Încă nu se dăduse jos din pat. Privea pe fereastră, printre draperiile de la geam încercând să distingă în forfota de afară. Își ținea respirația pe alocuri să deslușească vreun glas cunoscut. Încercă să se ridice în șezut dar simți o durere puternică în piept care se lasă în abdomen până jos. Fusese adus astă noapte, nu își mai amintea marea lucru. În cameră mai erau patru paturi, în doar unul era ocupat de un bătrân ce părea că doarme. Voia să creadă că doarme. Johann îl privi mai atent încercând să se convingă că bătrânul încă mai respiră.
Afară tot mai multe voci, strigăte, oameni care păreau că merg foarte grăbiți, și oameni care lucrează. Aseară avuse loc un nou atac. De aproape o lună locuitorii micului sătuc din provincia Vilhulla erau victimele unor atacuri nocturne, violente, ale unei creaturi ce locuia pe muntele din aproprierea satului. Sătenii se organizaseră în gărzi, și în fiecare noapte își păzeau satul. Johann fusese de gardă azi-noapte. Nu își amintea mare lucru. Era cu Villy la intrarea dinspre miazăzi, când aceasta îi spune: "Auzi, Johann, merg până acasă să aduc niște pături că e frig, și peste noapte are să se întețească. Nu lipsesc mult". I-a fost rușine, față de el în primul rând, să îi spună că preferă să înghețe împreună decât să rămână singur acolo. La câteva minute după plecarea lui Villy, începu să audă mișcări și zgomote ușoare veninid dinspre pădure. Era întuneric, nu putea vedea mare lucru. Se ridică în picioare, strânse baioneta în mână și începu să facă pași în jurul locului de pază. Simțea cum îi bate inima și cum îi pompează adrenalină în tot corpul, un șuierat rece, straniu, îi trecea pe la urechi, și simți cum ușor începe să amețească. Zgomotele dinspre pădure deveneau din ce în ce mai clare, și orice ar fi fost acolo, acum prindea curaj. Se uită înspre sat, după Villy, dar era pustiu.
Ușa de la salon se deschise și cu o tavă în mână intră o asistena. Se duce la patul bătrânului, îi lasă ceva de pe tavă pe noptieră, pare că îi verifică pulsul și se îngrijește de el. În tot acest timp Johann nu o scăpă privi, fără să îi spună nimic însă. După ce termină cu bătrânul, asistena se îndreptă spre el. Ahh, cum să nu o recunoască, era Jerry fata avocatului Hildebran pentru care Johann lucrase toată vara, ca ajutor în gospodărie. Dat fiind meseria să, Hildebran era mai tot timpul plecat, și îl tocmise pe Johann să aibă grijă de cele necesare la casă, asigurându-l că după ce își termină școala îl va lua ca ajutor pe lângă dânsul. "Ți-am adus de mâncare", spuse Jerry, punând tava pe noptieră și dându-i de pe aceasta o farfurie cu mâncare gătită. Johann încerca să se ridice în șezut și iar simți o durere puternică în piept, urmată de data asta de o scurtcircuitare a întregului corp. Grimasa de pe față lui, trăda durerea ce o simțea. "Să te ajut" și Jerry îl cuprinse cu brațele ajutându-l să se ridice. "Jerry...". Deși foarte formală până atunci, la auzul numelui ei, Jerry se așeză pe pat, lăsând să se vadă o privire ce arăta o îngrijorare caldă din partea ei. Johann vru să o apuce de mână, dar ceva îl reținu, așa că se răzgândi în timpul mișcării și ca să nu pare că se oprește și să-și trădeze intenția se apucă de cealaltă mână a lui, stând acum în poziția școlarului scos la lecție. "Nu-mi amintesc nimic", continuă acesta. "Eram aseară în partea dintre munte, dinspre pădure, și-l așteptam pe Villy cu păturile..." și lasă frază în aer așteptând ca Jerry să-i lumineaze amintirea încețoșată. Dar Jerry nu spunea nimic, privirea caldă dispăruse, avea acum un chip opac, se uita la el, în farfurie și apoi iar la el: "Mănâncă, ai nevoie".
"Mi-a mai rămas un copil! Să stai tu să aperi! Pe Hildebran să-l apere banii, eu nu mai stau aici"
"Ei au plecat toți și ne-au lăsat să ne ducem unul câte unul."
"Și unde ai să te duci?"
"Nu știu, unde se duc toți. Toți unde se duc? Mi-am luat tot ce am nevoie aici, plec!"
După discuția ce se auzise de afară, Jerry se ridică de pe pat, lasă capul în pământ și îi spuse: "Să mănânci tot. Vezi și ceaiul, să nu se răcească. O să vin în jumătate de oră să ți le strâng. Moș Kwice mai trăiește, dar nu cred că mai are mult, să nu te sperii" și dădu să plece.
"Jerry!" Era supărat, nu îl putea trata ca pe un copil, aici nu mai era angajat al casei lor. "Stai jos," și îi arătă un scaun din apropiere "și povestește-mi tot". O secundă dură schimbul de priviri dintre cei doi, și fermitatea din ochii lui Johann îi potoli Jerrycai avansul de intransigență și îi șterse privirea opacă lăsând loc unei fețe îndurerate, triste și obosite.