Cerul înstelat

(din volumul "Bucovina - plai de basm și dor)

După o zi de vară caldă, chiar sufocantă, sosi înserarea răcoroasă, plină de spirite misterioase, când se porniră să orăcăiască toate vietățile din bahna de lângă cișmea și din pârâul din vale. Se întunecase. Una câte una, răsăriră câteva stele pe cer, apoi cerul se umplu de mii și mii de stele, ca o pulbere strălucitoare pe înaltul bolții cerești.
Pe Ionuț încă nu-l prinsese somnul și ieși pe cerdac, să-l caute pe Motocel. Fu uimit de strălucirea captivantă a cerului senin, cu vagi urme de zori pe la apus. Seara, încă era cald și atât de plăcut! Veni și Motocel din grădină și se gudură la picioarele sale. Îl luă în brațe, ieși cu el în curte, apoi înspre uliță, să vadă pe deplin splendorile cerului împodobit cu puzderie de stele de toate mărimile. Clipi din ochi, când văzu o stea mare căzând din cer, luminând puternic, o clipă, apoi stingându-se.

Cât stătuse el așa admirând feeriile cerului, auzi în noapte un zgomot de lemne la poartă. Se duse să vadă ce e acolo. Când colo, sosise bunicul din pădure, pe întuneric, ducând pe spinare doi răzlogi lungi de molid, care-i trebuiau la un gard; seara e mai ușor de cărat sarcini de lemne în spinare, decât ziua, în plin soare. Bunicul trânti răzlogii dincolo de gardul de la poartă, deschise și închise poarta, ridică răzlogii și-i târî în jurul gardului de la livadă, tocmai aproape de șura de lângă grajd.

De bună seamă, îl zări pe Ionuț cu Motocel în brațe așteptându-l pe cărarea dinspre toloacă. Se miră ce caută băiatul noaptea afară. Copilul se ținu după el până la grajd, apoi, văzând că bunicul nu mai are vreo altă treabă pe-afară, îi zise :

- Bunicule, nu stai cu mine să-mi povestești despre stelele de pe cer ?
- Hm, hm! făcu bunicul. Îți povestesc, copil drag. Dar stai un pic să mă duc în casă să-ți aduc o bundicică, să nu răcești, că se făcu cam răcoare afară.

- Nu, bunicule ! Nu-i nevoie, nu răcesc !
- S-o crezi tu că mă iau după tine! dacă răcești, iar n-o să știm cu ce să te doftoricim.

Chiar așa făcu bunicul, intră în casă, îi ceru bunicii o haină caldă pentru copil, apoi ieși din nou afară. Îl găsi pe Ionuț așteptându-l pe cerdac și-l luă cu el pe un dâmb de lângă casă, de unde se vedea ca-n palmă tot cerul cu miliardele sale podoabe strălucitoare.

- Ce minunăție ! Câte mii și mii de stele pe cer! căzu Ionuț în extaz, cuprins de entuziasm, de priveliștea nopții tainice. Bunicule, eu pot să ajung acolo sus, la stele, să mă joc cu ele ?

- Nu, copile, nu poți ajunge acolo, este prea sus de tot. Uite, vezi, acolo în înaltul cerului, sunt câteva stele ghemotoc. Acolo îi zice „Cloșca cu pui de aur”. Chiar par stele ca de aur …

- Ce frumos licăresc steluțele. Și ce multe sunt, multe-multe, în toate părțile, oriunde te-ai uita!
- Da, sunt multe, milioane, miliarde, cât nisip e pe malul mării. Vezi brâul cel mare și lung, ca o cărare prăfuită cu pulbere de aur, trecând pe mijlocul cerului ?

- Da, văd. Ce-i acolo bunicule ?
- Este „Calea Laptelui”, așa pare, ca o cărare de lapte. Îi mai zice și „drumul robilor”…

- Da’, uite acolo trei stele mari una după alta…
- Unde, unde? A, da… acele stele se cheamă „cosași”, de parcă ar fi trei cosași care merg unul după altul…

- Ce frumos lucesc… De ce lucesc stelele așa de frumos?
- De ce ? Cred că din cauza văzduhului. Vântul suflă
aerul, și de aceea stelele par a clipi.

- Vai !! M-am speriat ! Uite a căzut o stea mare, ca o flacără! Dacă pică pe noi ?

- Nu-ți fie frică. Acelea nu-s stele, sunt doar niște pietre care vin din cer și se aprind când se izbesc de văzduhul de deasupra noastră. Le zice meteoriți. Hai să-ți mai arăt ceva: uite, tocmai deasupra noastră, niște stele mari, câte patru, și încă două mai sus de ele. Vezi cum seamănă acele stele cu niște căruțe, patru stele ca patru roți și încă două stele, care e proțapul, de care trag caii căruța. De-aia acele stele se cheamă „Carul Mare” și „Carul mic”.

- Îmi place mult cerul înstelat! Ce frumos este totul !
- Da, și uite, chiar sus de tot, mai sus de „Carul mic”, este o stea mare strălucitoare …

- Care, care, bunicule ?
- Uite în dreptul degetului meu, unde arăt eu, vezi ?

- Aha, văd… ce frumoasă e …
- Se cheamă „Steaua polară”. Acolo este Polul Nord. Steaua Polară stă nemișcată toată noaptea în același loc, pe când toate celelalte stele se rotesc în jurul ei pe bolta cerului !

- De unde știi toate astea, bunicuțule ?
- Ei, eu îs om bătrân, am citit multe, am auzit multe…

- Aș vrea și eu să ajung la cer ! Pot să urc acolo ?
- Nu poți acum. Decât atunci când vine Doamne-Doamne, cu îngerii Lui, care vor umple cerul, și atunci o să ne ia pe noi la cer, pe cei credincioși, și pe copii cuminți. Să vezi ce bucurie mare o să fie când vom zbura de la o stea la alta, așa cum zboară îngerii !

- Bunicule! O să fiu cuminte și eu, de mâine, să mă ia și pe mine acolo în cer…
- Puiul meu drag! Te ia sigur dacă ești cuminte și dacă-i asculți pe părinți și pe bunici. Acum hai să mergem în casă, n-am mâncat nimic când am venit din pădure. Mănânci și tu cu mine ?

- Da, bunicule ! Vreau și eu o cană de lapte călduț, cu o lingură de miere.

(va urma)