuța aparatului în buzunar și o cască, în ureche, manevrând cu mâna rotița ce mișca condensatorul variabil. Deodată, o voce ce i se păru cunoscută îi atrase atenția. Da, era vocea secretarului general al partidului Nicolae Ceaușescu. Aflase, tot de la radio, cu câteva zile mai devreme, că este într-o vizită în Cehoslovacia. O fi tot pe acolo și vorbește la radio-București? Vorbea cu înverșunare ridicând glasul: Invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia constituie o mare greșeală și o amenințare pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume și este o zi a rușinii pentru mișcarea internațională! Nu există nici o justificare și nu există nici un motiv care să facă admisibilă, fie și numai pentru o clipă, ideea unei intervenții în treburile interne ale unui stat socialist frățesc (…) Nici un străin nu are dreptul de-a spune ce formă trebuie să capete construirea socialismului”.
Între timp, a ajuns în gară. Pe peron, la un megafon, se auzea aceeași cuvântare. Este grav, grav de tot, își zise mai ales după ce vorbitorul a spus că România se va apăra cu arma în mână de orice invazie. Mai spunea că trebuie să ia ființă gărzi patriotice care să apere cuceririle revoluționare. Oare, se gândi fulgerător Nuțu, va începe un nou război? Sigur că Rușii, ajutați și de alte state socialiste, nu vor da înapoi, n-au cum. Oare așa cum s-a depășit criza rachetelor din Cuba ori contrarevoluția din Ungaria se va depăși și acest moment deosebit de încordat? Dacă nu, va fi chemat și el ca rezervist, sub arme? Va avea poate soarta tatălui său sau, în cel mai bun caz al bunicului de la Olănești ce a avut atât de suferit, ca prizonier la nemți, în primul război mondial.
S-a urcat, totuși, în trenul de Vinț ce-l va duce la Aciliu. Avea tranzistorul deschis în mână.
În același vagon s-au urcat și ceilalți călători să asculte în continuare cuvântarea. Doar la școală, după ce trecut prin groapa cea rea, s-a terminat cuvântarea. Au urmat o serie de cântece patriotice.