Logica nu a existat niciodată și nici nu va exista în mintea lui.

În visul din vis, visul s-a încheiat. Un vis în care, evident, nimic nu a avut nici o logică, după cum se întâmpla de obicei. Devenise reală senzația și nevoia lui de a face și altceva decât crime, însă, revenirea la Terra, într-un mod atât de violent, l-a făcut să realizeze că, în curând, va omorî din nou.

Undeva, tot pe Terra, o tânără avea de mică vise în care era omorâtă în fiecare noapte cu un topor. Victima ideală. În alt univers, în visul din vis, probabil că și-ar fi imaginat o galaxie în care nu mai era nevoie să moară și să fie victimă, și era și ea eroină.

Într-o bună zi, omul care era împotriva sistemului a trecut pe lângă ea pe stradă. Voință a Universului sau Destin? În orice caz, ei i-a căzut ceva din poșetă, iar el, deși mergea hotărât să mai omoare un soț infidel, i-a ridicat obiectul: un mic suvenir cu Universul, în care se putea vedea o navă. L-a privit cu interes, apoi i l-a returnat, și a întrebat-o:

"Dacă nu e cu supărare, de unde aveți un breloc atât de interesant? Jur că îmi aduce aminte de felul în care văd Universul în visele mele: mereu o navă, plonjată într-un necunoscut lipsit de logică pentru un neinițiat, care îl aruncă tot mai adânc în misterul călătoriei."

"Hmmm... L-am luat de la un magazin de Antichități. Mă surprinde interesul dumneavoastră, bătrânul care mi l-a vândut spunea că este o vechitură, însă eu am văzut în el o modalitate de a evada din coșmaruri. Pentru mine, nava nu este altceva decât curajul de a te arunca în necunoscut. Și cred că orice necunoscut este mai bun decât teroarea de a rămâne pe loc, în zona ta de confort, nu crezi și tu asta, străinule?"

"Interesantă perspectivă. Niciodată nu am văzut lucrurile așa. Eu credeam că teroarea stă în a fi nevoit să produci teroare, aruncându-te în necunoscut. Și atunci, pentru mine, ideea de a-mi da voie să explorez, mă sperie. Uneori prefer să mă ascund zile întregi, de toată lumea, să nu mai fiu nevoit să ies din casă, să fiu eu."

"Poate că dacă a fi tu e o povară, ar trebui să uiți de tine un timp. Ai încercat o piesă de teatru? Un animal de companie?"

[râzând, pentru prima oară, după mult timp] "Am încercat mereu să fug de mine, fără să reușesc niciodată. Nu m-aș vedea mergând la teatru. De ce să mă uit cum alți oameni se prefac că simt ceva? Mi se pare un teatru tot ce văd de când închid ochii: galaxii, șiroaie de locuitori, sunete haotice urmate de liniști bruște, până când totul mi se amestecă în cap. Am renunțat de mult timp la gândul că mi-aș găsi liniștea."

"Poate ar trebui să încerci să mergi la un concert rock. Momentul în care îți bubuie pieptul, de la bași, este unul în care ajungi să uiți efectiv de tine. Cel mai bun moment, de altfel. Așa am pățit eu la primul meu concert rock. Sau nu îți place genul?"

"Domnișoară, nici nu știu cum vă cheamă, și deja vorbim de preferințe? Mie unul, îmi place muzica house sau electronică. Aș putea tăia carne, să gătesc, la infinit, pe o muzică de Beethoven, de exemplu."

"Fascinant. Eu cred că dacă aș găti în timp ce ascult rock la maxim, mi-aș tăia degetele, sincer."

"..."

"Numele meu este Mia. Nu obișnuiesc să intru în vorbă cu necunoscuți pe stradă, dar totuși, tu cum te numești?"

"Alex. Sau Lisandru. Cunoscuții îmi spun Andru. Nu că aș avea atâția..."

"Înțeleg. La mine-s 3 litere: e mai simplu."

Conversația lor a continuat într-un bar. Interminabilă, după cum începuse, și spre mirarea fiecăruia, celălalt vedea în celălalt ceea ce îi lipsea. Pentru cei care cred că psihopații nu se pot îndrăgosti, Lisandru era o excepție de la regulă. Devenise.

Au trecut câteva luni. Nu a avut curajul să îi spună Miei ce visa el noapte de noapte, sau că ar fi avut legătură cu prima lor discuție. De altfel, nici Mia nu îndrăznise încă să îi spună de visele cu toporul, până când, într-o noapte, Lisandru a auzit-o vorbind în somn:

"Te rog! Nu mai da! Nu mă omorî! Ai milă"

Spunea vorbele astea, și mâinile ei erau încleșate în jurul propriului gât. Speriat, și în același timp fascinat, Lisandru o privea și se întreba ce monstru o chinuia într-un asemenea fel, l-ar fi tăiat în mii de bucăți, când ea se trezi.

"Cine te chinuia așa, Mia?"

"Ah, am vorbit? Am vrut să-ți spun de la început, Alex, dar nu credeam că o să mă crezi. Eu visez de mică aceeași femeie omorându-mă cu un topor. În cam toate pozițiile. Și eu mereu alerg, încerc să evadez, și aproape reușesc la final, dar ea mă trage înapoi de picior și, până să mă sfârtece complet, mă trezesc strangulându-mă singură."

"Hmmm...ciudat. N-am mai auzit de așa ceva. Și eu am ceva să îți spun: Visez des aceeași galaxie. E un vis haotic, dar nava pe care o aveai la breloc, eu am visat-o de nenumărate ori, într-o bază, pe o planetă roșie cu reflexe verzi, pe care ajung mereu. Ideea este că, mereu trec printr-o liniște care vestește un vacarm. Aud totul ca și cum ar fi real, ca și când aș fi acolo.
Și, mereu când ajung pe planeta aceea, mă simt liber, nu mai sunt nevoit să trăiesc ascunzându-mă, așa că de aceea cred că mă tot reîntorc. De fapt, de asta am intrat și în vorbă cu tine, prima oară..."

"Chiar așa? Și eu care credeam că îți plăcuse de mine..."

"A ajuns să îmi placă de tine."

"Interesant, oricum. Asta îmi aduce aminte de ceva ciudat ce a zis bătrânul de la Antichități, cum că avea brelocul de la un cowboy, care i-l vânduse spunându-i că avea o incantație pusă de un magician care îi luase captivă soția și o trimisese în Tărâmul fără Întoarcere. Și cum că i-l dădea lui pentru că Profeția spunea că cineva va lua brelocul, și îl va folosi pentru a rupe incantația, și doar atunci ea va fi liberă. Și mi-a dat brelocul, pe care îl alesesem eu, ca și când eu eram cea menită să salvez soția unui cowboy din secolul trecut. Și acum tu îmi spui că ai tot visat nava asta.Fix asta. Ce se întâmplă? O luăm razna?"

"Cred că încep să uit de mine, Mia, ascultându-te pe tine."

"Lasă asta. Ori sunt coincidențe, ori suntem pe cale să dezlegăm un mare mister..."