Cu bunica la fragi


(din volumul "Bucovina - plai de basm si dor")

Într-o zi de miercuri, pe înserate, bunica îi dădu o veste grozavă lui Ionuț: a doua zi vor pleca amândoi la fragi. Vestea îl entuziasmă din cale-afară pe copil, care, seara, nici nu putea adormi devreme, tot închipuindu-și cum e să meargă la cules fragi. După ceva chin, bunica îl adormi, încât a doua zi dimineața dormea dus, nici vorbă să se trezească.

Totuși, bunica trebui să-l trezească mai devreme decât în alte zile, că trebuia să plece cât mai de dimineață în pădure, până să se încingă căldura zilei-n amiaza mare. Îl trezi cumva, copilul se ridică din pat mai de voie, mai de nevoie, și, în sfârșit, se frecă cu mânuțele pe ochi, apoi deschise ochii de-a binelea. Își aduse aminte de promisiunea bunicii că era zi de mers la fragi. Se înduplecă fără mofturi să fie spălat pe ochi, mânuțe, urechi, apoi să se-închine la Doamne-Doamne, la un loc cu bunica. După aceea îmbrăcă niște blugi mai măricei, ca de pădure, și niște ghetuțe ca de mers la pădure. Bunica îi așeză pe masă să mănânce ceva dis de dimineața, să nu plece flămând.

Dar bunica mai avea de făcut unele treburi pe lângă casă, să hrănească găinile, să adape văcuțele, să pună niște mălai și coji de cartof la viței și mieluți. În sfârșit, dădu vestea cea bună - pot pleca.

- Hai, Ionuț, puiul meu, ești gata? Plecăm chiar acum!
Porniră la drum. Ionuț sălta vesel ba în față, ba în urma bunicii, sărind sprinten cele două pârleazuri, până ieșiră pe uliță. Aici, pe uliță, întâlniră o băbuță care cobora la vale, în sat, să ajungă la cooperativă.

- Buna dimineața, tanti Ioana, unde te-ai pornit așa de dimineață, la vale ? întrebă bunica.
- Buna dimineaÈ›a, Ileană ! Iaca trebuie să cobor până la vale, la cooperativă: nu mai este nimic în casă, nici chibrituri, nici făină, nici ulei. Și-apoi trebuie să mai iau niÈ™te sare È™i foi de dafin. Da’ acesta-i nepoÈ›elu’ tău, aÈ™a mic ?

- Da, e-al meu, de la băiat! Anul ăsta stă cu noi, până în toamna…
- DrăgălaÈ™ copil. Da’ îi cuminte ?
- Da, este. Ei, aÈ™a cuminÈ›i cum îs copiii. Da’ mă- înÈ›eleg cu el.

- Da’ unde aÈ›i plecat aÈ™a de dimineaÈ›a ?
- Păi, unde să mergem și noi ? Prin pădure, la fragi.

- Umblați sănătoși!
- Să fii și mata sănătoasă!

Au pornit mai departe. Pe Ionuț îl rodea un gând:

- Bunică, de ce femeia aia bătrână nu și-a făcut casă mai la vale, să nu umble așa de greu pe munții ăștia ?

- Ei, ce știi tu micuțele ! Așa s-a trăit mai demult, pe coamele munților. Iar acum, la bătrânețe, nu te-înduri să-ți lași căsuța în care ai trăit toată tinerețea, toată viața, și să te muți la vale, unde e multă lume, înghesuială... Așa suntem noi, oamenii de pe munte, vrem să trăim cât mai liberi, în liniște, până la adânci bătrâneți !

Intrară în pădure. Nici nu făcură vreo cinzeci de pași, că și văzură un căprior într-un luminiș. Ionuț, extaziat de priveliștea apărută pe neașteptate, dădu glas tare:

- Bunica, vezi ce blană roșcată și lucioasă are? Și ce cornițe !
- Da, puiule, Dumnezeu a făcut creaturile Sale să fie minunate, să te bucuri când le vezi în pădure. Să fie lumea cât mai frumoasă, să vină copiii cu drag s-o vadă !

Căpriorul dispăru în desiș. Dar ceva foșni printre tufe. A, nu fusese decât o pasăre, un sturz. Pasărea vioaie, pestriță, se topi și ea repede în tufăriș.

Mai încolo, copilul se aplecă și luă în mână ceva de jos.

- Ce e asta, bunica ?
- E un melc. Vezi ce căsuță are pe spate? Când se sperie, se ascunde în cochilie, adică în căsuța asta, împreună cu căpșorul și cornițele pe vârful cărora sunt ochii lui. Ia atinge cu degetele ochișorii lui.
Ionuț așa făcu. Melcul își feri capul cu ochișorii în cochilia lui, încât i se vedea doar puțin din piciorul cărnos.

- Ia așteaptă, dacă îl lași în pace o vreme, să vezi cum își scoate iar căpșorul și ochii din cochilie. Îi vezi ?
- Da, bunica ! Ce grozav e!

- Dar lasă melcul jos, poate are copilași undeva, care-l așteaptă și pe care trebuie să-i hrănească. Nu-l lua cu tine!
- Dar ce mănâncă melcul ăsta ?

- Ei, are destule. Mănâncă iarbă, frunze...
Bunica îl dojeni un pic pe Ionuț, care, de atâta umblat după melci și buruieni de tot felul, își murdărise pantalonașii. Se apucă ea să-i scuture de pământ și de cetină. Plecară mai departe.

Afundându-se în pădurea tot mai adâncă și mai întunecată, un tropăit zgomotos le atrase atenția. Chiar și bunica se înfioră uitându-se într-acolo.

- Ce-s animalele alea? îndrăzni Ionuț s-o întrebe, cam în șoaptă.
- Sssst! E scroafa mistreț, cu patru pui ! Fă liniște. A, uite, s-au topit în vale. Nu stau mult la vedere, să nu le vadă vânătorul.

- Dacă veneau la noi, să ne pape? se smiorcăi copilul.
- Stai liniștit. Nu ne papă. Nu vezi c-au fugit? De om se sperie orice dihanie !

Au mai mers, cât au mers, până când Ionuț începu să se smiorcăie.

- Ce-i, puiul meu?
- Mi-e foame… Mă dor și picioarele.

Bunica dezlegă basmaua de pe căldare, scoase de-acolo niște biscuiți și-i dădu copilului.

- Ia și mănâncă biscuiții ăștia. Mai încolo găsim noi niște apă rece de izvor. Ce-i și cu copiii ăștia, de cum se văd în pădure, îi și apucă foamea. Aerul ăsta sănătos de munte …

Au mai mers, ce-au mai mers, și-au ajuns la parchetul tăiat din pădure unde erau fragi. S-au pus pe cules. Era o bogăție de fragi, mari, roși, o bunătate. Bunica culegea câte o cană, pe când Ionuț câte o mână; el mai mult mânca. Aveau frăguțele un gust minunat. Dar îi spuse bunica să nu mănânce prea mulți fragi, să nu-i fie rău.

Cam spre prânz, bunica își aduse aminte că acasă o așteaptă vițelul de adăpat, dar și cloșca cu pui. Așa că lăsară fragii, să plece degrabă acasă. Mai turnară o cană de fragi, mari și gustoși, în găletușa care se umplu, apoi porniră spre casă. Aici, în mare grabă, bunica hrăni toate animalele. Făcu repede mămăliguță, strânse în odaia cealaltă, cu polonicul, smântâna de pe laptele din lighean, pus azi dimineața. Turnă o parte din smântână într-o strachină adâncă, puse în ea o parte din fragii aduși, le bătu bine de tot cu o lingură mare de lemn, până ieși o bunătate de smântână cu fragi, care este o minunăție să mănânci cu mămăliguță caldă.

Motocel, pisoiul, stătuse toată ziua singur pe cerdac, așteptându-l pe Ionuț, cu disperare. De cum îl văzu sosit acasă, se și duse drept la el, să fie luat în brațe, ceea ce nu era pe placul bunicii. Trebuia să se spele iarăși pe mâini, dacă luase pisoiul în brațe. În sfârșit, după ce mâncară cu poftă, copilul adormi buștean, de atâta trudă în pădure. Când se trezi, pisoiul dormea lipit de pieptul lui. Motocel era în stare să doarmă toată ziua, deși el dormise deja pe prispă, la soare, tot timpul cât Ionuț și bunica erau plecați după fragi.

După ce se trezi, Ionuț, văzând că până seara mai era mult, ieși pe toloacă, să vadă ce se mai întâmplă. Un domn cu geantă diplomat urca dealul gâfâind. Era fiul bătrânei cu care se întâlniseră de dimineață, când plecau la fragi. Venea omul în concediu, la mama lui. Se dezvățase de viața la munte, el trăia la oraș, în Bacău. Om bun, scoase din buzunar două bomboane, dulci de tot. Ionuț le luă cu sfială; după atâta miere, nu-i mai trebuiau bomboane dulci. Dar copiii sunt copii…

(va urma)