Adoris si Kromia(47)


Zilele se succedau una după alta, calme și netulburate de furtuni și de primejdii noi. Razele soarelui continuau să fie calde, iar vântul plăcut al mării mângâia pânzele corăbiilor.
Regele Agatos era însă mai tot timpul gânditor, grav, privind din răstimp în răstimp într-acolo unde se pierduse la orizont țărmul țării peste care fusese stăpân atâta vreme. Mintea lui era frământată de planuri complicate, nutrind speranța de a găsi sprijin printre regii și bazileii altor tărâmuri, care să-și unească oștirile și să pornească într-un război decis, pentru a-i scoate pe păgâni de pe locurile sfinte pe care le-au cotropit.

Nici alții de pe cele două corăbii nu erau prea fericiți, căci mulți dintre ei pierduseră în împrejurări tragice pe cei dragi ai lor, din familie sau dintre prieteni. Unii, de pildă, gândeau cu tristețe la averile și la casele lor arătoase rămase pradă jafului și focului în Atalya cucerită de dușmani. Cum vor fi primiți ei oare pe meleagurile spre care se îndreptau acum? Pentru copii și pentru cei tineri însă, lucrurile păreau mai puțin tragice.

Mai trecură vreo zece zile de călătorie pe mare, și iată că într-o după amiază cârmacii celor două vase anunțară vestea cea mult așteptată că la orizontul auriu începură să se vadă țărmurile unei insule întinse.

- Iată țărmurile insulei Rodos! strigă cârmaciul Enea, bucuros că își dusese misiunea spre un atât de fericit sfârșit.

Auzind această veste îmbucurătoare călătorii celor două corăbii se adunară degrabă la borduri, scrutând cu privirile într-acolo unde arătau cârmacii.

Þărmurile albe ale insulei acoperite cu păturile verzi ale pajiștilor se apropiau repede. Începură să se vadă munții insulei, cu crestele lor stâncoase și povârnișurile împădurite.
Apropiindu-se și mai mult, locurile începură să-și arate frumusețile atât de clar, întocmai ca pe un vas smălțuit: căsuțele mici și albe, cu acoperișuri cenușii, micuțe ca niște jucării și împrăștiate pe coamele și pe la poalele dealurilor. Apoi siluetele verzi ale smochinilor singuratici străjuind câmpiile largi, bogate în grâne și pajiști.

Mai plutiră o vreme ocolind un colț de țărm care înainta în mare. În spatele acestuia zăriră o cetate întinsă, cu ziduri umbrite de șiraguri de salcâmi și castani zvelți. Avea porți înalte care păreau impresionante de la acea distanță dinspre mare.

- Iată cetatea din Rodos peste care domnește regele Craton! își înștiință pasagerii cârmaciul Enea.

Într-adevăr, spectacolul insulei și al cetății era minunat! Kromia, cu adevărat impresionată de priveliștea nemaipomenită din fața ochilor ei, simți o strângere de inimă contemplând cetatea străină armonios îmbinată cu peisajul insulei.

Simțind cât de încântat este Adoris revăzând acest mirific spectacol, se uită în ochii lui și-i zise:

- Adoris! Îmi pare că-ți face multă plăcere să revezi aceste locuri! Pe când eu, mă simt atât de stingheră, atât de străină, dar plăcut impresionată de tot ce văd!
- Kromia, minune a frumuseții, rivala zeiței Afrodita! spuse el candid, cu o privire ocrotitoare. Tu ești însăși frumosul sublim al întregii lumi! Prin urmare, trebuie să te simți binevenită în oricare loc minunat de pe Pământ!

- De-ai ști cât de fericită mă simt că sunt alături de tine! îi spuse Kromia, mulțumită de atenția cu care el o veghea.

Cele două corăbii înaintau repede spre port, împinse de puterea vântului. Pentru a le încetini alunecarea, marinarii începură să strângă de zor pânzele neastâmpărate ale catargelor. Numai lopețile vâslelor au rămas să apropie corăbiile de țărm.

Regele Craton, care fusese înștiințat de ivirea a două corăbii dinspre răsărit, porni cu nerăbdare spre port. Recunoscu de îndată cele două vase trimise spre Atalya în căutarea lui Adoris iar acum aștepta cu mare înfrigurare să afle de la cei întorși rezultatul expediției.

Nici nu începură călătorii celor două corăbii să coboare pe mal când Craton îl și recunoscu pe Adoris la bordul uneia dintre ele. Ar fi sărit în sus de bucurie și s-ar fi repezit spre scumpul său prieten, pe care atâta timp îl crezu dispărut, dar care, iată, se întoarce în insulă viu și nevătămat! Numai faptul că trebuia să-și păstreze demnitatea de rege și, mai ales, faptul că vedea lângă Adoris multe persoane necunoscute ce păreau a fi de rang înalt, îl opriră pe Craton să-și stăpânească pornirea firească de a țopăi de bucurie și de a alerga să-și îmbrățișeze prietenul. Era surprins să-l vadă pe prietenul său preocupat să ajute la coborâre persoane de vază.

În sfârșit, când Adoris coborî pe uscat, ajutând o tânără tulburător de frumoasă, Craton simți că trebuie să se stăpânească și mai mult, să amâne momentul exuberant al îmbrățișării vechiului său prieten.

Numai că Adoris, presimțind nerăbdarea lui Craton de a-i sări în brațe, zise cu mult tremur în glas:

- Bunul meu Craton! Nu pe mine se cade să mă saluți mai întâi, ci pe regele Agatos în persoană, împreună cu familia sa, care din acest moment au devenit oaspeții tăi!

Craton, uluit de rangul înalt al oaspeților săi, înțelese imediat gestul și comportarea prietenului său. Semețindu-și chipul, pentru a-și relua demnitatea în înfățișare, regele Craton rosti către cei sosiți urarea sa de bun venit:

- Slăvite rege Agatos al Atalyei! Fii binevenit ca oaspete de seamă al meu, împreună cu ai tăi! Zeii din Olimp să vă ocrotească!

Regele Agatos, căruia îi plăcură aceste cuvinte, îi răspunse la rândul lui, calm și cu întreaga sa demnitate regească:

- Te salut, tinere și inimosule Craton, rege al insulei Rodos, peste care a domnit cu strălucire părintele tău Glaucon! Nu-ți fie teamă, n-am venit să-ți cucerim țara cu puținii oșteni care mă însoțesc. Am venit doar să-ți cerem adăpost o perioadă de timp, ca refugiați din țara noastră cotropită de dușmanii perși!

Craton, auzind aceste vorbe cutremurătoare din însăși gura regelui Agatos, pe care nu putea să nu-l stimeze fiindcă însuși prietenul său Adoris era prietenul lui de nădejte, se înclină și zise:

- Te voi primi cu cel mai mare drag, pe tine și pe toți ai tăi! Vor fi cu toții cei mai buni prieteni ai noștri! Doar dacă vei putea uita, slăvite rege, războiul nedrept pe care l-am pornit asupra țării tale cu câțiva ani în urmă, alături de cei din Liga de la Sardes! Nu am dorit acest război! Am fost doar obligați de legile coaliției...

- Adevărat, prea dreptule Craton! Aflat-am că n-ai pornit de bună voie acest război! replică regele Agatos. Iar pentru asta, ție și poporului tău, îți suntem recunoscători! Și să nu uităm niciodată că popoarele noastre sunt de un singur sânge și suntem neamuri din moși și strămoși...

- Prin urmare, mă vei putea ierta pentru fapta mea de atunci? întrebă chipeșul și viteazul rege al Rodosului.
- Te-am și iertat de multă vreme! răspunse regele Agatos cu toată sinceritatea.

- Mă bucură mărinimia ta! Dar mai ales, nu știu cum să-ți mulțumesc că mi l-ai adus viu și nevătămat pe Adoris, prietenul meu cel mai bun! rosti Craton abia stăpânindu-și emoția și sărind abia acum să-l îmbrățișeze pe Adoris cu bucurie nemărginită.

- După cum vezi! zise Agatos impresionat de prietenia celor doi tineri despre care aflase multe de la Adoris.

În sfârșit, cei doi prieteni se îmbrățișară adânc și cu căldură, ca doi frați care nu s-au mai văzut de un amar de vreme.
- Ce zi mare mi-a fost dat să trăiesc astăzi! zise Craton, cel dintâi, cu inima-i palpitând de emoție. Multă vreme mi-am pierdut speranța să te mai revăd vreodată!...

- Și eu m-am îndoit de multe ori că voi mai ajunge vreodată să te reîntâlnesc! răspunse Adoris, privindu-l adânc și cu seninătate în ochi.

Când îl văzu pe Enea, cârmaciul cel de ispravă al său, care și-a dus cu succes la îndeplinire misiunea încredințată, Adoris îi zise lui Craton:

- Acest bătrân inimos, Enea, a fost ca un al doilea părinte pentru mine! Fără el și fără ajutorul lui n-am fi putut să ne salvăm din ghearele perșilor care tocmai ne pregăteau sfârșitul!

Bucuria reîntâlnirii celor doi prieteni era entuziasmantă pentru toată lumea.

- Craton! Nu știu în ce cuvinte și în ce fel ar trebui să-ți prezint nemăsurata candoare și strălucire a iubitei mele Kromia, fiica regelui Agatos, și a reginei și fiicelor sale! începu Adoris prezentările celorlalți.
- Tocmai de aceea vă poftesc să intrați în umilul meu palat, ca să ne cunoaștem mai bine! rosti Craton, arătând oaspeților cetatea sa de scaun. Ard de nerăbdare să aflu toate întâmplările prin care ați trecut!

Kromia, care avusese o oarecare strângere de inimă când păși pe insulă, acum era liniștită, surâzând prietenoasă și simțind căldura cu care mărinimosul rege Craton și locuitorii insulei i-au întâmpinat, mai întâi pe Adoris, apoi întreaga suită a tatălui ei. Încurajată de prietenia emoționantă dintre cei doi tineri, Kromia i se adresă lui Craton:

- Nu știu cum să-ți mulțumim pentru această deosebită primire pe care ne-ați făcut-o, pentru prietenia și devotamentul pe care le împărtășiți pentru iubitul meu Adoris și pentru noi toți!

- Mă bucură nespus mulțumirile tale! Trebuie să știi însă că și el mi-a salvat cândva viața, chiar acolo pe țărmul Atalyei, iar un rodosian nu uită asta niciodată! dădu Craton, cu respectul cuvenit, răspunsul său frumoasei tinere din fața sa pe care prietenul său Adoris nu o mai desprindea din mână.

Pe măsură ce călătorii celor două vase coborau din corăbii și mulțimea curioșilor de pe insulă sporea, zarva generală crescuse pe țărm. Urările de bun venit, întrebările și povestirile se înmulțiră, ceea ce făcea ca buna dispoziție și speranțele refugiaților atalyeni să reînvie.

- Oaspeții să fie primiți în palatele și în casele noastre și să fie ospătați așa cum se cuvine! hotărî Craton, văzând că forfota care nu mai contenea și vrând să-și conducă oaspeții în interiorul cetății sale.

Și astfel, la întinsele ospețe oferite de regele Craton, prin saloane, prin grădinile umbrite de chiparoși și castani, s-au încins discuții aprinse, fără sfârșit, în care s-au povestit și răspovestit toate întâmplările și suferințele prin care trecuseră refugiații din Atalya. Pe obrajii unora dintre cei care ascultau curgeau lacrimi, de emoție și de compătimire.

Și au mai fost repovestite de-a fir-a-păr toate întâmplările când în Ahora cetății lui Craton năvăli Amfion, unchiul lui Craton, însoțit de glasurile gălăgioase a puzderiei fiilor și fiicelor sale, vesele și guralive. Iar de fiecare dată când se sfârșea o poveste, ascultătorii retrăiau bucuria amănuntelor savuroase din ea, a reușitelor, și nu mai conteneau să-l laude pe Adoris și pe vrednicul cârmaci Enea.

Craton, care trăia și el o zi nespus de fericită, era totuși uimit de comportarea lui Adoris, care acorda atâta atenție frumoasei prințese pe care, de bună seamă, credea că o iubea și o adora nespus de mult. Ar fi vrut, poate, ca Adoris să stea mai mult de vorbă cu el, să se sfătuiască și să se bucure împreună la petreceri, ca doi buni prieteni ce erau. Dar în fața frumuseții și delicateții acelui chip, trebuia să îl înțeleagă mai mult pe Adoris și să-l ierte.

În timpul bogatului ospăț care s-a prelungit până târziu în noapte, ochii înflăcărați ai Artemei, fiica cea mare a regelui Agatos, prințesă de o frumusețe și veselie rară, urmăreau insistent chipul fascinant, statura și trăsăturile de faraon ale enigmaticului Craton. Părea vrăjită cu totul de tânărul rege și parcă se topea după chipul lui. Însă Craton, deși i-a surprins destul de des privirea ei îndrăzneață și duioasă, ofta încă îndurerat, cu inima și gândurile răscolite de amintiri triste de demult...

Oaspeții se simțeau cum nu se putea mai bine în primitoarea cetate din Rodos. Au fost omenește găzduiți, iar localnicii i-au făcut să uite repede suferințele prin care au trecut.

La câteva zile după aceea lui Adoris i s-a făcut dintr-odată dor de Atena. Dorul a început să-l bântuie și să se întețească în fiecare zi, mai ales că și Kromia i-a spus în mai multe rânduri că ar trebui să-și continuie într-o bună zi călătoria sa spre apus, până în cetatea Atenei. Și ea era dornică să-i cunoască patria iubitului ei, mai ales că auzise multe lucruri deosebite despre orașul Atena și era nerăbdătoare să-l cunoască Și, spre surprinderea generală, însuși regele Agatos ar fi vrut să-și continue călătoria, nerăbdător și el să ajungă în Atena, de unde să-și ducă la îndeplinire planurile sale mărețe de recucerire a țării sale pierdute.

Craton, care-ar fi fost bucuros să-l aibă pe Adoris și pe regele Agatos oaspeți pentru multă vreme, înțelegea graba lor de a pleca spre marele oraș al lumii. A promis, totuși, cu multă generozitate, că acelora din suita regelui Agatos care doresc să rămână pe insula le va dărui pământ și materiale ca să-și poată zidi case și să-și facă un rost.

Propunerea lui Craton a fost bine primită de însuși regele Agatos. Câțiva chiar își exprimaseră opțiunea de a rămâne pe insulă, îndeobște negustorii și mulți dintre cei săraci. Dar cei mai mulți, oștenii mai ales, s-au decis să-l însoțească pe rege oriunde acesta s-ar duce în peregrinările sale.

Cei doi regi hotărâră ca vâslașul cel bărbos, cu cei doi copii ai săi, să primească o căsuță și un mic ogor, undeva în apropierea cetății, ca în acest fel tatăl să-și poată crește copiii fără a mai fi nevoit să cutreiere mările.

(va urma)