-Mariano, vino de mă ridică...
Ilie are cinci ani și pe zi ce trece e tot mai neputincios. Picioarele i s-au strâmbat. Dacă se întâmplă să cadă sau să se așeze în fund, nu se mai poate ridica. Noroc că are surori mai mici, mai mari, are cine să-i dea o mână de ajutor. „Cu slăbiciunea asta o să-i fie din rău în mai rău”, ar fi zis medicul. Asta a fost norocul lui pe lume.
Părinții, Ion și Milica, sunt îngrijitori la vacile colectivei. O familie săracă, opt suflete într-o casă cu două camere.
Seara, tatăl în prag cântă la caval, copiii stau roată în jurul pirostriilor așteptând să se răscoacă mămăliga. Mai greu iarna când viscolul zgâlțâie ușa și plapuma e mult prea subțiată.
Începe să se crape de ziuă. Ion și Milica urcă dealul. Pe toată perioada verii, cele câteva sute de vaci sunt priponite pe cocoașa dealului: „Tabără de vară”. Stau animalele cu soarele, cu ploaia și cu vântul în spinare, cum s-ar zice... Nici oamenilor nu le e mai ușor, văcăria-i grea, plătită prost. Nu de puține ori văcarii refuză să mai vină la lucru – un fel de grevă, dar nu se poate întinde coarda prea mult, animalele trebuie păscute, mulse. Cineva, măcar pentru un timp, cedează.
Cei doi se apropie, vacile rumegă liniștite. Viorean, răsfățata, deja și-a ochit stăpânul. Mugește, știe că primește ceva adus de acasă.
Trec la muls. Asta e prima operațiune a dimineții. Se aud vociferări de toate felurile, se aude jetul de lapte sub presiune în gălețile din metal.
Se luminează de ziuă de-a binelea. Se luminează și nu prea. Nori negri urcă dinspre răsărit. În depărtare începe să tune. Deodată toată lumea se grăbește.
-Tică, strigă cineva, să pregătești bidoanele, să nu ne prindă ploaia cu gălețile pline. E clar că azi Dumnezeu are planul lui.
Deasupra, norii se îngrămădesc neobișnuit de repede. Se pornește și vântul. Încep primele picături de ploaie.
-Hai bă lăsați așa, se auzi peste freamătul general, continuăm după ce trece vijelia.
Cerul e negru, tună și fulgeră, ploaia se întețește. Lumea aleargă să se adăpostească. Milica, tot între vaci, nu se îndură, ar mai avea un pic și ar termina. Trage de ultimă țâță apoi cu cămașa fleașcă în spate, cu găleata în mână o ia val-vârtej spre adăpost. Câțiva pași, un fulger și un tunet teribil și femeia e trăsnită în moalele capului. Se prăbușește. Lumea privește îngrozită, câțiva îi aleargă în ajutor dar nu se mai poate face nimic.
La înmormântare a sărit tot satul să ajute.
Până la urmă cele cinci fete au fost luate de suflet de oameni milostivi, s-au risipit care pe unde...Cu Ilie, mai greu. Copilul e tot bolnav, nu îl vrea nimeni.
Zilele trec. Ion a albit, a îmbătrânit detot și de la o vreme tușește și scuipă sânge. Uneori, încă îi mai prinde târziul: tatăl așezat pe pragul casei, cântând, Iliuță, privind de jos în sus cum degetele apasă găurile cavalului:
-Tată, mă lași să cânt și eu, mă lași?
-Nu, nu! Să nu dea dracu’... Lasă că ție îți fac unu’ mai mic.

Iarna bate la ușă. Boala de plămâni a lui Ion s-a agravat. A slăbit rău. La muncă nu mai poate merge.
Dimineață. Ilie rămâne nemișcat sub plapumă, îi e frig. ”Acuș o să se ridice tata și o să aprindă focul”... Gândul ăsta îl face să se simtă mai bine. Încet-încet lumina zilei inundă camera sărăcăcioasă. După o vreme copilul ridică capul.
-Tată!
Își dă seama că peste noapte nu l-a auzit tușind deloc...
-Tată, te simți mai bine?
Niciun răspuns, nicio mișcare. Băiatul puse mana, îl zgâlțâi ușor: Nimic. Bărbatul, întors cu fața spre fereastră e țeapăn, mort de ore bune. Ilie îi urmărește privirea, vede cavalul în tocul geamului. Întinde mâna, apucă instrumentul, încearcă să și-l așeze cum a văzut că se face. Îi e prea lung, nu ajunge la găuri. Îl duce totuși la gură, suflă cu toată puterea, îngânând cu vocea lui de copil sunetul gros al cavalului.