O după amiază toridă. Autobuzul se apropia lent. Pielea aspră precum o hârtie creponată, dacă o priveai de aproape părea un teren arid ce nu mai văzuse un strop de ploaie de luni bune. Doamna Candice îmbătrânise vizibil, sau mai degrabă spus, se afla la vârsta aceea de tranziție când femeile își pierd orice urmă de prospețime, devenind palide și invizibile. Și asta nu datorită vreunui defect major ci doar starea aceea interioară ce o emanau, vădit speriate că și ceilalți știu ce se petrece în organismul lor. Candice reușise cumva să rămână subțirică în ciuda celor patruzeci și trei de ani. Ridurile bine camuflate de fondul de ten ieftin, rămâneau acolo, tranșee mincinoase ale unui război iluzoriu. Candice privea tăcută pe geam, neabătută în drumul său de la birou, acasă. Îl făcea zilnic și rutina se instalase iar în cei douăzeci de ani în care nu-și schimbase locul de muncă, nu se întâmplase nimic deosebit. Sau probabil așa părea. Pentru Candice oricine ar fi băgat mâna în foc. Era măritată de douăzeci și trei de ani cu același bărbat, avea trei copii, trei fete, drăguțe, cea mică abia împlinind zilele trecuta vârstă de opt anișori. O familie liniștită. În casa lor modestă de pe LastRoad nu avusese loc niciodată vreun scandal. Primul lucru pe care-l făcea când intra pe ușă era să fiarbă apă pentru pastele făcute în casă. Al dente fusese mult timp o provocare pentru Candice dar în cele din urmă reușise să descopere secretul. Luigi era totdeauna îngăduitor. O iubea nespus, de fapt Luigi iubea orice. Un inocent la patruzeci și patru de ani. Întotdeauna vesel, spiritual, un bărbat pe care Candice îl idolatrizase în prima decadă a tinereții sale. Dar timpul schimbă oamenii. Luigi chelise, slăbise mult, semănând foarte mult cu Roberto Benigni. Un tip simpatic și atât. După atâția ani de conviețuire, nu mai contează nimic. Copii(i) le ocupaseră tot timpul și pentru ei era îndeajuns.
Totul în familia Garibaldi era programat. Copii(i) mergeau la același medic pediatru de ani buni, studiau la aceeași școală din cartier, în puținele dăți când ieșeau, mergeau doar la restaurantul „Fratelli”. Cumpărăturile și le făceau doar din supermarketurile de la marginea orașului. Nu fumau iar Luigi se îmbătase pentru prima dată în viața sa la treizeci și doi de ani. Era atâta liniște în casă încât uneori aveai impresia că nu este locuită. Fiecare cu treaba lui. Dar zilele nu sunt perfecte, viața deseori trișează iar oamenii pentru a nu pierde ultimul tren se agață de orice, fiind în stare să accepte taciți zeci de compromisuri.
- Iubire, ești atât de frumoasă azi, pot să sărut acest obraz minunat?
Candice zâmbea scurt. Afectată dar în același timp previzibila întrebare ce doar schimba câteva replici pe aici pe colo, nu mai avea efectul scontat, devenind o simplă replică. În genere Luigi vorbea mult. Toți se mulțumeau să-l asculte încântați de șarmul său simplu. Un om plăcut, fără zorzoane, onest și tot timpul cu zâmbetul pe buze era domnul Luigi, iar dacă ar fi putut bănui din timp ce va urma cu siguranță și-ar fi revizuit felul său de a fi sau cine știe, ar fi rămas același Luigi zâmbărețul. O privire mai atentă ar fi observat că în liniștea aparentă a lui Candice se ascunde, bine mascată, o forțare, un frâu nevăzut ce ghidează purtările doamnei Garibaldi. Seara înainte de culcare își făcea rugăciunea, uitându-se sincer în sus, căutându-l parcă pe Dumnezeu undeva între brațele robuste ale lustrei. Apoi se așeza tăcută cu spatele la soțul de mult adormit cu gândul aiurea preț de câteva clipe înainte de a ațipi. La ce se gândea numai Dumnezeu putea ști, în schimb o vom urmări pe doamna Candice și mare ne va fi uimirea când vom afla secretul său bine dosit.
Dimineața îi găsea pe unii la fel de fericiți iar pe alții irascibili. Mama își ducea fetele la școala(ă) senină de parcă nu i-ar fi lipsit nimic. Și nici nu avea ce să-i lipsească, avea trei fete minunate. Apoi pornea încet pe jos până la stația lui nouă (9). Însă acolo lucrurile luau o întorsătură neașteptată. Nu aștepta autobuzul, în spatele stației era o străduță printre blocurile turn ce ducea în sensul opus locului său de muncă. Cu capul în jos, iuțea pasul, lăsând părul să-i acopere chipul. Nu avea mult de mers, în spatele pieței, intra pe o scară fără interfon și la etajul patru ciocănea nervoasă. Se uita de jur împrejur încordată ca și când ar fi făcut un lucru rușinos. Frica îi invada obrajii proaspăt pudrați.
- Cine e? Se auzi o voce de dincolo.
- Candice! Răspunse cu jumătate de glas doamna Garibaldi. Tonul inițial era unul sfidător, ca apoi spre sfârșitul numelui să se piardă devenind de-a dreptul adolescentin. Ușa veche din placaj se urni cu scârțâit și un miros greu de fum și stătut ieși pe holul neîngrijit, locul de întâlnire al tuturor mirosurilor de pe palier. Candice intră repede, își aruncă geanta de piele neagră cumpărată de Luigi cu doi ani în urmă, pe fotoliul ros de vreme din care ieșea postav maro.
- Tu nu aerisești? Și propoziția se curmă brusc, băiatul zvelt, înalt cu părul dezordonat, blond, o apucă de mijloc o sărută pe gât în jos până la sânul doamnei Candice ce tremura cu ochii închiși, ca și cum s-ar fi aflat într-o transă, cum fac uneori vasele la întrunirile de Duminică din case. Nu-i dădea drumul iar Candice nu se opunea, din contră îl ținea strâns de tricoul alb cu scris negru : Manifesto, de teamă să nu piardă starea asta atât de opusă vieții sale plate din Madison Square, iar unghiile și le înfigea în carnea moale de sub tricou căutând parcă un loc unde să le ascundă. Camera era anostă, cu pereții albi, jupuiți, cu o singură icoană atârnată sus deasupra patului reprezentând un bărbat răstignit ce privea în stânga, pierdut. Lumina cădea pe perdeaua îngălbenită de soare mai puțin decât s-ar fi cuvenit la orele acelea.
Pluteau undeva între două vieți total opuse, lipsite de vlagă, atârnând de tavanul bătrânicios al unei case pierdută de lume, unde puteai ajunge pe jos sau cu calul. Într-un punct de repaus, sterp, la limita inferioară a lucidității, acolo unde orice contur se poate reprofila, turti după bunul plac al fiecăruia. O stare anostă secătuia mintea și trupul lui Candice. Tăceau de o jumătate de ceas. Se uitau în tavan epuizați. Nimeni nu făcea primul pas. Momentul era flegmatic. Dacă ar fi îndrăznit să se uite unul la celălalt, mare le-ar fi fost stupoarea să afle că între ei este un gol imens. Și nu voiau să rămână singuri în asemenea situații, când camera luminată prost, cu un aer bosumflat din cauza albului murdar, cu umbrele lăsate de icoană, cu perdeaua înnegrită de fum, lăsa senzația unui sfârșit iminent. Așteptau un semn. Și semnul a sosit. Ușa s-a deschis brusc, un tip subțire cu ochii mari băgați în orbite desfăcu vraja camerei obscure:
- A venit! Pregătiți banii! Dar totul avusese loc mult prea repede. Și ceva din starea stranie de mai devreme rămăsese. Nu fusese totul digerat. Precum o gustare luată în grabă pe drum. Dacă priveai de afară și dădeai perdeaua la o parte, imaginea celor doi, pierduți în așternut, putea fi ușor confundată cu imaginea unui incest în care mama încearcă să-și ascundă sentimentele de vinovăție cu grimase forțate ca și cum ar fi încercat să sugrume un pui de pisică. Plăcerea se ascundea cu greu sub fețele lăsate în voia gravitației. Ai fi spus că urmează să râdă și să plângă în același timp.