Cosașii de pe Checera

(din volumul "Bucovina - plai de basm și dor")

Veniră zile foarte plăcute, ca de început de august, când cerul albastru și soarele prietenos îi îndemnară pe oamenii din sat să urce pe Checera, muntele cel de dincolo de pârâul din vale, acolo de unde răsărea soarele. Oamenii căutau să profite de această săptămână atât de bună pentru coasă. Nu te întâlnești cu prea multe săptămâni atât de bune pentru lucrat la fân.
Dimineața, Ionuț ar mai fi dormit dus, doar că bunicul îl trezi când intră în tindă și scoase coasa, care zăngăni cam tare, apoi luă un vas cu apă, ciocanul și nicovala, și plecă la cosit pentru claia aceea din vale, de tot.
Trezit de-a binelea, Ionuț coborî din pat și, fără să mănânce ceva, se duse în livadă, să vadă ce se întâmplă pe țarini. Era uimit de faptul că, deși era dimineață, deja multă lume era pe țarină și cosea de zor.
Vremea era de vis: cer senin, rândunici zbenguindu-se în jurul casei, gaițe săltând pe câmp să prindă lăcuste. Multe păsărele ciripind pe garduri și pe rămurișul sălciilor din pârău.
Bunicul, de două ceasuri, trăgea harnic și deja cosise vreo șase brazde. Din când în când ascuțea coasa, să taie iarba mai cu spor. Deodată, ridicându-se de la cosit, se uită la deal, spre casă, îl văzu pe Ionuț cel mic, desculț, în cămașă albă, șezând la soare sub un gard, de unde se uita la vale.
- Hei! Copile! Tu ești ? De ce nu dormi?
- Nu mai pot dormi, bunicule … m-ai trezit cu coasa când ai plecat, răspunse Ionuț.
- Ei, dacă tot nu dormi, du-te și vezi dacă bunica a făcut niște turte din făină de grâu.
Copilul dispăru în casă. Aici, într-adevăr, bunica cocea în tigaie niște clătite mari, rumenite, pe care le scotea din tigaie și le punea pe niște prosoape întinse pe masă, să se răcorească.
- Bine că ai venit, puiul meu! Uite, acuși sunt gata clătitele, să mănânci și să-i duci bunicului, la vale. Te duci ?
- Da, mă duc ... dar mi-e foame tare de tot!
- Uite, acușica îți pune bunica două clătite pe farfurie, unse cu miere, alături de-o cană cu lapte proaspăt…
După ce copilul se sătură, bunica puse într-un coș câte ceva de mâncare pentru bunicul și-l trimise pe Ionuț de zor la vale. Când ajunse acolo unde cosea bunicul, îl chemă pe acesta de la treabă, să-i arate câte bunătăți adusese acolo. Bunicul, cam cu greu lăsă coasa deoparte, acoperind-o cu iarbă, să nu se-încingă, și se apucă de mâncat.
- Hai, Ionuț, mănâncă și tu cu mine, îl îmbie bunicul.
- Eu am mâncat acasă. Ce- i în coș e pentru tine, bunicule, să ai putere să cosești…
- Dacă zici tu așa! Dar mai stai aici cu mine !
- Mai stau … e așa frumos aici!

Copilul era uimit de forfota de lucru de pe partea cealaltă a pârâului, pe Checera, unde veniseră mulți gospodari la cosit. Totul era minunat! Cosașii vorbeau tare între ei, se auzea în toată țarină și în pârâu. Veniseră de câteva ore bune și doar în câteva ore cosiseră aproape de-o claie.
Când soarele se înălță cât de cât pe cer, începură să sosească femeile din vale, din sat, cu coșărcile pline cu mâncare, aducând și găleți cu care să ia apă de la izvor. Lăsară coșurile cu mâncarea sub copac și se apucară degrabă să spargă brazdele proaspăt cosite, să se usuce până la prânz. Apoi îi chemară pe cosași sub umbra fagului, să le dea de mâncare. Flămânziseră, bieții cosași, de atâta muncă, din zori.
Dar unul dintre lucrătorii de pe țarină lăsă coasa de-o parte, se duse pe un tăpșan mai la vedere, scoase fluierul său de sub brâu și începu să uimească toată lumea de pe țarini cu sunete maiestuoase. De la acel cântec voios, o fată tânără de pe polog îl strigă pe nume, încât flăcăul se opri din fluier și chiui spre ea, ca răspuns. În acest fel, treaba pe țarină se făcea cu mult spor.
După ce s-au îndestulat cu mâncarea adusă de-acasă, cosașii se întoarseră la muncă, cosind cu mult spor, unii pentru o claie, alții pentru două clăi. De-ar fi vremea bună până diseară!...
Bunicul cosise vreo zece brazde și-ar mai fi cosit mai mult, dar soarele se ridicase sus pe cer și dogorea cam tare de deasupra, încât el zise mai bine să lase cositul pe deseară, sau pentru a doua zi, că doară vor mai fi zile bune de coasă.
Iată, când lăsă bunicul coasa, apăru pe deal, sub casă, bunica cu trei greble, una pentru ea, una pentru bunicul și încă una, mică de tot, pentru Ionuț. Împrăștierea brazdelor cosite de bunicul se făcu repede, căci erau trei, nu unul singur, apoi luară tot ce era adus pe câmp și plecară spre casă, să se odihnească până la prânz. Vor mai veni după odihna de prânz, aducând furci și drugi, ca să grebleze iarba în prepeleci.
De prânz, prinseră un pui de somn, dar somnul le fu stricat, căci sună mama lui Ionuț de la București, să-întrebe ce mai face copilul. Copilul era bine, iar ei se odihneau un pic, apoi vor pleca la greblat pologul în prepeleci.
După amiază, veni și ceasul greblatului. Îl luară și pe Ionuț să-i ajute, deși copilul grebla tare neîndemânatic. Se vede că nu avea putere cât un om mare. L-au trimis să mai stea sub o răchită, la umbră.
În acest timp, pe țarini veniseră alți oameni, cu cai, să tragă căpițele uscate, mai vechi, la stog. Caii erau bine hrăniți, fornăiau pe țarină atunci când stăpânii îi mai atingeau cu biciul, să tragă mai cu sârg. În curând, femeile vârfuiau stogurile cele țuguiate, frumoase, de era mai mare dragul să le privești!
Toată lumea muncea cu zor, căci dinspre pădure, de la miazănoapte, apăruseră niște nori și mare minune dacă nu va veni o ploaie zdravănă, să ude pologul nestrâns în prepeleci!