Adoris si Kromia(49)


ODÃ PÃRINTELUI CU INIMA DE AUR


În timp ce soarele blând și cald al Eladei revarsă candidele sale raze peste țărmul mării,
În timp ce valurile argintii clipocesc legănând corăbiile…

În portul Pireu, un bătrân singuratic scrutează întinderile pustii ale mării,
Veghind neclintit pe-o colină stâncoasă, ce străjuie țărmul…

Și nu s-ar îndura să lase locul de veghe nici când apune soarele,
Și nu l-ar părăsi nici noaptea, de n-ar veni să-l ia acasă rudele, fără voia lui…

Bietul bătrân se întoarce îndârjit să vegheze, dis-de-dimineață, în fiecare zi,
Cu aceeași neclintită răbdare chiar dacă vremea e bună sau rea!...

Cine ești tu, bătrân nemângâiat, ce înduri atâta suferință, întristat,
Ce regreți, cu lacrimi amare, când soarele se îndreaptă spre apus,
Dar pentru care neclintita veghe e mai sfântă decât tihna trupului său?...

Este Atridas, armatorul cetății Atena, tatăl rătăcitorului Adoris,
Pe care nemiloasa soartă l-a pedepsit atât de crunt!…
Umilind trufia acestui falnic cetățean din cea mai măreață cetate a Eladei
Căruia odinioară, chiar și dușmanii îi rosteau numele în șoaptă!...

Haină și neîndurătoare Soartă! De ce ai umilit într-atât inima unui părinte,
Răpindu-i din căminul familiei pe fiul cel nespus de iubit…

Punând în capul copilului drag ideea neroadă de a fugi pe mare,
În taină, într-o noapte plină de mister, așa cum pleacă pe mare tâlharii…

Și-n locul chipului cel drag al băiatului, împodobit cu plete frumoase,
Cu care atât se mândrea bătrânul tată, adorându-și moștenitorul...

Lăsat-ai priveliștea mării pustii, ce-și mână fără rost valurile reci,
Pe care ochii bătrânului le cercetează avid în fiecare clipă,
Vărsând necontenit lacrimi amare ce-i brăzdează fața cuprinsă în mâini!...

Soartă haină și mincinoasă! Tu care zilnic îl amăgești pe bătrân
Făcându-l să spere că poate va veni vestea mângâietoare...

Dar tu îl minți fără rușine pe nefericitul om,
Făcându-l să tresalte la ivirea vreunui catarg din necuprinsul mării
Și-l faci să se repeadă cu speranță spre port când corabia ajunge la mal...

Dar nimeni dintre truditorii mării n-aduce vestea ce-atât o adastă
Și inima mai mult i-o-ntuneci și-l faci să urce iarăși pe colina pietroasă,
De pe care îndureratul tată continuă să vegheze!...

Sărmanul bătrân! Nu-l mai mângâie nici sfaturile prietenilor, nici consolările rudelor...

Nu mai ia în seamă nici măcar insistentele sfaturi de resemnare ale soției sale,
Grijulie și simțitoare, Andromaca, cea care atât de mult îl răsfățase pe Adoris…
Și care încearcă zadarnic, de ani, să-și potolească jalea de mamă,
Dar care nu-l uită nici pe Atridas, implorându-l să vină acasă,
Să nu răcească stând zilnic pe țărm în bătaia vijeliilor mării...

Atridas însă e surd la stăruințe, căci pentru el, mai presus de orice,
Este imaginea frumosului său copil dispărut pe întinderile mării...

Și pe care aprigul său dor și adânca nerăbdare,
Îl îndeamnă întruna s-aștepte, plin de speranțe, să-l vadă întorcându-se acasă...

Oh! Soartă! Cum de l-ai furat tu din căminul atât de fericit
Pe singurul copil mult îndrăgit căruia i se făceau toate dorințele?

Și ce cumplită veste căzuse, în casa părinților a doua zi
Când aflară de fuga nechibzuită, pe mare, a lui Adoris!
Veste mai rea decât dacă un foc ar fi pârjolit corăbiile din Pireu!

Și nu te-ai îndurat, pizmașă Soartă, s-aduci o veste mai bună,
Când Atridas poruncise să plece pe mare corăbiile și cercetașii
Să-l afle de îndată pe Adoris și să-l aducă acasă...

Dar care umblat-au zadarnic, pierzând de pomană vremea,
Și se întorceau în port mai triste de cum plecaseră
Neputând niciuna să-i afle pe fugari!

Și sporit-ai apoi și mai tare disperarea și umilința nefericitului Atridas
Când se întoarseră-n cetate gălăgioasele cete ale lui Aias...

Cei ce dădură bir cu fugiții când Adoris se ataca insula Rodos
Și netoții râdeau și cleveteau nesăbuința lui Adoris,
Pe când ei rătăciseră și chefuiseră în voie îndelung prin ostroave!

Atridas, aflând motivul pentru care fugise Adoris de-acasă,
Trimise degrabă la regele Glaucon corăbii și multe daruri
Să-l implore să ierte nebunia fiului său, să-l răscumpere de se poate...

Dar corăbiile se întorseseră iarăși, triste, căci până ajunseră în cetatea Rodos,
Adoris plecase pe mare, pentru al însoți pe Craton,
În alte vâltori nebune, de-a cuceri cetatea regelui Agatos...

Atridas fusese lovit și mai crunt la întoarcerea solilor trimiși în Atalya,
Când vestea lor a fost că nimeni în cetate nu știe ceva de Adoris!

Pesemne, bietul de el, pierise în luptă, nerecunoscut de nimeni,
Precum sfârșesc miile de oșteni trimiși în vâltorile bătăliei...

Căci regele Agatos, de-ar fi fost viu Adoris, s-ar fi înduplecat,
Și-ar fi înapoiat părintelui său copilul rătăcitor...

Bietul Atridas, cu inima-i lovită din toate părțile, cum lovesc valurile
O stâncă în mijlocul mării, se înverșună împotriva nedreptei Soarte..

Și tot mai spera ca zeii să înfăptuiască o minune,
Și nu se putea resemna nicicum să-l creadă pierit pe Adoris!

Cu ochii lui înroșiți de lacrimi, cu părul cărunt
Veghea fără istovire orice mișcare pe mare în nesfârșitele-i prefaceri

Așteptând vestea milostivă venită de la orizontul mării
Care să prefacă în rușine flecărelile celor ce se bucurau de nenorocirea lui
Și care să-i bucure inima neclintită în dragostea lui pentru copilul pierdut.


*

Tu, chip de tată, cu fața arsă de soare și de asprimea brizei mării,
Neclintit în credință, inimă preacinstită, pentru care toate sunt mai prejos
Decât chipul fiului tău drag ce-ți încânta cu inocență privirea!...

Tu, ce pândești necontenit dansul catargelor pe orizontul mărilor
Tu, ce ai învins proorocirile rele și furtunile aspre dinspre mare!

Ridică-te cu evlavie pe pietrele stâncii ce-ți strălucesc
Sub picioare ca un piedestal de marmură...

Îndreaptă-ți privirea spre largul orizont al mării,
Pentru a vedea o minune, cu chipul alb și strălucitor
Ce se apropie falnic, inundând totul în splendoarea ei pură
Și se îndreaptă triumfal spre portul țărmului tău!

Umple-ți de bucurie inima ce-ți tresaltă de emoție
Deși slăbită-i de lacrimi și așteptare!

Întinde-ți brațele și aleargă spre țărm să îmbrățișezi pe noii sosiți!
Strânge cu dragostea-ți părintească nestăvilită
Umerii cei dragi ai lui Adoris, copilul tău iubit
Ce se întoarce teafăr la tine!

Admiră frumusețea și gingășia fără seamăn a Kromiei,
A celei pe care zeița Afrodita ți-a dăruit-o ca noră!
Uită durerea, îndreaptă-ți chipul, dă glas mărinimiei
Și faimei tale de altădată...

Pentru a fi la înălțime să oferi înaltă cinstire și adăpost
Slăvitului rege Agatos, frumoasei regine Ariadna și copiilor lor

Așa cum se cuvine înaltului lor rang regesc!

Iar tu, Atridas, fii fericit, cum alții pe lume n-au fost

Căci tu, suflet sublim, părinte mărinimos și statornic, le meriți din plin!

(urmeaza EPILOG)