- Ladies and Gentlemen, comandantul vă anunță că, din păcate, vremea la București s-a înrăutățit, motiv pentru care Aeroportul Internațional “Henri Coandă” a fost închis pȃnă la noi ordine. Decolarea noastră se va face cu întȃrziere.
Pasagerii zborului RO392 se foiră, nemulțumiți, pe scaune. O parte din ei știau că Bucureștiul este asaltat de zăpadă, dar sperau că, totuși, cei de la Otopeni nu vor avea probleme cu deszăpezirea; se știe că aproape niciodată Otopeniul nu se închide. Ȋnseamnă că ninge chiar tare …
Ruxandra oftă, necăjită. Nu avea nimic important de făcut acasă, întȃrzierea nu o deranja prea tare. Dar o speria perspectiva de a petrece cȃteva ore pe scaunul avionului Boeing imobilizat pe platforma aeroportului Heathrow. Nu se gȃndise să își ia ceva de citit, chiar și laptopul și-l băgase în trolerul trimis la bagaje de cală. Urma o noapte lungă …
- Domnișoară, scuză-mă, te rog, pot să-mi pornesc telefonul? Măcar să-mi anunț soțul că întȃrziem, să nu se îngrijoreze.
Ȋnsoțitoarea interpelată astfel rămase, pentru o clipă, tăcută, după care îi făcu semn colegei sale care vorbea la microfon. Probabil că aveau un fel de cod al lor, pentru că în difuzoare se auzi anunțul:
- Ladies and gentlemen, pe perioada staționării, folosirea telefoanelor mobile, în afară de cele considerate, prin regulament, periculoase, este liberă. Vă mulțumim.
“Măcar atȃt”, murmură Ruxandra; dar în clipa următoare satisfacția ei se transformă în frustrare. Iphone-ul ei afișă, cȃteva secunde, mesajul catastrofă: “Baterie descărcată”. Apoi ecranul I se întunecă. “Cum, Doamne iartă-mă, de am uitat să-l bag în priză? … își spuse ea. Acum ce mă fac?”
Vacarmul din salonul avionului devenea tot mai puternic. Lumea își arăta, din ce în ce mai vehement, revolta la adresa autorităților de la București.
- Niciodată nu sunt și ei în stare să dea o leacă de zăpadă, ne obgligă să stăm zile întregi în avion. Să vedem, cine ne dă să mȃncăm, că eu nu mai am nici un ban, se lamenta o mămică cu un băiețel de vreo zece ani.
- Așa e, doamnă, aveți dreptate. Păcat că nu mai e Ceaușescu, i-ar fi pus pe toți cu botul pe labe! remarcă un tȃnăr cu geacă de piele întoarsă. Nu-și lăsa el romȃnașii lui să putrezască pe aeropoarte străine!
- Ladies and gentlemen, this is your captain speaking! Se auzi dintr-o data în difuzoare. Decolarea va fi întȃrziată cel puțin șase ore datorită condițiilor de pe aeroportul de destinație. Acoperind vociferările tot mai zgomotoase ale călătorilor nemulțumiți, comandantul continuă: O să vă rugăm să coborȃți din aeronavă, sub supravegherea însoțitoarelor de zbor. Compania noastră înțelege să aplice prevederile Regulamentului 261/2004, cu referire la cazurile de întȃrziere a plecării unor curse aeriene. Vă aduc la cunoștință că aveți dreptul la decontarea biletului de călătorie, dacă doriți să renunțați să efectuați zborul, sau, dacă preferați, puteți beneficia de cazare peste noapte la un hotel din apropierea aeroportului Heathrow, costul cazării find acoperit de companie. Vă stăm la dispoziție cu asistență pentru orice problemă.
Liniștea de o clipă se transformă, brusc, într-o nouă larmă. Ca orice anunț care afectează soarta omenirii, și acesta avu darul de a crea bisericuțe. Unii, care nu se grăbeau și care, poate, voiau să mai rămână pe meleaguri străine, păreau mulțumiți. Unii chiar se bucurau că au parte de o cazare neplătită la hotel. Alții, care știau că sunt așteptați de cei dragi la Otopeni, sau care aveau combinații de transport de la București, vociferau revoltați. Ruxandra ridică din umeri. Pentru ea, că ajunge acasă azi sau mâine era absolut egal. Își scoase, liniștită, geaca din compartimentul pentru bagaje și așteptă, la fel de liniștită, să coboare din Boeing.
Cufundată în gândurile ei, nici nu observă pe unde sau cât timp a mers cu autobuzul. Împreună cu ceilalți pasageri ai zborului coborî în fața hotelului SKC, sigur, un hotel de care nu auzise nciodată și probabil că era la fel de necunoscut pentru toți. La fel de răbdătoare că și în avion, Ruxandra așteptă să se cazeze gloata gălăgioasă înainte de a se apropia de recepție. Funcționara o abordă cu veșnicul zâmbet obosit, dar amabil.
- Mrs. Milescu, vă mulțumim că ați ales hotelul nostru (da, că l-am ales eu … își spuse Ruxandra, amuzată). Poftiți cardul dumneavoastră de acces, camera 451.
Călătoarea mulțumi și se grăbi să se îndrepte spre ascensor, fără să mai audă și sfârștul discursului recepționerei:
- Vă urăm o ședere plăcută. Fiul dumneavoastră a urcat deja în cameră.
Hotelul, animat de mulțimea de călători ai zborului spre București, era un loc destul de curat și îngrijit. Cabina liftului era decorată cu fotografii de avioane (“ia uite, și la ăștia există spotteri”, își spuse Ruxandra), iar holurile erau pavoazate cu fotografii aeriene. Probabil că hotelul trăia pe seama zborurilor amânate sau întârziate, găzduind clienți fără mari pretenții, grăbiți și prea nervoși și obosiți pentru a fi extrem de atenți la servicii.
Ruxandra găsi cu ușurință camera 451, cu toate că nici un angajat al hotelului nu o însoțise până la etajul patru. Prima sa grijă fu să găsească priza, pentru a-și încărca telefonul, dar (“lua-i-ar dracu cu prizele lor, cum îmi încarc eu acum telefonul?”) tipul britanic de priză era inaccesibil pentru încărcătorul ei. “Cum îl anunț eu acum pe omul ăla că s-a amânat zborul?”
Probabil că gândise cu voce tare, pentru că dinspre baie îi veni sugestia:
- Folosiți telefonul hotelului, e inclus în preț.
Avea dreptate, era cel mai ușor, iar operatorarea îi formă imediat numărul soțului.
- … da, s-a anulat zborul. Nu știu, cred că mâine. Da, da, stai liniștit, eu sunt bine, hotelul pare OK, nu-ți face griji. A, păi n-am cu ce să-l încarc, ăștia cu prizele lor … Dar n-are nimic, hai că vorbim mâine, să mă duc și eu la culcare … a fost o zi destul de grea. Pa, pa, să fii cuminte.
Asteptând să iasă colega ei de cameră din baie, Ruxandra rememoră sfatul ei de a folosi telefonul de pe noptieră. Cum de nu-i dăduse și ei prin minte, doar era logic și simplu … “Noroc cu femeia aia, că … Aoleo, dar ce voce are, o fi vreo babă de-aia cu voce groasă … și era așa de simplu, ce, până să avem celulare nu învârteam mereu discul? … Oare cine o fi baba asta a mea?”
La televizor, sub figura crainicului care își recita știrile, burtiera afișa, periodic, date meteo. Știrile dinspre București nu erau chiar bune, temperaturile erau foarte scăzute, iar preciptațiile păreau să crească în intensitate. Ce deosebire față de Londra, unde, chiar dacă nu era cald, măcar nu ningea și nu bătea vântul.
Ruxandra tresări, surprinsă. Nu mai puțin surprins era și tânărul care tocmai ieșise din baie, în ținută lejeră.
- Cine ești dumneata? Te rog să ieși imediat din camera mea! țipă Ruxandra.
- Vă rog să mă scuzați, doamnă, dar sunt în camera mea, cred că dumneavoastră ați greșit, răspunse băiatul, acoperindun-se, în grabă, cu pătura de pe pat. Eu am 451.
- Aoleo, scuză-mă, am greșit … Dar … stai puțin, cum să greșesc, doar am folosit cardul. Uite, 451 e camera mea.
Cei doi își comparară cardurile, nu era nici o greșeală, ambele erau setate pentru aceeași camera: 451.
- Au greșit ăștia, lua-i-ar naiba! se revoltă femeia, ridicând receptorul telefonului. Hello! Domnule, cred că s-a făcut o greșeală, m-ați cazat în camera asta împreună cu un domn … da … fiul meu? O laie! înjură ea în românește, uitând cu cine vorbește. Ia uite, al dracu, a închis, nemernicul.
- Se rezolvă? întrebă tânărul înfofolit în pătură.
- Nu înțeleg nimic, mi-a zis ăla că e normal să ne cazeze împreună, că ești fiul meu și că ei nu prea au camere … cum adică ești fiul meu? Eu am o fiică, dar ăștia nu au de unde să știe ce copii am sau nu am. Cum zici că te cheamă?
- Milescu Daniel, doamnă, și sigur nu sunt fiul dumneavoastră. Mama mea e acasă, la Picior de Munte.
- Picior de … unde e asta? Adică ce importanță are, n-ai cum să fii copilul meu, ești prea mare … fiică-mea de abia a împlinit 19 ani. E doar o coincidență de nume. Ce dobitoci de hotelieri, să tragă niște concluzii dintr-o asemănare de nume …
- Eu am 21, nu sunt așa mare. Cum, și nu vor ăștia să ne schimbe? Adică … o să stăm împreună, o să ?…
Revenindu-și din surpriză, Ruxandra evaluă situația:
- Și dacă stăm împreună, până la urmă ce? E o diferență mare de vârstă între noi, doar nu ne-or veni idei. Dumneata o să dormi pe patul dumitale, eu pe-al meu, și ne vedem liniștiți de treabă.
Căutându-și pantalonii aruncați într-un colț al camerei, Daniel observă:
- Doamnă, știți … avem un singur pat …
- Cum dracu?! izbucni Ruxandra. Cum să fie un singur pat, englezii ăștia așa dorm, mama cu fiul împreună?
După câteva clipe petrecute în baie, Daniel reveni, îmbrăcat corect. Ruxandra continua să caute soluții.
- Nu avem nici măcar un fotoliu, sau un scaun mai ca lumea în camera asta … și eu credeam că e un hotel serios … o mizerie. Doar n-o să te pun să dormi pe jos, nu ești cățel.
- Lăsați, doamnă, ma duc și stau in holul hotelului, găsesc eu un locșor pe-acolo.
- Să te duci în hol … cum să te duci în hol, o să stai aici, ca oamenii, și o să te culci la capătul patului. Doar n-oi fi eu vreo zgripțuroaică, să te gonesc afară din casă. Suntem oameni educați și inteligenți … și … fir-ar al dracului de necaz, nu ne-au adus ăștia bagajele?
- Au zis că le țin în avion până mâine, când plecăm, ca să nu le mai descarce și să le încarce din nou și … Aoleo, înseamnă că nu avem pijamale?
Cei doi rămaseră fără idei. Nu exista speranța unei nopți odihnitoare, atâta timp cât erau obligați să doarmă îmbracați, ghemuiți la distanță onorabilă, pe un singur pat. Cele câteva ore ale nopții trecură fără incidente, dar dimineața întâmpină doi oameni amorțiți, revoltați împotriva hotelurilor britanice, a companiilor aeriene românești și a ninsorilor și viscolelor din toate lumile trecute, prezente și viitoare. Noroc că gazdele nu puteau înțelege tot ce spuneau românii găzduiți de ele, mai ales cei care au venit la recepție să predea cardurile camerei 451.
- Madam, Sir, ne pare rău, dar de la aeroport am primit vestea că avionul dumneavoastră tot nu poate decola, la București vremea este încă foarte rea. Vă invităm să rămâneți la noi și pentru restul zilei de azi, până când se va deschide aeroportul Otopeni.
Ruxandra Milescu și fiul ei de ocazie rămaseră fără grai. Chiar dacă nu îi chema nici o urgență acasă, în România, le era greu să găsească o soluție pentru a-și umple timpul. Măcar dacă ar ști la ce oră va decola amărâtul ăla de avion, ca să își facă un program, un drum prin împrejurimi sau ceva. Nu le rămânea decât să își petreacă ziua în camera lor, așteptând mila Domnului și bunavoința oamenilor.
Timpul s-a scurs încet în acea zi. Televizorul nu arăta nimic interesant, sau, mai bine zis, nimic interesant pentru amândoi. Dar, pornind de la comentarea unei reclame sau a unei știri, Ruxandra și Daniel găseau, din când în când, un subiect de conversație. Masa de prânz nu se putea servi în cameră, de fapt nici nu exista așa ceva în programul hotelului, astfel încât coborâră amândoi la un McDonalds alăturat, unde doamna, fiind persoana cu mai mulți bani la îndemână, oferi prânzul. Apoi vizitară și un mic pub din apropiere, luară o cafea și un corn, așteptând mereu, cu speranță, să sune telefonul lui Daniel. Revenind la hotel, aflară că aeroportul lor de destinație era tot închis și că nici nu exista vreo speranță pentru ziua aceea.
- Madam, Sir, ni s-a telefonat de la compania dumneavoastră aeriană pentru a ni se cere să vă găzduim și în seara asta. Ne bucurăm că rămâneți la noi, le spuse recepționerul.
“Nu te poți împotrivi vrerii lui Dumnezeu” cugetă Ruxandra, încercând să-l sune pe soțul ei. Nu reuși, mobilul lui era indisponibil. Probabil că era în vreo ședință ceva, și atunci trebuia lăsat un mesaj la secretariat. După care urmau alte câteva ore de plictiseală în cameră, de conversație insipidă cu băiatul ăla. Mai bine ieșea să se plimbe nițel, să mai vadă lumea. Iar în drum să cumpere ceva de mâncare pentru seara, cu siguranță li se va face foame.
- V-a căutat soțul dumneavoastră, o anunță Daniel când reveni în camera 451. A spus că o să sune din nou, mai târziu. I-am explicat cum e treaba cu avioanele astea, nu părea prea încântat.
Într-adevăr, telefonul sună exact când Ruxandra desfăcuse micul pachețel cu alimente, invitându-l și pe Daniel la cina improvizată.
- Bună … ce să fac, tocmai am venit de jos și ziceam să mâncăm ceva … păi de … da, și cu el … cum cine e, un băiat cu care m-au … cum să fie soțul meu, e … cui i-am zis eu ca ar fi soțul meu? Așa au zis? Nu … e … stai, mă omule, să-ți spun! Nu te ambala, că … Auzi, tu nu înțelegi să mă asculți? Cum de ce, ca să înțelegi că … Doamne, omule, ai luat-o razna, ce dracu! Daniel e … Sigur că-I spun pe nume, e un copil, cum să … Mă, nu mă enerva, doar ți-am zis … ești nebun! concluzionă Ruxandra, trântind, nervoasă, receptorul de masă, apoi, punându-l, la fel de violent, în furcă.
Încercând să își păstreze discreția și aerul indifferent, Daniel se ascunsese după perdeaua ferestrei. Ceea ce înțelegea el din jumătatea de dialog telefonic îi provoca o stare de hilaritate, pe care încerca să o ascundă de colega lui de camera. Adică soțul ei credea că ea se cuplase cu el?! Pai era cu o mie de ani mai bătrână decât el, cum să se uite el la o femeie de o asemenea vârstă?!? Deși, dacă e să apreciezi, Ruxandra nu arăta chiar rău pentru etatea și starea ei social, dacă … Dar să …
- Daniel, știi ce îi trece prin cap soțului meu, că m-am cuplat cu tine. Cum, Doamne iartă-mă, să mă … A înnebunit de tot la bătrânețe, deși știe că eu niciodată … acum s-a tâmpit! Ar merita să-i dau motive să fie gelos, nebunul … Doar suntem singuri, ușa e încuiată …
- Chiar vrei să ?… Adică să …
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
- Au venit mamaia și tataie, Ruxi, vino repede să-I pupi! Ruxi! Ruxi!! Bine ați venit la Picior de Munte!
Nici nu era nevoie de invitația lui Daniel. Fetița, care de câteva ore aproape că nu se dezlipea de la fereastră era deja atârnată de gâtul bunicilor.
- Tataie, hai să-ți arăt bobocii de rață și puii lui Miți, să vezi ce frumoși sunt! Hai, da’ hai odată, n-auzi!
Domnul Milescu nu avea nevoie de multă insistență pentru a se lăsa convins, dorința nepoatei era întotdeauna lege pentru el. Odată cu ei,se repezi în curte și mama fetiței, tânăra doamnă Milescu, cu grijă mare ca nu cumva Ruxi, de prea mult entuziasm, să alerge și să se împiedice de ceva prin curte, sau mai rău, să transpire. Mai lenți în reacții, mamaia Milescu și Daniel rămaseră în urmă.
-Ar trebui să mai faceți un copil, aveți noroc să aveți copii frumoși și sănătoși, mă Daniele …
- Ne dăm silința, mama soacră, ne dăm silința, răspunse Daniel, dus pe gânduri. Și când te gândești că dacă nu sunau atunci ăia de la aeroport, Ruxi ar fi putut să fie fetița, nu nepoata ta …