Într-o dimineață de aprilie, soarele încălzea un muguraș de viță de vie. Fiindu-i cald, mugurașul și-a desfăcut coaja și a văzut că în apropierea lui erau și alți muguri, mai mari.

- Sunt frățiorii mei. Ce bine că nu sunt singur!

Timp de câteva zile mugurașul a privit în jurul lui. Tot ce vedea era nou. Pe lângă el a trecut o muscă:

- Cine ești?
- Sunt o muscă.
- De unde ai apărut?
- Din casa din apropiere.
- Și cum de nu te ții de nimic? Nu ți-e teamă că ai să cazi?
- Deloc! Noi, muștele, zburăm.
- Și eu vreau să zbor!
- Nu se poate! Tu ești un muguraș al viței de vie. Rostul tău e altul.
- Care e rostul meu?
- Știi ceva, spuse musca puțin supărată. Eu nu am timp să țin lecții! Trebuie să ajung la o farfurie cu mâncare…

Musca a zburat. Mugurașul a rămas singur. Nu pentru mult timp. Îi veni o idee: să vorbească cu mugurii de lângă el, cu frații lui.

Mugurii mai mari s-au bucurat că pot să împărtășească mugurașului din experiența lor. Unul dintre ei a început să se lungească și era din ce în ce mai tăcut. Ceilalți șopteau: „Acuș-acuș o să înflorească!”.

Mugurașul nu înțelegea nimic. Se așeză mai bine pe crenguța care îl sprijinea. I se făcu somn. Ațipi. Se trezi și se întinse. Lângă el era o frunză:

- Tu de unde ai răsărit?
- De lângă tine.
- Cum? Nu înțeleg.
- În timp ce dormeai, eu m-am întins și m-am desfășurat.
- Vor mai apărea și alte… cum se numesc?
- Frunze? Desigur. Și e posibil să crească și flori.
- Am auzit că un frate mai mare va înflori, dar n-am înțeles.
- Nu te grăbi! Ai timp să afli!

Mugurașul își propuse să aibă răbdare, să asculte și să învețe.

Trecu o săptămână și descoperi că din el se desprindeau frunze. Acum știa cum se numesc. Apoi, vârful lui începu să crească, să crească… și într-o zi semăna cu vecinul lui despre care frații mai mari spuneau că va înflori.

Se bucura că a crescut atât de repede. Nu știa ce se va mai întâmpla, prin ce peripeții va trece.

Într-o dimineață, de florile care acum aveau un parfum delicat, s-a apropiat o ființă, care nu era muscă.

- Tu cine mai ești? o întrebă curios fostul muguraș.
- Sunt o albină. Adun polen și nectar din florile tale.
- De ce le aduni?
- Le duc în stup, așa se numește casa noastră, și acolo facem miere.
- Sunteți multe în stup?
- Tu știi să numeri?
- Nu prea. N-am fost la școală.
- Da, suntem multe și harnice. Luăm câte puțin din fiecare floare, dar se adună…
- Cine mănâncă mierea?
- Copiii?
- Ce sunt copiii?
- Măi, dar tu chiar nu știi multe! Lasă, că vei afla! Eu mă grăbesc.

Mugurașul nu era mulțumit de răspuns, dar începu să se înveselească atunci când veniră mai multe albine și chiar o vietate cu aripi mari, albe.

- Tu nu ești nici muscă, nici albină. Ce ești?
- Sunt un fluture.
- Cu ce te ocupi?
- Zbor din floare în floare, duc polen de pe una pe alta… Florile pe care am dus polen vor face fructe. Dar eu sunt grăbit. Am mult de lucru. Acum plec, poate revin. Rămâi cu bine!

Fluturele se îndepărtă. Mugurașul vedea că florile lui se scuturau, iar în locul lor se formau niște bile mici verzi.

Tocmai voia să ceară părerea unui vecin, dar lângă el se așeză o vietate mare, rotundă, care lovea creanga pe care se afla ciorchinele cu câteva frunze, toate crescute din mugurașul nostru.

- Tu cine mai ești?
- Sunt un pițigoi. Caut insecte și omizi.
- De ce?
- Să le mănânc. Dacă nu le culeg, omizile îți vor roade frunzele…
- Și voi fi urât.
- Da, urât, dar strugurele nu se va coace, frunzele se vor usca, vor cădea de pe crengi, copiii nu vor mânca struguri.
- Copiii… repetă mugurașul ca trezit dintr-un vis. A auzit de copii, dar nu am văzut nici măcar un copil.
- Așteaptă să se coacă boabele! Atunci vor veni copiii.
- Bine că mi-ai spus! Aștept.

Au trecut câteva zile în care a plouat, frunzele pomilor și-au schimbat culoarea. Parcă și frunzele din jurul mugurului nostru arătau altfel. Boabele de strugure erau din ce în ce mai mari și mai colorate.

- E timpul să cunosc copiii, își spuse vechiul mugur.

Într-o zi, veniră copiii. Erau mai mari decât tot ce văzuse mugurul nostru până atunci. Și făceau o gălăgie! Unii cântau, alții alergau…

De strugurele acum copt s-a apropiat o fetiță. Întinse mâna să ia un bob.

- De când te aștept! spuse obosit prietenul nostru.

Fetița se minună. Își făcu curaj și spuse:

- N-am mai văzut struguri care să vorbească. Te rog să îmi povestești ce ai făcut de când erai doar un mugur pe viță!

- Mă bucur că am cui să-i povestesc prin câte întâmplări am trecut și ce am aflat în scurta mea viață!

Fetița asculta povestirea rupând câte un bob delicios din strugure. Când povestea se sfârși, fetița îi mulțumi bătrânului mugur și-l asigură că, pe locul în care a deschis el ochii, în anul următor va fi un alt mugur care va trece prin aceleași întâmplări.

- Peste un an, eu voi veni să culeg un alt ciorchine, cu boabe la fel de bune și de gustoase!

Bătrânului mugur îi căzu o lacrimă, dar era fericit că fetița l-a apreciat. Închise ochii și își imagina viitoarea întâlnire cu fetița și cu ceilalți copii.