Adrian Pop terminase de rezolvat mai multe probleme administrative prin oraș și se grăbea să plece acasă, deoarece după-amiază trebuia să participe la o lansare de carte, promisese și că va lua cuvântul, așa că era bine să se odihnească puțin înainte. Se uita, deci, după un taxi când îi sună telefonul. Era un număr din străinătate, necunoscut.

- Bună, Adi, sunt Diana, verișoara ta, ți-am găsit numărul de telefon pe internet, scuză-mă că acum nu am timp să discutăm prea multe, deși noi nu ne-am mai întâlnit și nu am discutat de vreo 30 ani, de când m-am stabilit în Italia, dar o să-ți dau eu un telefon separat, spre seară, să ne amintim de copilărie și de tinerețe, să te întreb ce-ți mai face familia și ce se mai întâmplă prin țară. Acum vreau să te rog ceva, foarte important, de viață și de moarte.
- O, ce bucurie să te aud! Spune repede cu ce te pot ajuta!
- Adi, dragă, eram sigură că o să răspunzi așa, cum la fel de sigură sunt că tu, cu inteligența ta, cu spiritul tău de orientare în orice situație delicată, cu tactul care te-a făcut renumit poți rezolva problema pe care o am. Dar, să-ți spun despre ce este vorba!
- Da, lasă laudele și spune mai repede ce trebuie să fac!
- Vai, ce emoționată sunt, scuză-mă, sper să nu izbucnesc în plâns! Una dintre cele mai bune prietene ale mele, vecină cu mine, a făcut accident vascular cerebral, a fost dusă de urgență la spital, este într-o stare foarte gravă, paralizată total, doctorii sunt rezervați în privința șanselor de supraviețuire, iar ea nu are pe nimeni aproape. Singura ei rudă în viață este o soră care știam că locuiește la Sibiu și mă gândeam să o cauți tu, să o anunți.
- Dar, nu are un telefon sau o adresă de e-mail, de ce este nevoie să o caut eu?
- Nu știu, Adi, singura pistă peste care am dat este o adresă poștală, dar și pe asta cu multe aventuri am aflat-o, cu ajutorul altor prieteni, nu-ți mai spun acum.
- Bine, spune-mi adresa și o să-ți dau eu telefon imediat după ce o să rezolv problema. Sper doar să fie acasă femeia respectivă.
- Mulțumesc frumos! Notează: Dochia Gabriela, strada Soarelui, nr. 66, Sibiu, atâta am eu.
- Bine Diana, am notat, uite acuma iau un taxi și plec!

A luat Adrian un taxi, a comunicat adresa și, în câteva minute, erau pe strada căutată. Dar, nr. 66 nu era de găsit! Strada avea case, numerotate de la 1 la 39 și blocuri, care aveau în adresă tot strada Soarelui, cu numerele de la 40 la 61. Taximetristul a fost foarte amabil, a dat câteva telefoane colegilor, a mai întrebat și un trecător, dar toți au spus că numărul 66 nu este pe această stradă.
Bineînțeles că domnul Pop nu a abandonat, a plătit taxiul și a rămas în zonă.
Întâi, a dat telefon Dianei, pe numărul de la care primise rugămintea și a informat-o cu evoluția cercetărilor. Verișoara lui a confirmat că adresa este bună, dar a precizat că plicul de pe care a fost luată este foarte vechi, nefiind sigură că aceasta nu s-a schimbat între timp.

Ce era de făcut?
Dacă, din grabă, cel care a citit adresa, a văzut 66 în loc de 60?
Așa că, merge la blocul pe care scria mare „Strada Soarelui, nr. 60” și se uită la lista de locatari. Nu era nicio persoană cu numele Dochia.
Dar dacă femeia a locuit, totuși, aici și s-a mutat între timp?
Soluția era să găsească pe cineva mai vechi în bloc și să întrebe dacă nu cumva știe ceva de o femeie cu numele Dochia. Eventual, dacă a fost și s-a mutat, să-i dea și ceva relații despre cum ar putea să dea de urma ei acum.
Greu a găsit pe cineva, doarece era ora prânzului, afară era caniculă și bătrânii erau mai toți prin case, la răcoare. Dar nici așa nu s-a lămurit.
Mai era varianta ca, pe plicul respectiv să fi fost scris 6, iar la telefon, cel care i-a comunicat Dianei adresa să fi repetat (cum se mai obișnuiește) și să fi fost înțeles 66.
Deci, ia-o înapoi pe stradă, la capătul cu case!
La numărul 6 nimeni nu avea cunoștință de doamna Dochia.

Adrian Pop nu știa ce să mai facă. Își imagina că în situația vecinei Dianei putea să fie cineva drag lui, iar oboseala, setea și foamea îi exacerbau emoțiile.
S-a mai dus o dată în zona blocurilor, a întrebat pe mai mulți oameni de numărul 66 și o speranță s-a ivit din spusele unui bătrânel care a auzit întrebarea și i-a spus, după ce a revenit de la ghena de gunoi, unde aruncase niște coji de pepene:

Domnule, când s-au construit blocurile de pe această stradă și din împrejurimi, prin anii ’70, cartierul se numea Podului I, iar blocurile aveau număr, fără stradă. Abia la începutul anilor ’80 s-a introdus sistemul de adrese cu stradă și număr la blocuri. Spre exemplu, ceea ce apare acum pe strada Soarelui la numărul 50, înainte era Podului I, Bloc 14. Dar, îți spun eu, că locuiesc aici de când s-au dat în folosință primele blocuri, numărul 66 ar trebui să fi fost la unul din blocurile care acum apar pe „Intrarea Marte”. Înainte, aici au fost grădini și locuri de casă și țineau tot de strada Soarelui. Oricum, timp de mai mulți ani, oamenii amestecau adresele, foloseau și numerele vechi de la blocuri și adresele cu stradă și combinații, a fost o mare încurcătură. Încearcă deci pe Intrarea Marte.

Așa a și făcut domnul Adrian Pop și, după alte peripeții a găsit fostul bloc 66, actualmente Intrarea Marte nr. 21.
Aici, surpriză imensă! La parter, la apartamentul 2, locuia Dochia Gabriela!!
Gata, problema era rezolvată! Neșansa de a fi o coincidență era exclusă aproape total. Păi, nici Dochia, nici Gabriela nu sunt nume chiar atât de răspândite ca Popescu sau Maria.
Sună, deci, la interfon:

- Sărut mâna, mă scuzați de deranj, numele meu este Adrian Pop și am fost rugat să vă anunț ceva, personal, foarte important!
- Spuneți, ce vreți? – aude Adrian o voce tăioasă.
- Aș prefera să discutăm față în față, vă rog frumos să-mi deschideți și să ieșiți în hol, că nu durează mult.

Ușa blocului se deschide și apoi, în hol, în dreptul apartamentului 2 apare o femeie masivă la vreo 75-80 de ani, destul de viguroasă, după cum părea, cu un halat de baie „tip prosop” și cu părul pe bigudiuri.

- Sărut mâna, mă scuzați! – începe Adrian, gândindu-se cum să-i dea femeii știrea tragică, deși după fața dură, acră și posomorâtă pe care o avea doamna din fața lui, nu credea că ar putea să o mai impresioneze cu ceva.
- Ce vrei, domnule?
- Am fost rugat să vă spun ceva despre sora dumneavoastră din Italia.
- Du-te domnule și-ți vezi de treabă, că eu nu am nicio soră în Italia!
- Nu sunteți dumneavoastră doamna Dochia Gabriela?
- Ba da, eu sunt!
- Și nu aveți o soră în Italia?
- Domnule, dumneata ești normal, ce urmărești, nu ți-am spus o dată clar? De unde ești? Ai vreo legitimație?
- Mă scuzați... – mai bângui Adrian, înainte ca femeia să închidă cu forță ușa și să turuie ceva din care se mai înțelegea doar expresia „tot felul de ciudați”.

Adrian ia telefonul și o sună, din nou, pe Diana gândindu-se la cum va arăta factura sa telefonică (pe vremea aceea nu existau abonamente cu opțiuni de minute incluse pentru convorbirile în Uniunea Europeană).

- Diana, am găsit-o cu mare greutate pe doamna Dochia Gabriela, dar spune că nu are nicio soră în Italia!
- Păi, cine ți-a spus că este în Italia?! Nu, nu este în Italia!
- Dar nu ziceai tu că persoana cu accident vascular cerebral este o vecină de a ta? Și tu nu ești în Italia de 30 de ani?
- Adi, îmi pare rău, ai înțeles greșit, este o vecină de a mea din București, de pe Calea Dudești, acolo unde am copilărit eu și am stat înainte de a emigra. Alt vecin de pe aceeași stradă, prieten din copilărie, mi-a dat telefon și m-a informat.
- Bine, o să mă duc din nou la femeia respectivă.

Cu o oarecare strângere de inimă, cu jenă, dar și cu o reală teamă, ajunge din nou la interfon:

- Sărut mâna, tot eu vă deranjez, Adrian Pop, am vorbit cu dumneavoastră acum câteva minute...
- Dumneata crezi că sunt proastă? Păi, am văzut și eu la televizor că, mai nou, hoții, escrocii de tot felul, perverșii și violatorii se îmbracă frumos și vorbesc mieros, așa ca dumneata, ca să câștige încrederea posibilelor victime, dar pe mine nu mă păcălești!
- Doamnă, a fost o încurcătură, este vorba de sora dumneavoastră din București, de pe Calea Dudești!
- Ce soră, ce București, ce Dudești?! Eu n-am avut niciodată nicio soră, niciun frate, stai că acum dau telefon la poliție!

Ce să mai facă Adrian? Era total bulversat! S-a gândit că ar cam fi timpul să termine această poveste, chiar și cu misiunea neîndeplinită. Deci, din nou telefon către Diana. Dar nu apucă să-i spună niciun cuvânt, că verișoara sa începe să turuie:

- Adi, tocmai am vorbit la București și totul este în ordine. Prietena mea din copilărie, vecina de pe Dudești, este conștientă, cu șanse destul de mari de recuperare, la spital este tot timpul cu ea cineva din familie...
- Dar ziceai că sora de la Sibiu este singura rudă în viață!
- Da, așa ți-am spus, nu știam că are băiat, noră și nepoți mari. Și, apropo, să nu uit, tot acum am aflat că sora ei de la Sibiu a murit acum vreo 10 ani, deci nu o mai căuta! Oricum, îți mulțumesc frumos!”

Când s-a uitat la ceas, Adrian a constatat, cu uimire, că doar peste trei sferturi de oră trebuia să fie la biblioteca unde se lansa cartea prietenului său.
Nu mai era timp de mers acasă, de spălat, de schimbat sau de masă. A intrat într-o toaletă publică, s-a spălat bine pe mâini și pe față, cu șervețele umede s-a tamponat pe gât și la subsuori, a luat o sticlă de apă de la o tonetă stradală pe care a terminat-o în câteva secunde, s-a urcat într-un taxi și a ajuns la timp la lansarea volumului de proză umoristică „Întâmplări bizare”.