Ningea grozav de ore bune, fără ca ei să știe.

Iarna bătea cu degete mătăsoase în geamul anti-crivăț.

Trombe de fulgi foșneau uniform ca valurile mării. Le îndulceau somnul și-i făceau să murmure în vis. Vorbeau cu stihia, somnambuli.

În fața scutului de argon neclintit al ferestrei, șerpi grași de nea se târau, se rostogoleau și se încolăceau, la numai trei pași de tălpile lor roz-gălbui, moi și vulnerabile, scăldate în căldura difuzorului de ecouri, caloriferul.

Nu se întâmplau prea multe în zorii aceia înzăpeziți, cu excepția notabilă a iernii, când Grațiel descoperi că e treaz și că e beznă, nu bezna beznelor, ci una cu vinișoare. Ochiul lui chihlimbariu se aprinse deasupra așternuturilor. Era înfășurat în clătita pilotei, ca în atâtea alte dimineți, și transpirase.

Se roti pe spate, din poziția antifoetală, pe stânga. Nu obișnuia să doarmă așa pentru ca era nevrozat cu inima încă din copilărie. Pe stânga era gingaș tare.

Cobora la somn foetal dreapta, o poziție bună, din care suferea numai brațul drept, presat și îndelung amorțit, ca o floare în ierbar. Acest nefericit braț era mai mic ca stângul, mai puțin voluptuos, crescut fără aer, nu liber. Cu toate că era dreptaci, totuși acest membru era ezitant, strident, stângaci în exprimare.

Fără ca el să știe încă, pe-afară viscolul urla în canionul labirintic al străzilor, dar nu era cel mai cumplit viscol, nici pe departe. Vântul bătea cât să dea o nota dramatică întâmplării.

Din această poziție vedea, sau i se părea că vede, cu coada ochiului, (căci locurile familiare sunt cele mai pline de închipuiri), părul împrăștiat peste perne, relieful corpului de sirenă prins în năvodul pilotei ei personale.

Ea fornăia ușor, ca un mânz servit cu zahăr. În ajun acuzase o răceală.

Cu grație calculată și gesturile unui săritor la înălțime, dar foarte încet, atent să nu provoace patului trozniturile lui obișnuite, răsunătoare în surzenia matinală, coborî din pat, fără s-o trezească.

Intenționa să plece la servici repede, ca să evite continuarea discuției de cu seară, mai drept spus, corecției pe care ea i-o aplicase. Nu-l ascultase ce are de zis, în apărarea sa, și îl acoperise cu zgomotul chinuit al suflării nasului în șervețele. De fiecare dată.

Merita. Că îi dăduse planurile peste cap. Merita. Ea se va pregăti de venirea musafirilor, va face curat, va găti, poate că va merge la cumpărături bolnavă, în timp ce el va zburda prin zăpezi ca un copil fără minte. Așa îi era jobul.

Eh, o banală ceartă domestică. Nimic care să tulbure serenitatea marelui univers.

Simpatiza cu dorința ei de înfruntare, cu firea ei energică, în cele mai vitrege condiții. Fără ea, cosmosul lui ar fi plecat în derivă.