2008, sfârșit de octombrie. Era într-o joi. Până c-o săptămână în urmă fusese o toamnă blândă. Trandafirii agățători râdeau încă-n boboci și în flori, iar frunzele de gutui, de măr, de zarzăr și prun erau încă verzi, doar cireșul amar își schimbase culoarea, părând, frunzele lui, ca niște ciudate monede de-aramă.
Brusc, dinspre nord, un vânt a adus frigul și bruma. O zi, apoi s-a oprit să-și vadă isprava.
De la firul de iarbă până la aburul gurii totul era amorțit.
Soarele a făcut să plângă și iarba și floarea și frunza până, fără de vlagă, întregul jur s-a pleoștit doar dumitrițele, neabandonând lupta, zvârleau cu parfum ne-ntrerupt.
Era într-o joi când am venit. Desfrunziți, gutuiul și mărul, rămăseseră cu rodul nestrâns.
Încotoșmată cu flanea groasă de lână și bundă de oaie, cu baticul legat peste fesul uzat, aplecată, mama dădea brâul casei cu var.
_ Îți îngheață mâinile, mamă, ce te-a apucat, nu țe-am promis că-ți grijesc, la primăvară, casa pe-afară?
Știa ea ce știa sau poate că nu, cum nici eu nu știam. Privindu-mă lung: hei,hei, până la primăvară drumul e lung și, înmuind bidineaua în culoarea de var, mai zise cu zâmbet amar: din curat vreau să mă scoateți...

#

2008. Pe 1 decembrie am adus-o pe mama de la spital. Cu aplazie medulară severă fusese pe moarte. Prin transfuzie i s-au băgat trei pungi de sânge. Doctorul mi-a spus că se va simți o înviorare dar ficatul și rinichii ei vor ceda...
Era 1 decembrie. Scrisesem un cânt pentru țară, indurerat, virulent. Nu l-aam mai postat. Am strâns din dinți și-am zâmbit zicându-i: De ziua țării, sărut mâna, mamă, că pântecul tău mi-a fost prima țară...
Avea să moară, în februar, cu câteva zile de-a împlini 86 de ani.

#

De câteva zile încerc un poem și nu-mi iese.
La 4 din noapte, azi, treaz, rememoram vâna istoriei țării: în neguri de vreme,Ramania,ramanii de-o samă cu atlantizii.Ramania leagănul sfânt a lui Apolo și-al surorii lui Artemis, veri de mamă cu nemuritorul Zamolxes. Expansiunea lor novatoare după glaciațiune, potop... Trezit din somnul de gheață, preaplinul de oameni... invazii, măceluri, prăpăd, decădere.
Triburi luptându-se cu triburi, învingători și învinși, toți de aceeași stirpe și limbă ca-ntr-un blestem, Cain să-l ucidă pe fratele său Abel, stăpân să fie pe pășune și vite...
În filmul imaginației a apărut Burebista cu vrăjitorul, cum spune Strabon, Deceneu și triburile toate unite în Dacia dacilor, puternică, de speriat pentru o altă putere întemeiată de-aceeași stirpe de traci.
N-am știut să-mi răspund cum de a dispărut din anale Burebista în același an cu asasinarea rivalului său și-am acceptat teoria că de vină a fost Deceneu. Convingerea mi-a dat-o sfârșitul lui Decebal trădat de Gerula, de Brâncoveanu, la Marea Poartă pârăt de boieri, de Mihai Viteazu ucis de prieten, de Ceaușescu, și el de "pretini"...

#

Am auzit că lângă chipul cioplit în piatră a lui Burebista au pus un uriaș steag și mă-ntreb dacă nu-i cumva pus să fluture de adio. Și sus pe Caraiman la crucea eroilor neamului flutură un steag și mă întreb, oare președintele țării știe că flutură-n vânt să-i aducă aminte de cel de un sânge cu el, adoptat de români care, recunăscător, n-a pregetat să se lupte cu frații deveniți invadatori?

#

Am urmărit parada la televizor și nu știu de ce mi s-a părut vremelnica înviorare a mamai și-am zis: dă-i doamne românului mintea cea de pe urmă, cu capul limpede să fie la urne,iar țării i-am zis să mă ierte cu toată generația mea ticăloasă că n-am știut... și, ca mamei bolnave, atâta doar de ziua ei i-am zis: sărut mâna că-mi ești ultima și singura mamă.