Adoris și Kromia(17)


Zilele senine și plăcute însoțeau fără încetare frumoasele sărbători închinate zeului Dionisis. Aerul pur și răcoritor, cu nuanțe cristaline se scurgea plăcut din înaltul albastru al cerului peste galbenul-auriu al toamnei, dând o înfățișare de vis grandioaselor arene din partea de răsărit a cetății Atalya. Castanii rămuroși, plopii cu freamătul neliniștitor al frunzelor, înșirați de-a lungul aleelor, delimitau ingenios fastuoasele arene, făcându-le cochete, elegante, mult îndrăgite de cei care le vedeau. Arenele - cu multe șiruri de bănci albe așezate în semicercuri, înălțându-se din ce în ce mai sus până pe coama colinelor - erau foarte familiare localnicilor, datorită intimității și farmecului lor. Spațiile din fața lor erau ornamentate cu marmură albă, fiind aproape în exclusivitate rezervate regelui și sfetnicilor săi de vază.

În zilele obișnuite arenele erau aproape pustii, doar ici-colo se vedeau lucrători meșterind câte ceva. Acum însă, arenele cele mari răsunau de strigătele mulțimii agitate care era entuziasmată și ovaționa în picioare cu frenezie.

Într-una din aceste arene rumoarea mulțimii tocmai se înteți dintr-odată iar aplauzele se țineau lanț, imediat după ce apărură mai multe cupeuri strălucitoare, trase de cai superbi, împodobiți cu ciucuri împletite în fir de aur, din care coborî regele urmat de sfetnicii săi. Fiind un mare pasionat al întrecerilor sportive și unul din animatorii acestora, regele Agatos sosi de la o altă arenă, unde asistase la cursele de cai. Acum era nerăbdător să urmărească întrecerile de aruncare a discului și suliței.

La întrecerile din ultima zi fuseseră invitați și oaspeții de vază din Persia. Aceștia ocupaseră loc la tribună, alături de rege. Întrecerile erau astfel orânduite încât regele și publicul să poată prinde desfășurarea celor mai importante momente din fiecare.

Cea mai importantă și așteptată probă care se desfășura la această arenă era cea de aruncare a suliței. La această probă sosiseră atleți bine cunoscuți și cotați în lumea olimpiadelor și a întrecerilor sportive. În fruntea lor se afla, desigur, neînvinsul Filoctet din Sparta, câștigător în mai multe rânduri al jocurilor din Olympia. Era un atlet înalt, robust, cu mușchii ca de bambus ce-i jucau neastâmpărați de-a lungul brațelor. Privindu-l numai, ajungeai să-i recunoști calitățile sale de excepție. Bine clădit, cu părul blond și cârlionțat, părea a fi însuși o forță a naturii.

Au mai venit și alți doi sportivi din cetatea Syracuzei, niște namile de atleți pe nume Cilix și Cadmos, care porneau favoriți de fiecare dată în întrecere însă, fie din neîndemânare, fie din ghinion, pierdeau cam de fiecare dată. Însă publicul ținea cu ei, indiferent de rezultate, pe tot parcursul întrecerii.

Mai era prezent și prințul Eson din Milet, un atlet desăvârșit, bărbat chipeș, cu o eleganță și o dexteritate remarcabilă în aruncarea suliței, părând că atunci când zbura din mâna lui, sulița spinteca văzduhul până la cer, apoi cădea departe, armonios.

Lista atleților dornici de întrecetre dreaptă era mare. Una dintre surprizele importante, care reușise să stârnească multe controverse și se afla pe buzele tuturor, a fost aceea că la proba aruncării cu sulița participa însuși prințul Kirvan, cel care făcea parte din delegația de soli ai Persiei. Deși nu era slujitor al lui Zeus, i s-a făcut această onoare, în calitatea lui de oaspete însemnat al regelui.

Iată că întrecerea mult așteptată începu, fiind anunțată de trâmbițe. Sorții au decis că, cel ce urma să facă prima aruncare era faimosul Filoctet din Sparta. Atletul intră în arenă, mândru și etalându-și tacticos mușchii, hotărât să arate că este cel mai îndreptățit să câștige trofeul la această încercare. Își fixă bine sulița în mână, cumpănind-o înainte și înapoi. Apoi se avântă, corpul încordat i se destinse ca un arc și sulița, zburând din mâna lui și înălțându-se spre cer, străpungând cu vârful strălucitor văzduhul și șuierând din coadă, făcu o boltă în aer apoi se răsuci și începu să coboare lin, vibrând în răsucirea ei, sfârșind prin a cădea undeva departe pe câmp. Toată lumea a urmărit cu răsuflarea tăiată zborul suliței prin aer.
A doua aruncare a lui Filoctet, deși mult mai joasă, reuși totuși să atingă pământul cu un pas mai departe. Pe drept cuvânt, falnicul Filoctet se retrase mulțumit în aplauzele mulțimii. Cine oare va mai reuși o astfel de ispravă?

Apoi, încercară, pe rând o mulțime de alți atleți, dar aruncările lor au fost mult mai scurte față de cea a lui Filoctet. Dar iată că, pe locul de aruncare apăru elegantul Eson din Milet. Curioșii din tribune încetară dintr-odată șușotelile și și-au ațintit privirile spre centrul arenei, acolo unde Eson se pregătea de aruncare.

Sulița porni din brațul său îndemânatic precum o săgeată slobozită din arc, răsucindu-se încet în aer, cu vârfu-i sclipind în razele roarelui apoi, planând îndelung ca o libelulă, se așeză lin pe pământ. Însă aruncarea sa căzuse cu o palmă în urma celei a lui Filoctet. La a doua aruncare prințul Eson a avut și mai mare ghinion: sulița se oprise și mai aproape.

Îi veni rândul prințului persan să-și încerce forța și îndemânarea. Kirvan își cumpăni sulița deasupra capului, își luă elan și aruncă. Privirile tuturor urmăreau sulița care își făcea raidul prin văzduh. Fusese o aruncare bună, dar nu chiar atât cât cea a lui Filoctet, ba chiar și sub cea a lui Eson. Iar a doua încercare a fost ratată complet.

Emoția spectatorilor părea că a ajuns la mare încordare când le-a venit rândul la aruncare celor doi frați din Syracuza. Cilix, primul care a fost la rând, a aruncat sulița prea sus, așa cum o făcea de fiecare dată, iar aceasta căzu în cele din urmă fără forță, întoarsă parcă de palele vântului. Nici cea de-a doua încercare a sa nu a fost mai reușită. Apoi urmă prima aruncare a lui Cadmos, care nici ea nu fusese deosebită. În schimb, cea de-a doua reuși să amuțească tribunele. Sulița slobozită de brațul lui viguros descrise o boltă perfectă și se înfipse puternic în pământ, la o lungime de suliță mai mult față de cea a marelui Filoctet. Publicul, în delir, aplauda frenetic incredibila reușită a acestuia. Regele Agatos în persoană se înălțase în picioare și aplauda cu entuziasm.

Încercările care au mai urmat nu au reușit niciuna să depășească performanța lui Cadmos. Așa încât, în final, Cadmos, pentru prima dată de când participa în aceste arene, a fost declarat învingător. Mulțimea din tribune - văzându-l pe Cadmos ca și câștigător - dădu semne de nerăbdare, pregătindu-se să alerge cât mai repede să ocupe un loc bun într-o altă arenă, unde urmau să aibă loc interesantele lupte între voinici. Chiar și regele făcea semne să fie grăbită premierea învingătorilor din această arenă, ca să poată asista și la celelalte întreceri care mai urmau.

Dar iată că Arbatis, care stătuse tăcut la locul lui tot timpul cât ținu întrecerea, se ridică dintr-odată de pe scaun, sări direct în arenă și începu să-și lepede de pe el o parte din veșminte. Publicul privea amuțit întreaga scenă. De sub veșmintele sale care acopereau un corp ce părea al unui grăsan, ieșiră la iveală brațele groase și musculoase, un piept puternic acoperit cu păr negru. Păși hotărât spre locul de aruncare și ceru să i se dea o suliță. Ridică în sus brațul care ținea strâns sulița, făcu un pas înapoi, apoi câțiva în viteză înainte. Corpul lui viguros se încordă agil și brațul slobozi sulița care porni ca un fulger, sclipind cu întreruperi pe seninul cerului, șuierând din vârf și zbârnâind din coadă, aproape pierzându-se în înălțimi. Apoi căzu departe de toate celelalte aruncări, înfigându-se puternic în pământ și frângându-se din coadă precum un vreasc uscat și putred.

Mulțimea din tribune privi amuțită toată această nemaiîntâlnită ispravă. Nu aplauda nimeni, căci nimănui nu-i venea să creadă cele petrecute. Cine era atletul acesta cu o așa mare forță?
Potolit, dar ferm, Arbatis își puse straiele la loc pe el și se întoarse în tribună.

La festivitatea de acordare a cununei de lauri Arbatis refuză să primească cununa învingătorului, căci el considera că nu fusese înscris în concurs și apoi nu i se cade tocmai lui, un slujitor al zeului perșilor, să primească un trofeu oferit în cinstea unui zeu păgân. Cununa de lauri i-a fost atribuită, până la urmă, tot lui Cadmos.

La ieșirea din arenă, când regele Agatos îi întinse mâna și-l felicită pe Arbatis, publicul își reveni din uimire și se porni pe aplauze. Urmă un ospăț pe cinste, oferit de rege la sfârșitul serbărilor închinate zeului Dionisis.

În timpul ospățului prințul Kirvan pândi un prilej s-o poată revedea pe fermecătoarea Kromia, a cărei imagine luminoasă nu-i mai dispărea din minte. Bătrânul Artaban încă nu era pe deplin edificat dacă tot ceea ce văzuse până atunci în casa regelui Agatos era într-adevăr creația unui spirit mai presus de toate spiritele pe care le cunoscuse în lungile sale peregrinări pe la multele curți și cetăți de scaun ale suveranilor lumii. Încerca să ghicească izvorul de inspirație a acestui spirit novator pe care-l vedea prezent la tot pasul în cetatea Atalyei.

Într-un final reuși să găsească răspunsuri la chinuitoarele sale întrebări. Urmărind, ascultând și analizând totul, înțelesese, în sfârșit, că inițiativele și realizările lui Agatos au la bază spiritul și înclinația spre sublim și iluminare a încântătoarei sale regine, Ariadna. Înțeleptul Artaban ajunsese singur la această concluzie, de care era entuziasmat. Recunoscu astfel că cetatea Atalyei, în care spiritul continentului se îmbina atât de armonios cu fantezia nemăsurată a mării, se afla sub binecuvântarea sublimă a unui miracol.

(va urma)