Iertarea aceea m-a costat cel mai scump, pentru că nu știu din ce aluat m-o fi plămădit Dumnezeu de nu semăn celorlalți oameni obișnuiți, care s-au intersectat cu mine de-a lungul vieții! Eu iubesc oamenii necondiționat, nu-i judec niciodată după ceea ce se spune despre ei, le dau ocazia să-mi arate partea lor de onestitate și apropiere simplă, firească. Le trec cu vederea greșelile, pentru că nici eu nu sunt desăvârșită, dar nu am nici o reținere să le spun răspicat și în față, atunci când calcă pe buna mea credință!
Anne mi-a spus odată că pentru firea mea francă, voi avea de pierdut, dar, probabil, și de câștigat! Destinul avea să încline balanța așa cum credea el de cuviință, pentru că eu nu aveam să mă schimb niciodată! Și mai era ceva de care n-am putut să scap; iertam până la o sută de ori pe cei pe care-i consideram ai mei, mă agățam cu disperare de fiecare speranță că se vor corecta, le dădeam chiar eu, mură-în gură, calea de-a nu mai repeta minciuna sau înșelătoria, dar odată scoși de la inimă, rămâneau doar niște oameni față de care aveam o datorie de respect tot restul vieții! Așa fusese și cu mama mea, care refuzase să-mi spună de ce și-a părăsit întâiul ei născut, de ce nu l-a căutat, de ce nu ne-a spus despre el?
Pe Toma îl iubisem, să-mi fie iertat că spun asta, ca pe Dumnezeu! Îmi fusese mamă, tată, frate, iubit, prietenul meu cel mai bun! Sau, cel puțin, așa-l construisem eu, bucată cu bucată și-l așezasem în locul cel mai încăpător al sufletului meu. Veniseră cei doi copii și locul se umpluse de atâta bogăție de iubire cât e greu de descris! Nu eram și n-am fost niciodată geloasă, mi s-a părut că nimeni nu poate ține pe altcineva sub imperiul constrângerii. Toma era împătimit de pescuit la Dunăre, și pleca împreună cu alți pescari cu săptămâna. Câte o vecină îmi spunea că fac rău lăsându-l să umble pe unde vrea el, dar eu aveam propriile mele convingeri că libertatea cuiva nu stă în mâna partenerului de viață. Oricum, Toma mă întreba de fiecare dată dacă sunt de acord, cred că mai mult formal, știind de atâta timp că n-am să-l opresc niciodată de la pasiunile lui. Citea mult și el și eu, pe vremea aceea fiind singura plăcere pe care ne-o puteam permite. Se adunaseră câteva sute de cărți, cumpăram tot ce găseam! Am prins chiar, prima ediție a cărții lui Marin Preda ”Cel mai iubit dintre pământeni”, înainte de-a fi retrasă din librării, și-a circulat vreo doi ani, pe la toți prietenii noștri, avizi s-o citească!
Primăvara colinda toate pădurile și coclaurile după flori, ceaiuri, bureți, și mă învățase și pe mine denumirile lor și cum se foloseau. Era transformat în mijlocul naturii, respira aerul cu nesaț și mergea cu viteza unei ciute pe cele mai ascunse cărări. Mă bucuram și eu de bucuria lui, deși nu aveam timp să umblu alături de el.
Singura ”pasiune” cu care nu mă împăcam deloc, era tot băutura, care nu se mai dădea dusă de la el, ba, dimpotrivă, începuse să-mi arate un om hidos care era pus pe scandal și hărțuire de câte ori depășea limita. A doua zi, pretindea că nu reține nimic, își cerea scuze, mă lua în brațe și credea că totul s-a șters cu buretele.
Așa că nu puteam înțelege ce l-a mânat pe omul meu să rupă vraja aceea unică în viețile noastre, să murdărească tot ce construisem noi cu trudă și dragoste.... ceva nedefinit plecase pentru totdeauna de la mine; nu știam încă să definesc acel ”ceva, poate era felul drept și neclintit de duios în care mă pierdeam în ochii lui albaștri, minutul de fericire petrecut seara, la masă, după ce pregăteam copiii de culcare, mersul acela precis, grăbit mereu și plin de încredințarea că mă duce spre cea mai frumoasă soartă pe care o puteam avea, oftatul de preaplin în fața icoanei Maicii Domnului când îi mulțumeam pentru toți și toate.
De aceea spun că nu era iertare, ci un fel de acceptare a sorții căruia mă aduceam ciuntită sufletește, dar mai hotărâtă ca niciodată să lupt pentru ceea ce-mi rămăsese. N-am obișnuit să fac confidențe prietenelor sau colegelor, poate și pentru faptul că mă uimea superficialitatea cu care tratau probleme importante, ușurința cu care renunțau să lupte pentru orice, considerând că viața e scurtă și nu merită să dai o a doua șansă, că doar nu suntem Iisus. Cu Anne vorbeam din ce în ce mai rar, se căsătorise cu un doctor american și aștepta cu nerăbdare viza ca să-l urmeze la New York! Bineînțeles că-mi spusese că eu voi fi prima care va fi chemată în vizită, chiar înaintea tatălui ei, profesorul de Arte Plastice, Pavel Armașu, care mă considera al doilea copil al lui, și pe care începusem să-l vizitez mai des, reluând cu el cursurile de desen și pictură, întrerupte de fuga mea cu Toma. Îmi trebuia ceva al meu, în care să evadez, să mă simt liberă, și pictura era exact terenul meu de liniște. Pânze și culori îmi procuram tot cu ajutorul profesorului, așa că m-am decis să las un timp, oricât de limitat și pentru mine în tot ceea ce se derula ca și viață de familie, cine știe? Poate reușeam să vindec rănile dacă nu le mai aduceam așa des în memorie....
L-am dat pe Tudor la școală cu numai două săptămâni înainte de-a ne cununa cu acte. Nu ne puseserăm problema niciodată până atunci, chiar nu ne stătuse asta în cale, eram ocupați până peste cap cu creșterea copiilor și munca noastră, plus că începuse marea criză alimentară de la mijlocul anilor optzeci, când se distribuiau produsele de bază pe cartele. Pâinea o luam din uzină, iar zahărul, uleiul, se luau din alimentara arondată apartamentului nostru. Dar noi nu stăteam în baza a ceea ce ne dădeau comuniștii pe cartelă; o dată pe lună pleca Toma la București, dimineața la patru, și avea locurile lui din centru unde erau mai mereu magazinele aprovizionate cu produse pe care nu le mai vedeai pe rafturile magazinelor din țară; carne, mezeluri, dulciuri, brânzeturi. Venea, săracu, cu două genți uriașe, încărcate cu de toate, iar copiii nu mai pridideau să înșire pe masă cu chiote războinice, toate bunătățile acelea, care erau destinate, în principal lor! Încărcam frigiderul și le chibzuiam să avem până luna viitoare. Mai pica și de la tata câte ceva, care lucra în perioada aceea la ICRA, fostă întreprindere de comerț comunistă, și se mai descurca de câte ceva pentru noi. De fapt, era o așa-zisă criză, pentru că, într-un fel sau altul, fiecare se ”descurca” într-un fel! Nimeni nu răbda de foame!
La cununie ne-am dus amândoi, cu o sticlă de șampanie și un platou de fondante cu ciocolată. Eram doi oameni tineri, zvelți, el îmbrăcat într-un costum gri-petrol, pe care cu greu l-am convins să și-l comande, deoarece Toma era pe model hippy, cu părul lung și veșnic în blugi și sacouri. Eu purtam un costum deux-pieces, liliachiu și primarul care ne-a cununat a rămas mut când a auzit că avem și doi copii! El vedea în noi, de fapt, doi copii! La rugămintea mea, n-a venit nimeni cu noi, am vrut să fie momentul nostru, unic! Și-a fost... eram emoționați amândoi, m-a întrebat chiar înainte să fim introduși în sala mare; ”cred că n-o faci doar de dragul băiatului, să nu scrie la catalog că nu purtăm același nume...”.
I-am răspuns și eu, automat, fără să fi cântărit înainte;
- Tu știi că o facem pentru că e civilizat! Pe oamenii care nu se iubesc nu-i leagă toate hârtiile lumii!
Nu puteam să mă opun să-și invite părinții, chiar mă așteptam să le văd fețele pline de ”bucurie”! După nașterea Sarei ne mutasem într-un apartament cu două camere mari și luminoase, aveam o terasă spațioasă pe care o închisesem cu geamuri fixate în rame de cornier vopsite alb, iar mobila de sufragerie o găsisem la niște profesori care se mutau la Tulcea și nu aveau unde s-o depoziteze. Era mobilă veche, masivă, cu aplicații bogat sculptate! Vitrinele, servantele, toate erau impecabil lustruite și le împodobisem cu lucruri puține dar de bun gust! Nu-mi plăceau balerine, pescari sau alte năzbâtii. Aveam de la tatăl lui Anne, cadou de casă nouă, un set de statuete africane din abanos și pe lângă ele adunasem din Consignația câte un lucru, nu de mare valoare, dar de bun gust.
Victoria se uita cu ură la toate lucrurile și n-a scăpat prilejul să dea cu mucii în fasole;
- Aoleu, mămică, uite munculița băiatului meu, la care Toma, grozav de rușinat i-a zis cam fără putere, totuși;
- - E munculița mea și-a nevesti-mii, mamă! Și banii ei tot în casă ajung!
Baba s-a făcut pe niznaiu continuând să se holbeze la serviciul de masă din porțelan, tacâmuri și pahare. Se îmbrăcase de oraș; într-un capot cu mânecă scurtă, luat peste o bluză albă, chipurile să nu i se vadă sutienul, dar i se zăreau budigăii pe model moartea-pasiunii, de ziceai că are pampers! În picioarele butucănoase își trăsese niște șosete scurte de mătase, știam eu de ce... să nu i se vadă călcâiele de care mie mi se făcuse frică, prima dată când le-am zărit! Erau veșnic acoperite de o crustă, la fel cum e coaja pe copac.
Moșu, în schimb, era fercheș în costum și cravată, pantofi de-ți făceai mustața în ei, bărbat frumos, altminteri, dar cu un caracter de prostănac perpetuu, foarte plin de el, care folosea cuvinte fără să le cunoască sensul! Cum o fi plecat de acasă cu brezaia de nevastă-sa, numai el știe!
Din câte văzusem cât stătusem cu ei împreună, nici curățenia lui corporală nu era prea grozavă, ”baia” lui de fiecare seară fiind un ritual obligatoriu, cu care se mândrea la toată lumea, dar puțini știau ce-mi fusese mie dat să văd la acești zăpăciți de oameni!
La ora șapte seara, fix, baba punea un ibric de un kilogram cu apă, pe lampa cu gaz și aducea ligheanul mare, ciobit tot, în care se spălau și pe ochi și la fund! Moșu, burduhănos, se dezbrăca până în brău și începea ”baia”; lua ibricul și-și turna câte un strop de apă în căușul mâinii stângi, pănă punea ibricul jos, se ducea naibii apa, dar el insista! Se mozolea așa de câteva ori cu apă, după care lua coaja de săpun (doar el avea voie la săpun ”bun”, că nah! Era secretar la partid, baba se spăla cu Cheia) se năclăia și cu săpun, după care se morfolea iar cu apa rămasă în ibric! Lua prosopul, veșnic slinos, și se ștergea de jegul și transpirația aia întinsă ca la balamuc! Asta era baia zilnică! Apoi lua briciul, îl ascuțea pe o curea anume făcută și se bărbierea! Baba îl sorbea din ochi și se uita în jur, admirativ, dacă luăm aminte la pedanteria lui. Lui Toma îi era rușine, simțeam asta, nu l-am văzut niciodată să se spele într-un ibric de apă, plus că primele lucruri cumpărate de noi fuseseră o albie și un lighean nou! Sub nici o formă nu doream să mă spăl după ei! În același lighean, plin cu zoaiele alea de-ți veneau mațele la gură, mai turnau o cană de apă de ploaie și-și mozoleau copitele, după care scoteau de sub pat o veșnică otreapă puțitoare și se ștergeau! Nu rezistasem să-i privesc decât o dată, evitam să mă duc la ei vreodată după ora șapte seara!
Pe ea n-o văzusem decât de câteva ori pregătindu-se de baie, în copaia mare de lemn, moștenită de la defuncta ei soacră. În ciuda acestor obiceiuri de-a dreptul preistorice, se uitau cu silă la ceilalți consăteni, bârfindu-i cu orice ocazie, că put a balegă, că sunt săraci, nevăzându-și bârna din propriul ochi!
Veniseră și părinții mei, la insistențele mele, că tata nu era în cele mai bune relații cu Toma, pe care-l pocnise, la prima lor întâlnire, după ce fugisem de acasă cu el. Totuși, Toma, trecuse peste asta, sau așa părea și nu-mi interzicea să-mi vizitez părinții, deși el nu mă însoțea niciodată!
Mama mea, o femeie de o rară frumusețe, care rămăsese oarbă la numai treizecișidoi de ani, era de-o curățenie și-o pedanterie dusă la extrem. N-am văzut niciodată o persoană cu-o asemenea infirmitate care să-și fi devoltat simțurile celelalte atât de mult! Făcea curățenie zilnic, centimetru cu centimetru, pipăia de zeci de ori cu mâinile să nu existe o frimitură, un gunoi, în urma ei. În fiecare seară, deoarece m-am născut la bloc, în urma tuturor, ea făcea duș fierbinte, după care urma ritualul ei de aplicare a cremei Maria de seară, de masare a mîinilor și picioarelor și împletirea părului pentru somn. Avea un păr incredibil, negru și bogat, până aproape de mijloc, pe care ziua și-l pieptăna într-un coc imens, fără nici un fir rebel. Am văzut multă lume care se mira cum de se piaptănă mama atât de precis fiind oarbă. Sau cum arăta casa ei ca un pahar sclipind. Nu m-a învățat să fiu curată cu blândețe.... deloc! Îmi spunea că dezordinea din casă arată dezordinea din cap și că femeia puturoasă n-o să reușească niciodată să se bucure de viață, curățenia fiind luxul cel mai laîndemână al femeii.
Venise îmbrăcată într-un costum fustă și taior albastre, cu o bluză de dantelă albă pe care o avea de când mă știam eu și care-mi plăcea grozav, încălțată în pantofi cu tocuri înalte, ciorapi de mătase și ceasul ei mic, cu brățară de aur la încheietura mâinii delicate, cu unghii tăiate scurt și date în permanență cu lac incolor.
Tata, voinic cât un munte, fără să aibă un strop de grăsime pe el, era în sacou și cămașă bleu, asortat cumva mamei. Cu început de chelie dar niște trăsături frumoase, ochii căprui scânteietori și mustața bogată, neagră, tunsă milimetric... eram așa de mândră de ei! Oare de ce n-am văzut niciodată un gest de tandrețe la ei? Ce mult m-ar fi ajutat!
Mi-au adus un televizor, cadou de cununie, știind că aveam unul cam vechi, dat tot de ei, și datorită programului din ce în ce mai restrâns al televiziunii comuniste, nu constituise o prioritate să-l schimbăm.
Victoria pusese deja ochii pe vechiul televizor, ei nu fuseseră în stare să-și cumpere unul, vreodată. Ce zic eu, de televizor? Nici măcar mușama pe masa prăpădită nu cumpărau, decât atunci când se tocea în așa hal, de se vedeau firele urzelii de pânză din ea. Oricum, banii erau la el, ea nu vedea culoarea vreunei bancnote decât dacă avea de plătit ceva pe la Primărie, în rest, banii ședeau veșnic la el, într-un loc de care ea n-a aflat niciodată. Fusese scandalizată să vadă că noi punem banii împreună și Toma preferă să mă ocup eu de tot ce înseamnă cheltuieli ale casei, fără să-mi ceară vreo socoteală. Era de neconceput ca băiatul crescut de ea să aibă încredere oarbă într-o femeie! Nu vede că ea, se roagă luni de zile la taică-su pentru achiziționarea unei amărâte de oale? Care oale, tot eu i le dusesem, că-mi era greață să gătesc în cioabele ei de pe care se luase demult smalțul de atâta frecat și atârnat prin gard. Știam că n-o să pot să-l refuz pe Toma, care, ca un copil care se pregătește să ceară luna de pe cer, mi-a zis;
- Ce zici? S-ar supăra mama ta dacă le-am da la bătrâni televizorul ăsta vechi?
Tonul, privirea lui, îmi spuneau că e conștient că nu merită nici un ”bună ziua” de la mine, dar eu nu puteam și n-am dorit vreodată să fiu altfel decât sunt. Totuși, i-am răspuns:
- În parte, pentru tine spun da, în parte pentru mine! Dar nu vreau să știe mama, care l-ar sfărâma în bucăți dacă ar ști unde ajunge! Așteaptă să plece părinții mei și fă-le bucuria asta!
Sigur că Victoria știa de unde avem televizorul vechi, dar la plecare a înșfăcat cutia de-o parte și de cealaltă bătrânul, fără un cuvânt! ”Mulțumesc, scuză-mă, te rog” erau noțiuni total necunoscute lor. În plus, le luaserăm băiatul cu acte, măcar cu atât să se aleagă de pe urma mea!
Băiatul mergea perfect cu școala, ne ocupam amândoi de el, la fel și de Sara, care a mers doi ani mai târziu la școală, boboacă. Era o fetiță timidă, cu pielea ca porțelanul și două codițe groase împletite cu fundițe albe. Era mai înceată la școală, dar progresa văzând cu ochii. Alergam din ce în ce mai departe după alimente, criza se acuțea de la o lună la alta, tata se îmbolnăvise de un cancer la esofag și ne descurcam cum puteam. Eram necăjită și din pricina școlii, care se desfășura în câte două clase, simultan. Tudor nu avea probleme, dar Sara ne capta toată atenția ca s-o menținem la un nivel cât de ridicat, știind că altfel, în anii următori îi va fi greu să acumuleze atâtea cunoștințe!
Într-o zi, Toma a venit acasă și mi-a spus în timpul mesei;
- Ne este din ce în ce mai greu să alergăm după mâncare pentru copii. Ce zici, ai merge cu mine în alt loc, unde să ne fie mai bine, nouă și copiilor?
Am rămas mută! Toma avea obiceiul, obicei pe care l-a păstrat toată viața, să pritocească diverse planuri și să mă anunțe în ultima clipă!
- Unde să merg cu tine? Nu înțeleg ce pui la cale!
- Uite, ieri am participat la o ședință la Sindicat, și-au venit niște ingineri din Valea Jiului să recruteze personal. Stai, nu te speria, nu mă duc să fiu miner, deși au recrutat mulți și pentru asta. Au nevoie de oameni cu studii pentru școala de salvatori minieri. Se plătește de trei ori cât iau la uzină, plus că ne asigură apartamente pe loc și avem cartele de alimente lunare de nu vrei să auzi; carne de porc, unt, carne de pasăre, mezeluri și brânzeturi, atât pentru noi, cât și pentru familie! Ar mai fi și școala copiilor, o școală nouă, civilizată cu clase separate într-un oraș unde au posibilitatea să facă sport sau să-și dezvolte abilitățile, așa cum am visat noi!
Dacă n-aș fi fost așezată pe scaun, pesemne că mă prăvăleam din picioare. Era prea mult... cum să iei o asemenea hotărâre pe loc?
- Și cu serviciul ce fac? Cu toate lucrurile noastre? Unde ai de gând să ne duci? Nu știam ce să-l întreb mai întâi, eram complet bulversată de liniștea și precizia cu care-mi descria totul.
- Ne asigură locuri de muncă și pentru soții, am ridicat chiar eu problema. Dar n-o să fie nici o grabă și nici o necesitate, cu atâția bani câți voi câștiga eu. Sigur, o vreme, până ne vom instala și ne vom organiza cum facem să avem grijă de copii, cred că nu-ți va fi imposibil să stai acasă, să ai grijă de noi!
Mă uitam la el și nu-mi venea să cred că avea în cap de cel puțin douăzecișipatru de ore toate planurile astea și mie nu-mi spusese nimic. Ce-ar fi să-i spun că nu mă duc nicăieri? Oare ar pleca de nebun la capătul țării? Valea Jiului... căutam în mintea mea pe hartă, era o zonă care nu-mi spunea nimic, exceptând titlurile din Scânteia sau România Liberă – titluri aproape zilnice; ”Țării, cât mai mult cărbune!”. Tata nu mai avea mult de trăit, mama ar fi rămas cu fratele meu și soția lui, dar eram mai liniștită să fiu aproape de ea. Nu, nu mă puteam hotărî pe loc!
- Asta nu e ceva de anunțat așa cum o faci tu... hodoronc-tronc! De parcă ți-ai scoate o măsea! Trebuie să ne gândim, să ne sfătuim mai mult!
Toma s-a ridicat și cu un curaj prostesc mi-a trântit în față;
- Timp nu mai e! Am acceptat deja! Mâine la prânz e plecarea spre Petroșani!
Ãsta era Toma pe care nu-l recunoșteam, se mai întâmplase de câteva ori și-l prevenisem că nu-mi place să trăiesc în nesiguranță și lipsă de încredere! Așa cum eu mă sfătuiam în tot și toate cu el, tot la fel îl rugasem să facă și el! Îl rugasem, pentru că nu doream să-i știrbesc mândria lui de cap al familiei, nu mi-ar fi plăcut să mă erijez eu în buricul pământului care dă cu tovarășul de viață de pământ cum are chef! Mie mi se potrivea rolul de coechipier de pe locul doi, dacă așa îl făcea pe el fericit! La urma urmei, Dumnezeu a zis că femeia e un vas mai slab, puteam eu să stric regula? Dar nu eram de acord să dispună de soarta mea și a copiilor după bunul lui plac, fără să-mi fi cerut părerea, ca și cum eram inexistentă!
Așa ceva n-aveam să-i permit!
- Atunci, înseamnă că e ca și hotărât! Dacă mâine pleci, te duci și vezi cum e acolo și între timp eu îmi văd de muncă și de copii! Oricum, mai e mai puțin de o lună până la sfârșitul anului școlar!
Toma nu mă mai asculta, își pregătea deja geamantanul, undițele, ziceai că e pe altă lume!
- O să primesc mâine, înainte de plecare, o sumă de bani pentru deplasare, sunt destui de mulți, o să-ți las jumătate să ai niște bani de rezervă! Hai, nu mai fi supărată, ai să vezi c-o să fie bine! Vom fi doar noi și copiii noștri, la poalele munților Retezat, într-un peisaj de basm! Ce zici de un apartament, nou-nouț, cu trei camere, în care să facem camera copiilor și dormitorul nostru plus o cameră de zi?
A lăsat cămășile deoparte și m-a luat în brațe strângându-mă să-mi iasă sufletul:
- Hai, știi doar că am încredere în tine! O să ne dea uzina un camion să ne ducem mobila și toate lucrurile! Probabil te va ajuta Marcu să le încarci și câțiva prieteni cu care vorbesc chiar azi! Pentru noi fac asta, și pentru că vă iubesc pe toți trei, mai mult decât orice! E un alt început pentru noi... unul în care n-are loc nimeni în afară de voi! Ai încredere-n mine!
M-am îndrăgostit de Toma în clipa aceea de o sută de ori mai mult ca în clipa în care l-am văzut întâia oară! Aveam încredere în el, știam sigur că iubea cu disperare copiii... cred că mă iubea și pe mine, altfel cum și-ar fi lăsat el biroul la care lucra doar cu schițe de desen tehnic, halatul curat și călcat și toate mândruțele alea care-i făceau ochi dulci, cu orice ocazie? Ce însemna salvator minier? Pesemne ceva greu, ceva periculos, salvator e omul care se expune să salveze pe ceilalți! De ce alege el de capul lui așa ceva?
A doua zi am refuzat să-l conduc la autobuzul acela și i-am spus să ia toți banii cu el, pleca într-o direcție necunoscută, nu se știe ce nevoie ar avea... eu rămâneam în casă, aveam și bani puși deoparte pentru vreo nevoie, ne-am luat la revedere, e un fel de-a spune! N-am dormit toată noaptea, am făcut dragoste de parcă venea sfârșitul lumii și la ziuă, Toma a luat fotografia mea, a scris cu pixul pe dos ;”te iubesc, dragostea mea!” și-a pus-o în buzunarul jachetei de piele, a sărutat îndelung copiii și dus a fost!
Abia atunci, închizând ușa după el, am realizat că eram singură! Oare ce făceam cu copiii de la ora doisprezece până la trei și jumătate când veneam de la muncă? Primul impuls a fost să fug după Toma, dar era deja departe, pe cărărușa care ducea spre uzină, cu geamantanul și alți vreo șapte-opt bărbați care aleseseră același drum! Îi cunoșteam pe toți, cu soțiile lor eram colegă sau vecină, habar nu aveam ce deciseseră și ele! Fapt era că nu știam ce să fac cu copiii! Mi-a venit ideea să-mi bag concediul de odihnă pe anul acela, ceea ce am și făcut! Eram salvată trei săptămâni! În tot timpul acesta găseam eu o rezolvare! Toma îmi spusese că-mi va da aviz telefonic la poștă, imediat ce se va instala și va avea primele vești despre aducerea noastră!
Nu eram eu destul de bulversată, m-am pomenit și cu taică-su în după-amiaza următoare! L-am poftit în casă și-a intrat bățos și pus pe harță!
- Să-mi spui, madame, unde mi-ai trimis băiatul! N-a vrut să ia loc, se oprise în mijlocul bucătăriei cu servieta în mână!
- De ce credeți că l-am trimis eu? E băiatul dumneavoastră, atât de puțin îl cunoașteți? Poate a fost hotărârea lui... dincolo de faptul că e băiatul dumneavoastră, e tatăl copiilor mei și bărbatul meu, nu credeți că sunt afectată și eu?
- Nu cred că iești! I-ai sucit capul de tot, nu mai vede în fața ochilor decât pe tine, nu mai ascultă deloc de noi și uite, nici măcar nu ne-a spus, am aflat de la alții! Dă-mi adresa să-i scriu eu câteva vorbe!
Pentru prima oară în viața mea am simțit nevoia să fiu obraznică cu un om bătrân! Mi se umpluse paharul;
- Nu vă permit să mă jigniți și-n casa mea! Nu am nici o adresă și chiar dacă aș fi avut, nu v-aș fi dat-o, dacă el n-a găsit nimerit să vă spună unde pleacă! Mă bucur, nu că nu mai ascultă de dumneavoastră, ci pentru faptul că vom pleca departe, așa cum ne-au sfătuit mulți oameni care vă cunosc și care ne-au spus că aproape de dumneavoastră nu vom avea niciodată liniște!
- Ai felul ăsta de-a vorbi care mă degustează (vrea să spună mă dezgustă), de când te-a adus fi-miu am văzut că ai așa o siguranță de tine, o precizie că dacă tu faci ceva, neapărat ceilalți să bage de seamă să facă și ei la fel! Ce proastă ești... viața e altfel decât o planifici tu! Avea o sclipire de ticăloșie crasă în ochii aceia de viezure, verzui, ură amestecată cu altceva, nedefinit... ceva mizerabil, ca la o bestie care își privește victima printre gratii și nu poate ajunge s-o sfârtece!
M-am îndreptat spre ușă și-am deschis-o larg;
- Dacă nu mai aveți nimic să-mi spuneți, vă mulțumesc pentru sfaturi și aprecieri! Bună ziua!
Andrei s-a mai uitat o dată la mine de parcă ședea să mă scuipe, s-a încălțat și-a ieșit cu pași grăbiți, ducându-se la fiică-sa, care ședea la două blocuri distanță! Nici un cuvânt pentru nepoți, nici măcar o privire, de fapt, cred că dacă nu erau copiii acasă ar fi avut tupeul să mă pocnească! Dumnezeu să-l fi ferit de așa intenție, că cine știe ce năștea calmul și condescendența mea!
În două săptămâni s-a terminat anul școlar, Tudor a luat premiul întâi și Sara, mențiune! Îmi împărțeam timpul între tata, care era internat la Fundeni unde făcea chimioterapie și mama, care era dărâmată! Îi lăsam copiii pe care-i adora și care-i mai alungau tristețea și plecam dimineața să stau cu tata în rezervă, câte o zi întreagă! Știa că moare, îmi venea să leșin de mila lui, abia mai păutea să înghită supă strecurată sau ceai! Venise și sora lui, Magda, care era ingineră la Brăila și plângea și ea...biata femeie, ce era să-i facă? L-ar fi ajutat, era singurul ei frate, dar medicina nu era atât de avansată în timpurile acelea și bolnavii de cancer erau condamnați la moarte, mai ales cancerele esofagiene, cum avea tata!
Toma mă suna pe telefonul fix al mamei, seara, și-mi spusese că-n două săptămâni, avea să primească repartiția pentru apartament. Deja îl vizitase, se lucra la interior, la montarea obiectelor sanitare, dar aveam de lucru să-l zugravim cum vrem noi! Pe tata îl dăduseră acasă, îl îngrijea mama ca pe ochii ei din cap, cei pe care Dumnezeu îi secase de lumină, cu mulți ani în urmă. Îi pregătea regimul zilnic, îl ajuta să facă baie și-i scrobea toate așternuturile și pijamalele! Cât de mult l-o fi iubit, Doamne?
Eu mi-am băgat demisia la uzină și-ntr-o dimineață, fără să-l anunț, m-am urcat în trenul de Petroșani, să văd cu ochii mei unde are să mă ducă Toma! Știam că stă la un bloc de nefamiliști, știam și zona, aveam să întreb de el, cât o fi de greu să-l găsesc? Copiii erau lăsați cu mama și soția fratelui meu, Stela, care aștepta și ea un bebe, și-a fost bucuroasă să mă ajute.
Când am coborât în gară, după un drum de șase ore într-un tren supraaglomerat, am dat cu ochii de un furnicar de oameni care alergau care-încotro! ”Acu-i acu!” m-am gândit! După ce-am ieșit în fața gării, să mai spună cineva că nu există un Dumnezeu al nebunilor! Am dat cu ochii de un ins cu o față blajină, cu ochelari rotunzi și un sacou de catifea neagră... era deosebit de toți ceilalți, părea un intelectual, așa că m-am dus țintă la el și l-am întrebat dacă știe adresa pe care mi-o spusese Toma! A zâmbit pe sub mustăcioara blondă și m-a întrebat pe cine caut. Când i-am spus numele lui Toma s-a uitat mirat la mine și mi-a zis:
- Eu sunt inginerul care a venit să recruteze oameni în Dâmbovița! Îl cunosc, e în școala de salvatori! Dacă aveți puțină răbadare, că aștept niște oameni, vă duc la el!
Aveam răbdare cât tot muntele superb și înverzit din fața mea, numai să ajung la Toma! Pe drum, văzusem Defileul Jiului, cu toată măreția dumnezeiască a munților acoperiți cu păduri de basm, și a apelor limpezi în care săgetau păstrăvi și lipani! Abia mă ținusem să nu plâng de atâta frumusețe câtă se desfășura înaintea ochilor mei! Singurul gând pe care mi-l amintesc... gândul care mă însoțește de fiecare dată când mă întorc de undeva și străbat Defileul Jiului este; ”Dumnezeu m-a trimis să trăiesc și să mor în Paradis!”
Toma citea niște foi bătute la mașină, un curs despre noul lui serviciu, și când a dat cu ochii de mine a rămas fără glas! M-a luat în brațe și mă pipăia pe față, de parcă nu eram eu;
- Doamne, ești nebună... cum de-ai ajuns aici? Cum???
Nu știa el că aș fi ajuns și la Poluri, dacă era vorba să mă duc pentru el sau copii, atâta putere simțeam că am! Fapt este că tot ce-mi spusese el, s-a îndeplinit întocmai! A doua zi s-a dus chiar el să ia repartiția, ardea de nerăbdare să-mi arate casa noastră nouă, și-a venit și cu cheile! Blocul era nou, într-o formă arhitecturală modernî, stil vilă, acoperit cu țigle roșii care sclipeau în soare! Orașul era plin de petunii și panseluțe, înconjurat de cei mai fascinanți munți, pe crestele cărora încă mai sclipea zăpada ultimei ierni. Parcă pluteam, am intrat în scara blocului doar noi doi, nu se mutase nimeni, încă, erau zece apartamente pe scară, câte două pe palier! Chicoteam și ne alergam pe scări ca doi puștani, apoi, în fața ușii Toma a descuiat și m-a luat în brațe de m-a trecut pragul! Casa era un vis; trei camere mari decomandate, două băi, o bucătărie spațioasă și două debarale încăpătoare! Ferestrele dormitoarelor erau spre răsărit, iar sufrageria și bucătăria în partea opusă! Singurul impediment era că nu aveam gaz, urma să gătim la aragaz electric, dar aveam încălzire centrală și apă caldă!
Am hotărât să începem chiar de-a doua zi zugravirea casei, și-am investit aproape toți banii într-o pompă de zugrăvit, var, vopsele și niște faianță pentru bucătărie, care la vremea aceaa, era ceva de lux! Am sunat acasă și-am anunțat că voi lipsi cam o săptămână, și ne-am apucat amândoi de treabă! Toma vopsea cu pompa și eu cu pensula, curățam, ștergeam, lustruiam cu o așa dragoste de casa asta nouă și frumoasă, care avea să fie cuibul nostru! Adusese o saltea de la căminul unde era cazat, și dormeam amândoi, îmbrățișați pe ea, după ce mâncam câte ceva pe fugă și ne spălam cu apă rece! Între timp, celor care veneau de departe li s-a acordat o sumă, de strămutare, bani frumoși, spre bucuria noastră, care ne-am montat imediat boiler pentru baie și ne-am cumpărat aragaz cu butelie! Am plecat după două săptămâni, și-am lăsat casa ca un pahar, zugrăvită, curată, iar Toma a rămas să doarmă în ea pe salteaua aceea, până aveam să ajung eu cu toate lucrurile și cu copii! Eram fericiți!