În perioada 25-26 noiembrie 2017 am vizitat și am participat cât am putut de mult (lansări de carte, expoziții, conferințe, achiziționarea de volume, întâlniri cu prieteni) la Târgul Internațional Gaudeamus Carte de învățătură.
„De vină” a fost, în primul rând, o prietenă care m-a invitat la lansarea cărții ei, activitate despre care nu o să spun decât că a fost perfect organizată și desfășurată în condiții foarte bune. Așa că, o relatare amănunțită a evenimentului s-ar cere să fie foarte serioasă, dar eu, intenționând să scriu un text cât de cât umoristic, o să mă refer la altele...

De la bun început fac precizarea că tot ce voi descrie s-a întâmplat în realitate (cu foarte mici exagerări sau inexactități), dar nu voi da nume de edituri, critici literari, autori, actori, cântăreți ș.a.m.d., din simplul motiv că nu le-am reținut pe toate. Dacă știam că o să scriu un text pe tema respectivă, poate eram mai atent și la astfel de amănunte.

Să intrăm, deci, în atmosfera târgului!

La standul unei edituri este lansare de carte. Standul este un spațiu de aproximativ 3/1,5 m cu câteva mese lipite una de alta pe care sunt cărți și, separat, este o masă cu scaun, probabil pentru reprezentantul editurii, pe care sunt: un laptop, o agendă, un pix, un bidon de apă plată și unul de suc. În față, în picioare, stau 3 bărbați: în mijloc - cel care vorbește despre carte (probabil, un critic literar), în dreapta lui – autorul, iar în stânga – editorul.

Criticul, un bărbat de vreo 60-65 de ani, cu chelie și o barbă cam neîngrijită, având niște ochelari care nu prea stau nicicum la locul lor, citește de pe câteva foi de hârtie șifonate, cu o voce pițigăiată și pe un ton voit dramatic:
„...fiind vorba de o literaritate a literaturii... prin acceptarea alterității...”
Mă uit atent în jurul meu și constat că sunt singurul participant la această activitate...
Dar criticul vorbește, mai departe, imperturbabil:
„...aventura tanatică exemplară a autorului...”
Editorul dă din cap, afirmativ, autorul stă crispat și speriat, iar eu ascult în continuare:
„...magnifice comentarii hermeneutice... degajând arome sapiențiale... în contexte extcerpate... din golul ontologic...”

La un moment dat, văzând că sunt, în continuare, singurul ascultător, mă străfulgeră gândul: „Dacă editorul, care este și moderator, mă confundă cu cineva care trebuia să vină la lansare și mă pune să iau cuvântul?!”

Așa că plec repede și ajung la standul altei edituri, mai mari (și editura și standul), la care cineva vorbește în fața unui auditoriu... mai numeros decât cel de la precedenta lansare la care am participat. Transcriu din memorie ce am auzit:

„...am fost rugat de doamna redactor de carte ...(Icsulescu)... să scriu câteva fraze pentru ultima copertă, despre romanul de debut al unei tinere prozatoare. Eram foarte ocupat cu alte proiecte, am încercat să refuz, dar a insistat, spunând chiar că o să-mi placă lectura. Primul lucru pe care l-am făcut, după ce am fost de acord să citesc romanul și l-am primit prin e-mail, a fost să verific dacă în carte apare cuvântul „acest”. În opinia mea, dacă un autor îl folosește în scrierile sale, înseamnă că a făcut toate școlile la fără frecvență, cu profesori chiulangii și nu are nicio șansă să devină prozator adevărat. Aceeași situație este cu viitorul academic. Imaginați-vă ce groaznic sună, într-un dialog, întrebarea „Ce părere aveți despre acest copil?”. Sau formularea „Voi merge la WC”...
Cele două criterii, expuse și exemplificate cu fermitate, mă cam tulbură, nu pot să mă mai gândesc la altceva și plec... fără nicio țintă.

După mai multe minute mă opresc într-un spațiu, situat sub o scară centrală, dotat cu vreo 20-25 de scaune, la care se pregătește lansarea unei alte cărți. Este un loc, definit în programul târgului ca „sală de festivități”. Deși nu seamănă cu o sală, nefiind delimitat prin ziduri sau uși, este avantajat, față de standuri, prin faptul că are scaune. La mesele prezidiului sunt editorul, autorul și două femei (despre una aflu că este actriță), iar în sală vreo 7-8 persoane.

Începe editorul:
„Autorul a cărui carte o prezentăm astăzi este medic, a făcut facultatea la Cluj...”
„La Iași” – corectează cel în cauză.
Și dialogul, care nu are niciun sens, în opinia mea, continuă:
„...a profesat în țară, ca medic anestezist, câțiva ani”
„...anestezist mai târziu, pentru început am fost internist...”
„...apoi a emigrat în Germania la Freiburg...”
„...întâi la Passau...”
Și... tot așa încă vreo câteva minute...

Între timp, pe scaunele din jurul meu s-au mai așezat două fete care spuneau că la WC este o coadă prea mare și ar trebui să mai aștepte puțin aici, un tânăr care întreba de o priză ca să-și încarce telefonul și o bunică pe care „o bătea” pantoful drept și s-a rugat de nepoțelul de 11-12 ani care o însoțea să facă o pauză, dacă tot sunt scaune, ea să se odihnească iar el să-și mănânce liniștit biscuiții.

Editorul, mascându-și iritarea evidentă, cauzată de „contrele” scriitorului, continuă:
„Dar, să-i lăsăm să vorbească pe cei care se pricep la literatură și, pentru că domnul profesor... (Icsulescu)... încă nu a sosit (știți, circulația în București este dată peste cap din cauza repetițiilor pentru Parada de 1 Decembrie), îl invităm pe alt distins domn înscris la cuvânt să ne vorbească... dar... mă scuzați... lipsește... sperăm să ajungă în câteva minute și, până atunci, îl rugăm pe renumitul cantautor... (Igrec)... să ne delecteze cu câteva melodii.”
Invitație la care, cel al cărui nume a fost invocat, răspunde:
„Încă nu sunt pregătit, am probleme cu stația...”
Dar moderatorul nu se lasă:
„Atunci să o rugăm pe frumoasa doamnă de alături, talentata actriță... (Zet)... să recite ceva din creația autorului prezentat astăzi.”
„Îmi pare rău, nu pot deocamdată, pentru că recitările mele trebuie să fie pe un fond muzical asigurat de cantautor” – răspunde încurcată „frumoasa doamnă”.

Până la urmă vorbește doar autorul și, într-o pauză de respirație a acestuia, dintr-odată, din difuzoare răsună glasul puternic al cantautorului: „Treceți, batalioane române, Carpații...”
Puștiul de lângă mine sare sprinten de pe scaun și începe să mărșăluiască spre ieșire, precum soldații la paradă, în timp ce bunica lui îl imploră: „Mai stai puțin iubitule, că încă mă doare piciorul și cântecul îmi place tare mult!”

Plec și eu, gândindu-mă că trebuie să ajung cât mai repede la Sibiu, în fața laptopului, să-mi verific toate fișierele, să caut cuvântul „acest”, apoi să mă lămuresc asupra „viitorului academic”. Emoțiile sunt foarte mari! Am sau nu vreo șansă ca scriitor?