agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 8900 .



Sonia cu accent grav și hiat (19)
prose [ ]
„Dacă m-aș pierde în toate și-aș rămâne fără nume...”

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Danaia ]

2016-09-11  | [This text should be read in romana]    | 



Uneori amintirea izbucnește cu violență maximă, acaparează prezentul, te face captiv, într-un fel invalid „in isto tempore”. Experimentezi neputința, o stare de copilărie sui-generis, nevoia acută de Mama. Ceilalți ridică nedumeriți din umeri. Boala ta acoperă privirea, coboară omoplații, lasă dâre adânci; odată cu țipătul, se eliberează și mireasma aceea aparte de rășină, prea mult poate ținută în surghiunul întunericului. Unii te îndeamnă să consulți un psiholog, poate chiar un psihiatru. Îți pun diagnostice ferme, în terminologii intimidante ca niște verdicte; nu e deloc exclus să suferi de o dublă decompensare... afectivă, un fel de melanj „depresie – anxietate”. Etichetele se lipesc în univers pur mundan ca pe sticlă, cu superficialitate totală, în acompaniamentul steril al vanității specifice nepurtătorilor de cruce. Sufletul propriu-zis, spiritul nu are ce căuta în această ecuație; totul se reduce la o banală chestiune de compoziție chimică [mai straniu este că nicio investigație concretă „de laborator”, dar absolut niciuna nu descoperă minima neregularitate!]; nimeni nu vorbește despre o posibilă incompatibilitate între A și B, între B și C..., nici de eventuale consecințe ale prelungirii unui anumit tip de interacțiuni în plan profan, nici de..., nici de... Îmboldit din toate părțile, ajungi și tu să te întrebi, aproape luându-te în serios: Oare, de vină să fie nesfârșitele ore de veghe cu tastele în brațe, interiorizarea maximă, existența paralelă în două lumi, atât de diferite una de cealaltă?! Incapacitatea funciară de a ieși din tine ca să te dăruieși, fie și parțial, ambientului, momentului de față, acestui „hoc tempo”?! Dar cum altfel ai putea să-ți scrii cărțile, adică să fii în mod constant fidel(ă) Idealului?! Și-apoi tu crezi cu toată ființa în catharsis-ul la care doar suferința aceea cu majusculă te poate face părtaș cu drepturi depline... Alții nu se sfiesc să-ți dea de înțeles, mai mult sau mai puțin subtil, că nu ești decât un ipohondru, o persoană mult prea imaginativă, un temperament periculos de livresc, care se complace în situații aproape melodramatice, puțin verosimile. Iar în lumea modernă, unde pragmatismul este cuvântul de ordine, astfel de „apucături” sunt – puțin spus! – ridicole în anacronismul și puerilitatea lor romantică! Îți vor binele, desigur, acești „binevoitori”, doar vor să te aducă pe calea cea bună, la re-a-li-ta-te!! Spatele lor este uriaș, acoperă tot peretele, o arie întreagă; o bună bucată de timp se înserează. Continuu. Laturile casei se grămădesc brusc într-un punct minuscul. Cu tine cu tot. Într-o fracțiune, sufletul se desprinde, alunecă, se face țăndări, riști să-l calci în propriile picioare... La fel de repede te aduni... Auzi în timp util mieunatul portocaliu. Matur și greoi, te lași înfășat în torsul ca un cântec de leagăn, adormi cu gândul la Cer. Nu ai alternativă: CREZI, oricât de dureroasă ar fi apăsarea credinței tale atât de pure în naivitatea ei într-o lume acaparată de pragmatic, trăitoare a clipei...
...alteori însă, deși nu ai dat niciodată „delete” în mod conștient, te simți blocat în non-amintire: dincolo de prezent, mai exact în spatele lui, sunt ferestre ferecate, care pur și simplu refuză să se deschidă. Acel „ce qui fut jadis” s-a petrecut într-o eră total distinctă de cea de acum, experimentatorul a fost cu totul altcineva... Poate că, într-o seară târzie de vară, când greierii își făceau de cap și zăpada se prelingea din felii roșii de pepene, cineva îți povestise..., iar tu, empaticul incurabil, ai crezut că era vorba nici mai mult nici mai puțin decât de tine... O vreme ți-ai luat rolul în serios, mai apoi ai început să te îndoiești din ce în ce mai mult. „Și când gândesc la viața-mi îmi pare că ea cură / Încet repovestită de o străină gură / Ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când n-aș fi fost...” devenise laitmotivul fundamental. Altcineva se bucurase, se mirase, suferise, deznădăjduise, renunțase, își reîmprospătase eul, crezuse ca un paranoic sau ca un homo religiosus în toată puterea cuvântului... La o adică, nu eram deloc așa de... individuali, bunăoară, ne puteam pierde – ignorând distanțe biologice, rasiale, confesionale, sexuale, temporale, spațiale și de care vor mai fi – unul în celălalt fără ca această „pierdere” să antreneze modificări colosale la nivel cosmic. De fapt, ce-i pasă Universului că ești „atât de tu” sau doar „unul printre mulți alții”, „unul și același” multiplicat la nesfârșit în scopul ridicării temporare a unui mușuroi?! „Pierderea-asta” ar putea fi, după toate aparențele, mai degrabă benefică. Asta resimți tu, subiectul în cauză, nu Universul! Astfel, bunăoară, ai putea trăi eliberarea de sinele acela atât de încorsetat în date mult prea exacte, cu o vârstă foarte sigură la momentul X, în ziua cutare, cu o culoare a ochilor și a părului inconfundabilă, cu numărul 37 fix la pantofi, cu migrene mai mult decât constante la schimbarea presiunii, cu înclinație spre analitism până la dilemă și paradox, femeia care se respectă și care, în ochii unora, trece foarte probabil drept feminista ferventă, aproape obsedată etc. etc. etc. Or, toate acestea înseamnă (pre)determinare, o „carte hiperidentitară” căreia musai trebuie să i te conformezi ca unui pat al lui Procust. Deja începi să miroși insuportabil de greu „a tine”, bolile tale, visele / visurile tale sunt atât de personale încât, deși le au și mulți alții, numai în cazul tău se manifestă într-un fel anume, perfect mulat pe zâmbetul tău, pe grimasele tale, pe ziua, ora și secunda nașterii tale, pe felul tău de a nu ști să pășești decât cu dreptul... Endocrinologi, neurologi, cardiologi, epidemiologici, onirologi... scriu pe benzi rulante „diagnosticul Y în formă atipică”... Chiar și ginecologul ți-a spus că ești... in-con-fun-da-bi-lă!! Nu ai cerut detalii. Ai preferat să dezvolți epitetul, evident, „în stilul tău”, demers ce nu se putea solda decât cu o altă criză de autorespingere... Cauți evadarea... Recurgi la farduri mai mult sau mai puțin stridente, accepți câteva roluri în scenarii ieftine, în realitate deloc potrivite cu „tine”, lași pe oricine să ți se vâre sub piele, doar-doar îți va schimba măcar într-un procent infim ADN-ul, în sfârșit recurgi la modul cel mai serios la cuceririle ingineriei genetice. Tot ce rezultă este o spoială fără nicio consistență, fără nicio susținere în Realia, „sinele tău” țipă ultrapersonalizat, „numele tău” se autografiază cu majuscule bolduite... până când un deus ex machina intervine și, generos sau inconștient, te aruncă în vâltoarea colectivă; nu te mai cheamă Sonia, nicidecum cu accent grav și hiat, nici măcar în alt fel... cu S, nici Marina, nici măcar Marin, ci ai Numele. Când nu mai ești posesorul „numelui tău”, ci pur și simplu al Numelui, nu te mai frământă datoriile personale, nici vina individuală (și doar sunt și alții care au crezut cu îndârjire în așa-numita, de fapt, conceptualizata „vină colectivă”), nici meritele proprii, nici nu te mai strivește pe dinlăuntru acea singurătate (pentru că, nu-i așa, de când așteptai să te pierzi în toate, să rămâi fără nume, să nu mai fii, în sfârșit, singur pe lume...??!!), poți să uiți chiar de moarte, pentru că ai murit deja o dată, nu mai poți repeta „gestul ăsta”, nu ar avea rost sau... cine poate ști??!!... „Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost / De plec la el urechea și râd de câte-ascult / Ca de dureri străine? ... Parc-am murit de mult”...
...sau de vină să fie, oare, multele răni acumulate in illo tempore, și atunci „închiderea” nu este decât reacția firească venită dintr-un la fel de firesc instinct al supraviețuirii? Sau poate, dimpotrivă, „atunci” paradisul era atât de desăvârșit încât, pus în balanță cu prezentul, ar provoca fără îndoială o durere mai crudă decât aceea a iminenței sfârșitului??!! Oricum ar fi, îți impui să fii curajos, iar curajul îl înțelegi ca pe o asumare profundă a Sinelui, acea entitate care depășește prezentul, incluzând deopotrivă universul de dinainte și cel de după... E nevoie ca tu însuți să insiști să poți readuce viața, care, altfel, ar putea părea o simplă invenție de laborator, un prefabricat anost ca toate prefabricatele... Pentru aceasta este nevoie, desigur, de minima disponibilitate și de puțină îngăduință față de tine, aceea de a-ți acorda răgazul pentru resuscitarea celor petrecute, depășindu-ți inclusiv temerile că ai putea deveni sclavul desuet al amintirii sau/și pseudoprofet în țara proprie... Drumul este lung, aproape că nu poți ghici ce este la capăt și, ca orice tărâm necunoscut, paginile albe provoacă anxietate, ispita de a ceda, de a te ancora exclusiv prezentului așa de palpabil, așa de la îndemână, cu toate ale sale... DAR PREZENTUL NU EXISTÃ ÎN SINE; ignorând trecutul, dintr-un motiv sau altul, ne tăiem rădăcinile; vom fi veșnic înstrăinați. În același timp, opțiunea de a exista fără perspectivă este una profund descurajantă, e ca și cum ai alege să trăiești o asfixie continuă, iremediabilă. Curajul tău trebuie să te împingă să faci din „obloane” cel mult figuri de stil ermetice, oricând descifrabile de mințile și inimile mirate, estetic vorbind și nu numai...


.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!