Interpolul Galactic, atmosfera destul de liniștită, ca înainte de căderea unui asteroid.

Visul meu din spatele visului meu îmi arăta că trebuie să cad în gol fără să mă opresc.

Planetele pluteau într-o tăcere cosmică.


Un singur om, împotriva Universului, tăcut. Urletul lui, pe care și-l închipuia atât de tare, pe planeta de pe care venea, Terra, era acum o miime din miliarde și bilioane de alte sunete: supernove explodând, găuri negre sau sunetul asteroizilor sau cometelor plutind.

Așa că, în tăcerea în care plutea, urletul lui pur și simplu nu mai conta. Visul din vis nu s-a oprit.

A ajuns pe una din planete, și a făcut cunoștință cu locuitorii ei. Ei aveau alt limbaj, altă civilizație.
Terra îl exilase pe X. Domnul X. nu fusese demn de civilizația de pe Terra, deoarece încălcase toate regulile ei.
Devenise un criminal cu sânge rece, care evadase din 50 de închisori. Considerat pericol public, a fost exilat în Univers.

Fiind un narcisist psihopat, devenise criminal, de fapt, deoarece, în copilărie, asistase la moartea mamei lui. Văzuse în repetate rânduri cum tatăl lui o bătea, sfârșind în cele din urmă prin a o omorî cu 150 de lovituri de topor.

Atunci a fugit de acasă. Și a luat și acel topor, cu el. Și a ajuns să retrăiască zilnic umbra acelui coșmar, prin cei pe care îi omora. De obicei, alegea bărbați care aveau familii, și pe care îi găsea la cârciumă, bând, sau pe care îi vedea bătându-și soția. Așa credea el că e justițiar. De fapt, nu trecuse peste moment.

Aici, pe planeta pe care a ajuns, una roșie, cu reflexii verzi, crima era ceva obișnuit. Totuși, ceva era diferit: nimeni nu era pedepsit pentru că o făcea. Așa că, brusc, nu a mai simțit nevoia să omoare. Pentru că el era omul menit să fie mereu împotriva sistemului...