Adoris și Kromia (19)


În singurătatea unui cătun ascuns în pădurile munților Anatoliei, retras din preajma caselor de păstori și situat deasupra unei văi prăpăstioase străjuia un mic templu de lemn pe care localnicii îl vizitau rar, doar cu prilejul sărbătorilor mai importante. În acest templu, nu mai mare decât un schit, mâna tremurândă a unui preot bătrân purta, seară de seară, în jurul unui altar auster de piatră, flăcăruia plăpândă a unei torțe. Torța aceasta nu înceta să pâlpâie în schit nici primăvara când zburdau miei pe pajiștile înverzite, nici în iernile geroase când înghețau izvoarele iar potecile cătunului se acopereau de ninsoare.

Veghind, bătrânul preot își îndeplinea slujba așa cum o știa el, cu desăvârșită evlavie și neprihănire, sfătuindu-se cu stihiile pădurilor și cu stelele de pe cerul nopților geroase. Iar locuitorii cătunului îi prețuiau mult dăruirea cu care se ocupa de cele sfinte, și, mai ales, omenia adânc sădită în inima sa curată.

Într-una din seri ochii săi obosiți deslușiră în semiîntunericul templului două sclipiri stranii, pătrunzătoare. Era pentru prima oară când bătrânul preot avusese impresia că în acel templu se întâmplă ceva nedeslușit. În puțina îndrăzneală ce-i mai rămăsese își luă ca tovarăș făclia cu lumină și porni să cerceteze întunericul din încăpere. La scurtă vreme avu impresia că în fața lui zărește o mogâldeață întunecată din care răsăreau două lumini. Abia atunci se cutremură și strigă:

- Cine ești tu, de acolo?!...

Din locul spre care privea cu atenție nu întârzie să se audă o voce subțire, cristalină, ca de copil.

- Eu sunt!...

Preotul se aștepta la orice, numai să audă o voce ca a unui copil nu se aștepta. De aceea rămăsese atât de surprins, încât toate membrele corpului său porniră să-i tremure cu putere. Speriat ca de o fantomă, aflându-se însă în templul închinat lui Zeus, bătrânul consideră de datoria lui să-și facă curaj și să deslușească mai departe lucrurile. Porni deci încet și prevăzător spre mogâldeața pe care o fixase. Începu să întrevadă mai bine, deși încă nu era dumirit asupra celor ce se întâmplau. Când se apropie observă că în fața sa, cu coatele sprijinite pe o bancă și cu palmele ținute peste cap se afla un copil care stătea îngenunchiat și care, cu ochii săi mari și frumoși, privea țintă înainte.

- Ce cauți tu aici, puștiule? Al cui ești? întrebă preotul, neștiind ce să creadă despre apariția asta care îl panicase într-atât, că era cât pe ce să creadă că are de-a face cu o fantomă.

Copilul nu părea a fi speriat de vocea preotului. Fără a-și lua privirea de la el se ridică în picioare, își potrivi cârlionții din păr și zise cuviincios:

- Sunt Piratos, băiatul văduvei Medeea.

Preotul cel bătrân își recăpătă pe de-a întregul stăpânirea. Cunoștea pe toți enoriașii săi, cunoștea și pe biata văduvă Medeea. Cunoștea prea bine și pe acest Piratos, copilul cuminte pe care îl remarcase de multă vreme pentru atenția cu care urmărea ceremoniile sale. Îi lumină cu făclia chipul mai bine ca să se convingă că el este și-i zise cu glas domol:

- Ce cauți tu aici, în întunericul nopții?

Băiatul îl privi cu sfială, se dădu un pas înapoi și își începu temător implorarea:

- Te rog, îndură-te de mine! Nu mă alunga, bunule preot. Îmi place atât de mult să privesc ritualul de seară!

Preotul căruia îi dispăruse și ultimul crâmpei de teamă de duhuri necurate, reveni la starea de spirit firească. Ocoli banca ce-l despărțea de copil, îi mângâie capul cu păr mătăsos și-l întrebă cu glas părintesc:

- Chiar simți tu atâta plăcere, urmărind ritualurile din slujbele de seară?

- O! Nici nu-ți închipui, bunule preot! Întreaga mea fire e stăpânită de mirare, de dorința pătrunderii acestor taine. Aș putea să-ți ascult ritualul ore în șir!...

- Bietul de tine! Fie! Mă învoiesc! De acum înainte îți dau voie să-mi urmărești ceremoniile. Acum însă, du-te degrabă acasă, s-ar putea ca mama să-ți fie îngrijorată de lipsa ta sau să aibă nevoie de ajutorul tău...

Copilul îi împlini sfatul pe loc, după ce mulțumi și ieși afară, alergând către casă pe o cărare luminată de cerul plin de stele al nopții de iarnă. Bătrânul îl urmări o vreme, făcându-i semne de binecuvântare, să nu i se întâmple ceva rău.

Nu mai zăbovi mult în templu. Stinse cu grijă luminile, trase zăvorul de la ușa templului și se îndreptă spre chilioara lui. Aici se apucă să-și taie un braț de lemne și să le pună pe foc, ca să dezmorțească un pic încăperea.

Din acel moment Piratos, copilul care îl speriase, a devenit nelipsit la ceremoniile sale de sărbători și din zilele obișnuite. Copilul căuta cu tot dinadinsul să pătrundă tainele acestor slujbe. Adevărata sa fericire începea abia seara, când întunericul stăpânea totul în jur iar glasul preotului devenea mai melodios și mai pătrunzător.

Piratos era nespus de bucuros când preotul socotea de cuviință să-și ducă ucenicul afară sub cerul liber și să-l inițieze în nenumăratele taine care erau ascunse în plasa ispititoarelor constelații.

Așa au mers lucrurile, începând din iarna aceea, până în vara anului următor. Piratos era nelipsit din preajma schitului, aprofundând cu perseverență toate câte era în stare să-l învețe bătrânul preot.

Se întâmplă însă, ca timp de o săptămână de zile, băiatul să înceteze să mai vină pe la templu. De bună seamă, bătrânul preot era nespus de îngrijorat de această situație. S-ar fi dus acasă la Piratos să vadă ce s-a întâmplat, de ar fi avut cine să păzească templul și de ar fi avut destulă putere să ajungă până acolo. După o săptămână, când preotul era preocupat de ceremonialul obișnuit la altar, Piratos apăru în ușa templului cu lacrimi în ochi și cu sufletul răvășit.

Grijuliu, preot îl întrebă neîntârziat:

- Ce e cu tine, copile?

Piratos îi răspunse:

- Mama mea! E tare bolnavă!...

Inima cea bună a preotului înțelese îndată deznădejdea copilului. Cum slujba din dimineața aceea era pe sfârșite, preotul scurtă ritualul, adresă câteva semne de îndurare zeilor, încuie ușa templului și porni la drum în urma copilului, spre casa acestuia.

Ajunseră destul de anevoios la locuința văduvei Medeea. Totuși au ajuns la timp ca să mai poată prinde ultimele pâlpâiri din suflarea femeii. Încetul cu încetul chipul ei se întunecă, tremurul îi cuprinse trupul, privirea îi rămase neclintită urmărindu-l în disperarea ei copilul. În câteva minute își dădu obștescul sfârșit.

Adânc mișcat de această tragedie preotul hotărî să ia sub ocrotirea sa copilul rămas orfan. În aceeași zi l-a instalat pe Piratos în chilioara sa, mică dar primitoare.

Sub grija mai mult decât părintească a bunului preot, Piratos a crescut an de an, ocrotit și lipsit de griji, ajungând să cunoască toate tainele slujirii la templu. Și astfel, odată cu trecerea anilor, Piratos crescu și deveni un tânăr înalt, frumos, întru totul pătruns de cele sfinte, ajungând să fie admirat și lăudat de toți cei ce veneau să se închine în templu.

Mai presus de orice Piratos avea o voce minunată. Îi plăcea foarte mult să-i fie alături preotului cu vocea lui deosebită, așa încât ținea să recite și să cânte chiar și rugăciunile cele mai simple.

Bătrânul preot, văzând cum puterile îi scădeau și simțind că reușea să ducă la bun sfârșit din ce în ce mai anevoie ceremonialul, se gândi să-l lase pe Piratos preot în locul său. Cugetul îi spunea însă că, deși Piratos a ajuns să cunoască toate tainele slujirii la templu, totuși tânărul ar trebui să primească îndrumarea unor dascăli de la școlile de preoți pentru a fi îndrumat mai profund asupra adevăratelor reguli ale slujirii și pentru a fi ferit de păcatul denaturărilor și al ereziilor.

Așa se face că, de îndată ce găsi un înlocuitor tinerel care tocmai terminase anii de ucenicie într-ale preoției, bătrânul preot îl chemă la el pe Piratos, îl îmbrățișă, și-i zise:

- Bietul meu copil, a sosit clipa să ne despărțim pentru ca tu să mergi la o școală pe care trebuie să o facă toți cei care vor să devină preoți. Vor urma deci zile când vei trăi departe de mine. Te binecuvântez și nădăjduiesc să devii un preot desăvârșit!

- Să te părăsesc, tocmai acum când ai nevoie de sprijinul meu? protestă Piratos.
- Se va îndura bunul Zeus de toate! Pentru viitorul tău e bine să pleci la această școală.

Piratos care ar fi dorit să rămână mereu acolo unde era, înțelese până la urmă intențiile preotului, așa că acceptă să urmeze întocmai îndemnul înțeleptului său protector.

Primele luni petrecute între zidurile școlii au fost cât se poate de interesante. Progresele pe care le-a făcut erau uimitoare. Știa deja toate tainele preoției și toate istoriile țesute în jurul Olimpului. Descoperea cu mare pasiune nenumăratele îndeletniciri filozofice pe care și le însușea cu ușurință. A învățat o mulțime de lucruri despre mersul aștrilor de pe cer, despre anotimpuri, despre legile construcțiilor. A învățat despre teatru, poezie și istorie. Cu mintea lui neobosită reuși în scurt timp să-și întreacă tovarășii de ucenicie. Iar vocea lui minunată era ceea ce-l făcea și foarte îndragit de ceilalți.

Când isprăvi de învățat tot ce se putea învăța, mintea lui începu să mediteze asupra unor porniri de caracter pe care le analiza la tovarășii săi de școală. Astfel, a ajuns repede la concluzia că mulți dintre colegii săi nu sunt îndeajuns de devotați scopului pentru care fuseseră aduși la școala de preoți. Aveau înclinații mult prea lumești, unii erau invidioși sau chiar trăiau în desfrâu. Cugetul său curat se umplea de indignare, căci Piratos dorea ca fiecare să aibă o atitudine demnă, devotată celor sfinte, să fie plin de omenie, întocmai cum îl îndemnase bătrânul preot care i-a fost protector.

Indignarea lui crescu și mai mult când începu să vadă că și unii dascăli care-i inițiau în cele sfinte nu erau prea departe de porniri rele. I-a surprins uneori, de pildă, certându-se de la împărțirea darurilor. Sau, văzând cum preotul cu rangul cel mai înalt din școală nedreptățește niște lucrători care munciseră o vară întreagă ca să înalțe un pavilion din curtea templului, Piratos simți că nu poate suporta aceste nedreptăți. Odată, izbucni: la un sobor al dascălilor și învățăceilor ceru cuvântul și, invocând zeii din Olimp, începu să dea în vileag toate cele câte văzuse și i se păruse în neregulă. Surprinderea pe chipul preoților a fost așa de mare, încât niciunul nu a îndrăznit atunci să spună ceva. În cele din urmă, au sfârșit prin a-și recunoaste fiecare din ei vina. Atunci soborul a hotărât să facă îndemnuri spre îndreptarea moravurilor și spre o dedicare totală întru cele sfinte.

În urma acestor întâmplări faima lui Piratos crescu și mai mult, cu toate că era pizmuit și clevetit din umbră. El a rămas totuși cel mai merituos și cel mai neprihănit dintre elevii școlii de preoți.

(va urma)