Omul și câinele

(din volumul "Bucovina - plai de basm si dor")

Ionuț dormise bine în dimineața aceea. Dar se trezi, se spălă pe ochi, atâta cât îi lasă pe copii inima să se spele, gustă câte ceva din bucatele puse de bunica pe prosopelul de pe măsuța din odaia-bucătărie, apoi se furișă afară din casă, să vadă ce se petrece nou pe ulița care trece prin toloacă.

Făcea acest lucru în fiecare zi, mai ales când mare lucru nu avea de făcut pe lângă casă. Ieșea pe uliță, se cățăra pe răzlogii de la gardul dinspre ogor, de unde admira fel de fel de treburi ce se petreceau pe uliță și pe la gospodăriile din jur, îndeosebi cele de pe dealul Paltin, de vizavi. De cele mai multe ori, Motocel, pisoiul, îl căuta pe uliță, făcându-i mare plăcere să se gudure pe lângă el, sau îl implora să îl ia în brațe.

La un moment dat, ceva interesant îi fu dat să vadă trecând pe uliță: un om îmbrăcat ciudat, cu pălărie largă, neagră, cu bundiță albă, din piele de oaie, cu margini din blăniță neagră, pantaloni grei de stofă țesută din lână neagră, pentru sumane. Acum, în plină vară, îmbrăcat în haine groase de lână în care se simțea bine, omul urca liniștit pe uliță, ținând de căpăstru, alături de el, calul său de povară. Pe spinarea calului era prinsă strâns în chingi o desagă, pesemne cu ceva merinde, sau cu ceva nutreț pentru cal. În urma omului și-a calului, venea un câine : mare, colțos, cu un butucaș de lemn clătinându-se la gâtul său.

Apariția neașteptată a câinelui îl cam neliniști pe Ionuț, mai ales văzându-l trecând doar la vreo doi pași de el. I se păru că fiorosul câine chiar mârâie în sec la el. Dar, poate, nu la el mârâia, ci văzând pisoiul Motocel, pe care-l ținea în brațe.

Mai gâfâind, mai bodogănind, moșul cel cu pălărie mare, neagră, trecu pe lângă el la deal, urmat de cal și de câinele său.

Spre prânz, Ionuț nu avea stare nici în casă, nici pe toloacă. era din cale-afară curios să știe unde se dusese omul acela cu câinele. Se luă la deal pe uliță, tot la deal, până ajunse la culmea dealului, de unde începea pădurea. Acolo descoperi că omul acela de azi dimineață avea treabă în poiana de lângă pădure, unde erau veniți și alți câțiva străini să ajute la făcut fân, pentru o claie - două femei, doi copii, care munceau împreună cu omul cu pălăria mare. Clădeau căpițe și le cărau spre locul unde trebuia să fie stogul, folosind calul care trăgea căpițele.

Omul cu pălăria și câinele, la un moment dat, lăsă grebla din mână și se duse lângă gardul unde era locul pentru un nou stog, săpă cu un crompaci o groapă îngustă și adâncă în pământ, în care ridică și așeză partea de jos a unui prepeleac mare, un trunchi alb de molid, înalt, cât un copac, mai gros la bază și mai subțire la vârf, în jurul căruia se va clădi stogul. După ce ridică cu greu acel prepeleac înalt și greu, omul umplu marginile gropii cu pământ și pietricele, ca prepeleacul să stea drept. Ba mai bătu trei țăruși, care să sprijine mai bine prepeleacul. Împrejurul prepeleacului, așternu fel de fel de răzlogi, mai mari, mai mici, ca un cerc, pe care se va așeza fânul în stog. Când termină cu așezarea așternutului pentru stog, omul plecă să aducă de la păscut calul, cu care urma să tragă căpițele de pe țarină spre locul unde se va clădi stogul.

Ceilalți munceau mai departe la greblat fân în căpițe. Ionuț, în inocența sa de copil, era încântat să contemple de la distanță munca la fân a acelor oameni. Ar fi vrut și el să se apropie și să ceară să-l lase să ajute la greblat, dar nu îndrăznea: vedea câinele dormind lângă claie, chiar lângă locul unde trebuia să se clădească stogul de fân.

S-a tot uitat, s-a tot uitat cum muncesc alții, cât timp omul și calul munceau la cărat toate căpițele la stog. Admiră apoi cum omul cu pălăria mare, ajutat de cele două femei și copiii, au clădit stogul înalt și rotund, frumos ca un fus de tors lână. Odată terminată treaba, oamenii își pregătiră uneltele să plece să grebleze în altă parte, unde mai fusese cosit de dimineață.

Ionuț își aminti că bunica îi zisese nu cumva să plece iar de-acasă. Așa că fugi val-vârtej, cât se poate de repede, la vale, spre casă. Mai apoi, după ce se descurcă cu bunica în privința abaterii de la vorba ei, ieși iarăși pe uliță, tot cu Motocel în brațe, să vadă când va trece la vale omul acela cu calul. Iată, într-un târziu, coborau la vale pe uliță omul cu calul și câinele, urmat mai de departe de cei cu care lucraseră la fân în poiana de lângă pădure. Câinele, văzând pisoiul în mâinile copilului, se năpusti spre el. Pisoiul se smulse din brațe, tulind-o spre grădină și urcându-se pe gard. Atunci câinele se lăsă păgubaș și plecă la vale cuminte, în urma stăpânului.

(va urma)