- Bunicule, mi-ai promis că îmi povestești într-o zi de ce șchiopătezi. Ai timp acum? Uite, până când sosește mama, ne așezăm aici, pe băncuță, și povestim.
- Bine, să ne așezăm.

Și bunicul, începu:

- Am văzut lumina zilei într-o comună mare de pe Valea Izei. Am fost al șaselea copil al familiei.
- Ai fost cel mai mic?
- Da, până când s-a născut sora mea, Ioana. Apoi, a mai venit încă un frate.
- Câți copii ați fost?
- Am crescut mari numai opt, dar mama a avut doisprezece copii.
- Ce s-a întâmplat cu ceilalți?
- Au murit de mici. Au fost bolnavi și, pe atunci, la țară, nu erau medici, nu erau medicamente…
- Părinții tăi au fost săraci?
- Nu. Au fost țărani cu gospodărie mijlocie, creșteau oi, vaci, capre, aveau cai, păsări… Îmi erau dragi toate, dar mai cu seamă îmi plăceau mieii și laptele de oaie primăvara, în perioada fătatului.
- Dacă aveau atâtea animale, cum se descurcau? Cine le îngrijea?
- Oile iernau în câmp, iar în vremea fătatului se găseau în Măgurice, unde tata și frații mei mai mari aduceau fân și otavă.
- Ce e otava?
- Primăvara, iarba începe să crească. Atunci când e destul de mare, oamenii o cosesc și o usucă. Așa obțin fânul. Pe locul în care s-a făcut fânul, iarba crește din nou. Oamenii o cosesc și o usucă. Astfel, obțin otava.
- Am înțeles. Spune mai departe!
- Într-o primăvară, când încă nici nu eram sigur cum se leagă opincile, fără să vorbesc cu cineva din familie despre planurile mele, m-am îmbrăcat cum m-am priceput și am plecat, neobservat de nimeni, la oi. Stâna era cam la o oră de mers de unde locuiam noi. Toader, fratele meu cel mare, era cioban.
- Cât era de mare?
- Era cu aproape zece ani mai mare ca mine. El a văzut cum umblam cu nesiguranță, căutând stâna. M-a recunoscut și m-a certat. Eu i-am spus că vreau să rămân acolo și i-am promis că îl ajut să hrănească și să adape oile care rămâneau în țarc în timp ce turma mergea la păscut.
- Te jucai cu mieii?
- Da. Și beam lapte cât doream.
- Spune mai departe!
- La început, m-am bucurat că am fost acceptat, dar acest loc nu era prea vesel. Într-o zi, pe când mă întorceam de la o stână vecină, am trecut pe lângă o haită de câini. Șulăm, câinele cel mai voinic, a tăbărât pe mine, mușcându-mă de cap, mâini, șolduri. Am fost scos din gura câinilor de ciobanul care se găsea mai aproape.
- Și nu te-a durut?
- Ba m-a durut, dar fratele meu mi-a curățat rănile și m-a bandajat cu bucăți de pânză rupte dintr-o cămașă.
- N-ai fost prea cuminte…
- În ziua următoare, aveau să se întâmple lucruri și mai grave. Toader cumpărase, fără știrea tatii, o pușcă din cele rămase în urma războiului. O ținea în colibă. Era încărcată. Avea și gloanțe de rezervă. Se gândea că e bună să sperie lupii care dădeau târcoale stânei, mai ales noaptea.
- Erau și lupi?
- Sigur. Unde sunt oi, sunt și dușmanii lor.
- Și ce-ați mai făcut?
- Un cioban, de la o stână vecină, a venit în vizită la noi. Știa de armă. A vrut să-mi arate ce știe el să facă. Din neatenție, a împins un cartuș în țeavă și a apăsat pe trăgaci ca să audă țăcănitul. Glonțul a plecat din pușcă și a trecut prin piciorul meu stâng, fracturându-mi osul.
- Te-a durut? Te-ai speriat?
- Pe moment, nu m-a durut. Eram prea speriat. După un timp, am înțeles că situația e gravă.
- Și ce-ai făcut?
- Un alt frate, Gheorghe, care venise să aducă alimente (slănină, mălai), se găsea la un pas de mine. A fugit să-i anunțe pe părinți. Tata se afla la arat tocmai în partea opusă a comunei. A venit cu căruța abia pe înserat. Toader s-a ascuns pentru a nu da ochii cu tata.
- Și ce a făcut tatăl tău? Te-a dus la doctor?
- M-a dus la spital, la Vișeu de Sus. Acolo mi-au tratat și rănile pe care mi le-au făcut câinii. Mi-au operat piciorul și mi l-au pus în ghips. S-a vindecat, dar a rămas puțin mai scurt decât cel sănătos. De aceea șchiopătez puțin.
- N-ai fost cuminte...
- Ai dreptate, nu am fost cuminte. Am avut intenții bune, dar trebuia să-i spun mamei ce planuri am… Nu m-ar fi lăsat să plec. Din pricina acestor întâmplări, nu am putut să merg la școală atunci când am împlinit șapte ani. Despre primul an de școală îți voi povesti cu altă ocazie.
- Eu voi fi cuminte, chiar dacă nici eu nu pot să stau prea mult liniștită.
- Știu că vei fi cuminte. Tu ești fetiță, ai televizor, mergi la grădiniță, ai jocuri… Eu am trăit în alte condiții.
- Bunicule, ne-am înțeles! Mâine îmi povestești mai departe. Mi-ai promis!
- Am promis. Eu îmi respect promisiunile!