agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
![]()
agonia ![]()
■ Self-annulment is a prison... ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-12-17 | [This text should be read in romana] |
Să fi trecut mai bine de șase luni de când se afla în așa zisa crantină. În fapt, unul dintre cele mai draconice regimuri de exterminare. Era „cazat†într-un soi de carceră, aproape un mormânt, doi pe doi metri, în care lumina zilei intra printr-o fantă laterală, la fel ca și aerul. Mâncarea și apa veneau pe o bandă rulantă, întotdeauna la oră fixă, de două ori pe zi. Pe aceeași bandă venea și pleca și olița pentru necesitățile fiziologice. Tot mobilierul era un pat din trei scânduri, cât lățimea corpului, care era ridicat și coborât din afară prin niște lanțuri și lipit de perete, mereu la aceleași ore fixe, dimineața la șase și seara la douazeci și unu. Din tavan, un ochi magic de dimensiunea unui ou îl supraveghea permanent. O dată pe săptămână, marți la ora unu, se deschidea o ușă, ce abia îți permitea să te strecori și printr-un tunel întunecat mergea, cam o sută de metri, către o luminiță. La capăt intra într-o sferă din sticlă, asemănătoare unui acvariu și se așeza în fotoliu, unica piesă de mobilier. Nimic, nimic altceva! Și nimeni! În acest batiscaf, înconjurat de apă în care pluteau alge marine, timp de două ore o voce, probabil a unui robot, adresa întrebări incluse într-un program standard ale căror răspunsuri erau înregistrate. Răspunsurile cu ezitări de abordare ori cu încercări de a fi ocolite erau reluate în fiecare noapte, până la întâlnirea următoare, printr-un difuzor aflat în peretele celulei În tot acest timp ochiul licărea, pe frecvența unei neauzite melodii, într-un colorit specific, încât oricât ți-ai fi strâns pleoapele nu-l puteai evita. Era clar că era reglat pe lungimi de undă ale câmpului mental.
ÃŽn sfârÈ™it, de această dată, la capătul tunelului se afla o încăpere, dar cu o arhitectură cam la fel de futuristă, având în centru un birou È™i două fotolii aÈ™ezate de o parte È™i cealaltă. ÃŽn unul dintre ele, aÈ™ezat picior peste picior, un bărbat uscățiv într-un costum gri, din care ieÈ™ea un cap de călugăr È™aolin. Cu mâna îi făcu semn să se aÈ™eze pe fotoliul liber. Era prima figură umană pe care o vedea de la reÈ›inerea sa aici. - Știi de ce încă nu eÈ™ti mort? - Hmm… Sunt sigur că nu admiraÈ›ia pentru cobaiul în care m-aÈ›i transformat v-a oprit! După ce v-aÈ›i testat întregul arsenal psihotronic pe mine… După ce m-aÈ›i supus la cele mai cumplite torturi fizice È™i psihice… Pentru că sunt nemuritor? V-a luat cam mult să descoperiÈ›i. - Atâta a durat până te-am „citit†complet. Asta… cu nemurirea! Te-a învățat bunică-tu… Ce-È›i trebuie nemurire când ai atâta minunăție în jur? ViaÈ›a asta îți oferă atâtea culori, atâta muzică să te încânte, atâta armonie, arome È™i splendori că nu te mai saturi să le savurezi. - ÃŽÈ›i oferă doar È™apte culori dintr-o infinitate, auzi doar în gama „infra†- „ultraâ€, iar savoarea ei e rarefiată È™i rafinată în funcÈ›ie de locul vremelnic ocupat pe verticala societății. Când rabzi de foame, eÈ™ti mai mereu însetat, tremuri de frig, dormi prin canale sau pe sub poduri are alt gust. Când n-ai loc de muncă, eÈ™ti înglodat în datorii la bănci È™i vine scadenÈ›a nu-È›i mai pare la fel de frumoasă. Ce să mai zic de situaÈ›ia în care aerul È›i-e irespirabil, asupra ta cad bombe ori suferi de boli fără leac… Dar ai dreptate, „viaÈ›a†aceasta e o minunăție care merită trăită chiar È™i în nenorocita mea de celulă, însă trebuie făcut ceva ca fiecare om să se bucure de ea. E o bucurie să te trezeÈ™ti dimineaÈ›a, să te laÈ™i inundat de oceanul de lumină, să-È›i umpli plămânii cu aer curat È™i să sorbi un pahar cu apă cristalină. De când e omenirea, toate acestea erau îndestulătoare, iar accesul la ele era liber, nelimitat. Acum au devenit afacerea voastră. Din ele vă îmbogățiÈ›i È™i tot prin ele controlaÈ›i mediul, natalitatea È™i starea de sănătate a omului. Ce să mai zic de folosirea lor pentru a provoca tot felul de boli mintale, psihoze de masă - apatie ori stări de delir! - Lumea e aÈ™a cum e È™i schimbarea ei nu e nici profesia, nici prioritatea mea. E prostia voastră dacă vreÈ›i să-i vedeÈ›i întunecimile. Eu, unul, prefer să mă bucur cât pot de viaÈ›a asta. Cea de „dincolo†sau „de după†nu mai are legătură cu mine. Dacă va fi să mai fiu, oricum voi fi altul. - Altul din ce în ce mai rău. Până nu te vei mai suporta È™i te vei sinucide. Păcat, însă, că nu vei mai putea afla ce-i moartea adevărată. Calea voastră spre autoexterminare! - Și uite aÈ™a, voi spiritualiÈ™tii ăștia, scăpaÈ›i de noi. BineînÈ›eles, rămânând cu mâinile curate. Stupidă strategie, să credeÈ›i că ne puteÈ›i aduce în pragul sinuciderii. - Să vă aduceÈ›i! Vai de cei care își pierd ocrotirea divină È™i se lasă păziÈ›i de câini! AveÈ›i È™i cealaltă cale… Dar, e chestie de alegere! V-aÈ›i convins că instalaÈ›iile astea, în care vă puneÈ›i toate speranÈ›ele, nu funcÈ›ionează asupra mea. Spiritul e mai puternic decât orice tehnologie! Și ca mine suntem din ce în ce mai mulÈ›i. Ba, acum că vi le-aÈ›i desconspirat, ne va fi mai la îndemână să le anihilăm. Deja, camarazii mei definitivează programe în acest scop. Ce noroc pe voi, că firea noastră nu ne permite să vi le întoarcem împotrivă È™i să le simÈ›iÈ›i efectele pe propria piele È™i pe proprii neuroni! PuteÈ›i să mă studiaÈ›i, examinaÈ›i prin orice alte mijloace È™i proceduri că tot nu veÈ›i ajunge la mine. V-aÈ›i convins È™i de aia suntem acum față în față. Nu mai aveÈ›i ce îmi face, aÈ™a că aÈ›i acceptat să discutăm. Până la urmă, mă aflu aici doar ca să-mi auziÈ›i, pe viu, vocea! - Să nu ai, nici o clipă impresia că È›i-am înghiÈ›it povestea cu naufragiul! Te-ai autoinfiltrat aici doar ca să te poÈ›i face ascultat? Vrei să mă corupi, pardon, salvezi de la sinucidere trecând de partea voastră. Nu È™tiu ce È™i cât aÈ›i aflat despre ce se întâmplă aici. Tentativa de a lua legătura cu ceilalÈ›i „localnici†ți-a fost total zădărnicită. Nu te temi că nu o să mai scapi? - UiÈ›i că sunt È™i un om liber… Mă aflu aici pentru că asta îmi este voia. Spre deosebire de tine, care rămâi robul trupului împrumutat. După evidenÈ›ele noastre, se pare că eÈ™ti cam la al patrulea. - Mda, nemuritor È™i liber! Mai degrabă, un biet fanatic! Păi, dacă asta vrei, hai să stăm de vorbă. Te ascult… Pentru început, lămureÈ™te-mă ce e cu „Europontica†asta. Vrei să ne propui o delimitare a sferelor de influență? Să renunțăm, benevol, la hegemonia noastră? Ori să vă lăsăm în pace, o biată insuliță de nebuni, în afara Ordinii Mondiale? - Nu, mult mai puÈ›in. Doar să vă afiliaÈ›i spre a vă salva măcar în al doisprezecilea ceas. - Adică, cum? Noi, stăpânii planetei, să ajungem la remorca voastră? Iisus, când s-a dus în iad, nu le-a propus condamnaÈ›ilor să-i salveze. Tu de ce o faci? - Poate, pentru că eu sunt Marc… Și apoi, nu e vorba de o afiliere la un model de organizare pământeană. Degeaba vă gândiÈ›i la ea ca la un regat, confederaÈ›ie statală, imperiu rival. Europontica nu o să fie niciodată aÈ™a ceva. - Cu siguranță nu o să fie, pentru că nu vă lăsăm să o faceÈ›i! Și dacă, totuÈ™i… o s-o È™tergem de pe faÈ›a pământului. - Nu vă puteÈ›i debarasa de È›anÈ›oÈ™ala aceasta războinică È™i nici de imaginea unei hărÈ›i… Poate, de aceea vă È™i e aÈ™a de greu să înÈ›elegeÈ›i! - Ba, cel puÈ›in eu, cred că am înÈ›eles foarte bine. E vorba de întemeierea unei noi geospiritualități în spaÈ›iul pe care voi îl consideraÈ›i ca aparÈ›inând, cândva, zalmoxianismului. E un fel de revendicare a unei ancestralități mitice. - Nu e vorba de nicio revendicare. ÃŽncepem să ne trezim din „somnul cel de moarte†și vedem ce faceÈ›i voi cu umanitatea È™i cu planeta. Cum, iresponsabil, le duceÈ›i către pieire… - Prin mitogeneza voastră haumanoidă, vă revendicaÈ›i drept urmaÈ™i ai hiperboreenilor, ai geÈ›ilor – oamenii pământului. Cu siguranță, planul ascuns prevede restaurarea acelei fabuloase împărății de demult. - Și dacă ar fi aÈ™a, nu ar merita să vă speriaÈ›i. Ne-am limita la o biată insuliță, cum zici tu, È™i vouă v-ar rămâne întreg pământul. - AÈ™a ar fi, dacă v-am putea È›ine într-o perpetuă carantină. Dar, dacă vântul cosmic va duce mai departe sporii contagioÈ™i ai nebuniei voastre? Nu aici își are rădăcinile misteriosul imperiu pelasg, care a cuprins, cândva Eurasia È™i Africa, ajungând pe apă până în America? Despre civilizaÈ›iile persană, scitică, elenă ce să mai zic. Nu de aici s-au ridicat Alexandru Macedon, Spartacus… Decebal? Vă lăudaÈ›i că Imperiului roman tot voi i-aÈ›i pus temelia… Nu mai obosiÈ›i autointitulându-vă străveche vatră a antropogenezei, strămoÈ™i ai europenilor. Și tot aÈ™a, spaÈ›iul ăsta a fost buricul pământului! Ce să mai zic de mongoli, otomani È™i ruÈ™i? - Mda… Și khazarii, cu marile lor oligarhii de azi, tot de aici au plecat. E de bun augur dacă începeÈ›i să vă amintiÈ›i că a fost o vreme când lumea gravita în jurul Pontului Euxin. Sau Getic! Că însăși Pontul se chema Marea Getică. Da, aici este epicentrul arianismului. Numai în limba mea acest cuvânt are sens. Semnifică arătura de început de an - primăvara. Și tot în È›ara mea e o frumoasă provincie, care se cheamă Ardeal – „ar dealulâ€. E vorba de străvechea È™i atât de onorabila ocupaÈ›ie a neamului meu. Astăzi, ca arieni, sunteÈ›i mândri să vă revendicaÈ›i de la ea. Da! ÃŽntr-o vreme când neamurile pământului roiau către toate zările, căutându-È™i un loc sub soare, la noi exista o populaÈ›ie stabilă a cărei ocupaÈ›ie nu era prădălnicia, ci aratul È™i cultivarea pământului. AceÈ™ti oameni ai pământului, geÈ›ii erau arienii. Voi i-aÈ›i numit pe urmaÈ™ii lor tipul caucazian, indoeuropean căruia îi aparÈ›in toÈ›i albii. - Deci, în ce consta propunerea? Să ne afiliem ideologiei voastre dacă vrem să rămânem stăpânii planetei. Altfel? - Nu e vorba de nicio ideologie! Altfel, curând or să vă apuce insomniile È™i, dacă tot vă e lene să gândiÈ›i, o să visaÈ›i în ce coÈ™mar trăiÈ›i. Nu v-ar mai rămâne decât o singură posibilitate. Să vă asumaÈ›i acest mod al nostru, adevărat, de a fi È™i să purcedeÈ›i la propria transformare dinspre rău către bine. Pentru că vă place atât de mult, aÈ›i rămâne, în continuare, stăpânii planetei! Dar niÈ™te stăpâni mai puÈ›in demonici, care nu i-aÈ›i mai periclita existenÈ›a È™i i-ar lăsa È™i pe ceilalÈ›i să trăiască omeneÈ™te. Deocamdată, pentru câți suntem noi acum, raiul se poate limita la dimensiunile europontice. - Te rog să nu-mi citezi celebrul pasaj biblic, cel cu Èšara Havilla, spre a-mi demonstra că raiul pământean era la râul Physon, adică la voi la Istru! Deci, să acceptăm È™i eventual să preluăm spiritualitatea voastră cam la fel cum au făcut romanii cu creÈ™tinismul. Și după aia… Dumnezeu cu mila! Să se aleagă praful È™i de noi cum s-a ales de Cetatea Eternă. - La vârsta ta, tânără pentru rasa căreia îi aparÈ›ii, văd că È™tii istorie, sper că È™i de aceea adevărată. Nu aceasta este calea Noului Ierusalim din profeÈ›iile voastre, calea refacerii Unicei ÃŽmpărății a Cerului È™i Pământului? - ÃŽncepi să-mi fii simpatic. Și doctrina, ideologia, religia acestei ÃŽmpăraÈ›ii ar fi, bineînÈ›eles, antropoteismul. - Și cu „new age†și „scientologia†ce o să mai faceÈ›i? Stupidă remarcă, dacă l-ai studiat… De ce omul-zeu sau zeul-om ar mai avea nevoie de o religie? - Bine… Atunci, hai să dăm cărÈ›ile pe față! Este antropoteismul o teorie, filosofie a supraomului? - Nu e o teorie, nici filosofie. Nu e nici È™tiinÈ›a, nici înÈ›elepciunea despre om. Antropologia È™i antroposofia, alte discipline se ocupă cu aceasta. Antropoteismul e o stare de a fi, un nivel al autoevoluÈ›iei fiinÈ›ei umane la care aceasta devine conÈ™tientă de divinitatea sa. E autocunoaÈ™tere de sine ca autodevenire ori germinaÈ›ie autocunoscătoare. - Subtitlul cărÈ›ii e „autocunoaÈ™terea germinativăâ€. Produs al propriei creaÈ›ii… Sună paradoxal, dar, din câte am priceput eu, sunteÈ›i niÈ™te nietszchenieni antinietszchenieni. Filosoful îl declară pe Dumnezeu mort, dar antropoteismul îl reînvie făcându-l om. - Da, afirmă È™i că, în tridimensionalitatea noastră, Dumnezeu este Omul. Sau că omul e chipul, faÈ›a terrană a zeului. Prototipul său creÈ™tin este Iisus. ÃŽn celelalte religii poartă alt nume. Să înÈ›elegem bine, însă, termenul prototip! De obicei, îl folosim pentru a semnifica un model al unei viitoare producÈ›ii de serie. Iisus nu e modelul după care urmează seria umană. Fiecare om, individ e o unicitate, un prototip. Este o esență necunoscută care, prin trăire, se autoinventează, un tip propriu numai sieÈ™i. Când începe să coboare în interioritatea sa abisală, în sine, spre a se autodescoperi, el se zeifică. Ordinea pământeană, instituită nu se È™tie de către cine, a produs percepÈ›ia denaturată a turmei umane. Adevărul e că în om se uneÈ™te cerul cu pământul. Deci, el nu trăieÈ™te doar în „civitas terraâ€, o fortăreață pământeană exterioară sieÈ™i. Și nici nu îi este îngrădit accesul la „civitas dei†de respectarea unor norme impuse din afara sa, codul vostru social. „Sfântul†Augustin poate a primit ordin de la cineva să separe cerul de pământ. ConsecinÈ›a a fost dezastruoasă. L-a rupt, îndepărtat, izolat pe om de esenÈ›a sa divină. Și în loc să mai creadă în sine, dumnezeul care e, i s-a dăruit un alt Dumnezeu exterior sieÈ™i, fabricat de către voi. - Și, mă rog, cine…. Și de ce avea interesul să facă acest lucru? - Probabil, cei care au inventat È™i Vechiul Testament. Nu puteau nega esenÈ›a sacră a omului Adam - suflare divină peste trup divin. Și atunci, au inventat rebeliunea strămoÈ™ului biblic împotriva cerului, adică împotriva sieÈ™i. Și astfel trupul pământean, fără esenÈ›a care îi împiedică stricăciunea, devine muritor, pieritor. Prin această separare i se dau două lovituri. Omul încetează de a mai fi È™i zeu, ajungând o biată neființă umblătoare. Și, mai apoi, i se induce sentimentul unei vinovății existenÈ›iale – te naÈ™ti vinovat! De aici, nevoia ispășirii păcatului originar. O invenÈ›ie diabolică prin care poate fi controlat. Pentru că dacă i se vântură iluzia recuperării eternității sale prin respectarea unor norme, porunci, legi pământene făcute de alÈ›ii ori urmând un ritual anume ai făcut din el sclavul perfect. - Adică, omul din ziua de astăzi… - Intuiesc unde vrei să ajungi, dar nu generaliza! Noi, zalmoxienii, nu suntem, cum aÈ›i început să vă temeÈ›i voi, niÈ™te supraoameni. Suntem haumani, adică oameni-zeu fiinÈ›e libere, prin luminozitatea lor ziditoare ale Terrei. Moralitatea noastră e să ne împlinind destinul, luptând, prin tăria spirituală, împotriva neoamenilor - arătări cu chip de om, dar care nu au nimic divin în ele È™i ne stăpânesc, ilegitim, planeta. Nu contribuie la construirea ei, ci sunt niÈ™te vampiri care doar se hrănesc din ea, o secătuiesc È™i o distrug. - Și aceÈ™ti neoameni suntem noi, ceilalÈ›i! - De la naÈ™tere, ceea ce numim umanitate a cunoscut un continuu metisaj. Foarte greu îi mai identificăm pe haumano-heraclizii dintre noi. Ceea ce numim oameni, astăzi, e un hibrid genetic haumano-humanoid. Lor li se adaugă amestecul spaÈ›io-temporal între minoritatea haumanoizilor È™i majoritatea humanoidă. Cine poate să-i mai diferenÈ›ieze pe haumanoizi de turma humanoidă? Cu rasa voastră lucrurile stau altfel, încă nu am ajuns să vă studiem suficient. S-ar putea ca asta să vă îngrozească cel mai mult, ceea ce doriÈ›i să È›ineÈ›i ascuns! - Voi È™i odraslele voastre haumanoide sunteÈ›i ăia bunii, oamenii pământului. Noi, ceilalÈ›i suntem niÈ™te venetici, care v-am uzurpat dreptul de stăpâni ai Terrei. Mai concret, v-am luat pământul È™i v-am făcut sclavii noÈ™tri. - Humanoizii nu sunt odraslele noastre, chiar dacă accidental ne împerechem cu ei. Voi i-aÈ›i produs în laboratoarele genetice. Sunt niÈ™te clone lipsite de ființă eonică. Dar îți place să simplifici È™i să exagerezi! Èšelul nostru moral e să-i identificăm pe aceÈ™ti neoameni, ca È™i pe cei care îi controlează, poate reptilienii sau altcineva, È™i să-i împiedicăm să ne mai ucidă planeta. Care e È™i a lor. Vechea discuÈ›ie nietzscheniană legată de om, „ultimul om†și „supraom†se reduce, în fapt, la actuala confruntare dintre om È™i neom. - Omul ai fi tu… Și neomul, sigur, arată ca mine! Dar văd că ne cam asemănăm… - La înfățiÈ™are, da! ÃŽnsă, nu suntem întocmai! Neomul este făptura ce parazitează corpul planetei, încercând, voit sau inconÈ™tient, să estompeze lumina omenescului din care aceasta se hrăneÈ™te spre a deveni soare. Cu certitudine, nu rasa haumanoidă o va aduce la străluminare, dar spiritualitatea noastră reprezintă un moment specific, necesar al devenirii ei. Nimeni altcineva nu poate aduce ceea ce îi adăugăm noi! - Și cine credeÈ›i că sunteÈ›i? - Voi aÈ›i scris în Biblie! Suntem urmaÈ™ii celor alungaÈ›i din eden. Ni s-a luat nemurirea, dar noi am învățat să nemurim prin procreaÈ›ie È™i să ne construim un alt rai, chiar dacă e doar iluzoriu. Suntem supravieÈ›uitori ai potopului. Prin Iisus am fost răstigniÈ›i, dar ne-am făcut din cruce altarul iertării. Noi, omenirea aceasta, suntem mielul din care neomenia se ospătează. Suntem toÈ›i aceÈ™tia È™i ceva mult mai mult! Un „altceva†care doreÈ™te convieÈ›uirea paÈ™nică cu ceilalÈ›i. - PaÈ™tele asta înseamnă? PaÈ™teÈ›i cuminÈ›i pe o pajiÈ™te verde, neapărat nepoluată, aÈ™teptându-l pe unul de-al nostru care să vă ducă la tăiere într-un abator cât mai igienic È™i performant. - ÃŽÈ›i place să metaforizezi, dar gura păcătosului, zice-se, adevăr grăieÈ™te. Un fel de abator uman e lumea pe care o visaÈ›i… Poate acesta ne e rostul, să dăruim planetei pătimirea noastră! Prin ea ne purificăm karma personală È™i ne încărcăm fiinÈ›a eonică cu sacralitate. Nu facem altceva decât să mergem pe calea sfinÈ›eniei. Dacă am proceda altfel am fi ca neoamenii. ÃŽn termeni biblici, noi suntem abelieni, voi cainii! - TranÈ™antă delimitare, exploataÈ›i È™i exploatatori cum ar zice Marx! Voi pătimiÈ›i, noi huzurim… - Nu, neapărat! Dar că nu aveÈ›i grijă mai mare decât să vă desmierdaÈ›i trupescul nu există îndoială. Pătimirea ne eliberează de demonicitatea intrinsecă È™i tocmai de aceea, prin ea ne e salvarea. - BieÈ›i robi ai creÈ™tinismului! - CreÈ™tinismul ne-a indus în mental reprezentarea diavolului, satanei drept un personaj distinct, foarte bine conturat ca o eminență a răului. Nu există asemenea entități în afara noastră – eminamente întruchipare a răului. Nici voi nu sunteÈ›i asta! Am vedea-o È™i ne-am feri de ea! Nu am mai putea fi ispitiÈ›i, am face disocierea: „eu sunt ăla bunul, tu eÈ™ti ăla răulâ€. - ÃŽncercaÈ›i să vă È›ineÈ›i departe de maniheism pentru a nu pica în capcanele lui… - Ademenirea e posibilă pentru că fiecare suntem purtători de demonicitate. Prin aceasta dracul are uÈ™a deschisă către fiinÈ›a personală. Pătimirea înseamnă eliminarea, pic cu pic, a demonicității din noi, autocurățire prin care închidem uÈ™a răului. Când vom reuÈ™i înseamnă că am atins starea de sfinÈ›enie. - Ce nevoie mai aveÈ›i, că doar, prin strămoÈ™i, veniÈ›i din „țara zeilor†ori „țara sfinÈ›ilorâ€? - ÃŽncepi să te aprinzi, ai trecut de la ironie la sarcasm! Nu vom mai fi È™i răi È™i buni, ci numai buni. Dar, prin aceasta nu ne-am încheiat devenirea cum suntem tentaÈ›i să credem. Continuăm să rămânem prizonieri, niÈ™te sclavi în serviciul binelui. - Cum? Nici ăia bunii nu vă mai place să fiÈ›i? - Dacă binele e stăpânul nostru nu înseamnă că ne-am eliberat. Divinitatea e deasupra binelui È™i răului. Spre a ne-o recupera, e imperios să scăpăm È™i de sub stăpânirea binelui. A face bine înseamnă a pune propria ființă în serviciul cuiva. Ne implicăm în destinul acelei entități, influențând-o prin modelul propriu de a fi. Și binele e tot o boală a fiinÈ›ei personale, cu care o contaminăm pe cea căreia îi facem bine. IeÈ™irea de sub robia binelui e, poate, mai grea decât eliberarea de tirania răului. - Interesant! Și cum o să faceÈ›i asta? - Pentru a scăpa de răul din noi aveam pătimirea. De tirania binelui prin ce ne putem elibera? Nu È™tim, încă nu am ajuns acolo. Ba, chiar ne e greu să ne imaginăm, să concepem că nu trebuie să mai fim nici buni după ce am încetat de a mai fi răi. - ÃŽn sfârÈ™it, sinceritatea asta te face credibil, te coboară printre noi muritorii. - Smulgerea din ghearele binelui, probabil, este rostul celei de-a doua veniri a lui Messia. ÃŽn prima ne-a învățat că pătimirea e calea eliberării de rău. Această pătimire ne-a fost iadul, din care suntem aproape să scăpăm prin eliminarea răului din noi. Intrarea în rai se află la capătul drumului eliberării È™i de binele din noi. Calea ieÈ™irii din iad ne-a arătat-o Cristos prin pătimirea crucii. Atunci ne-a spus ceva despre iubire, dar nu ne-a învățat să iubim. Ne-a arătat, prin exemplul personal, doar cum să pătimim! Logica ne îndeamnă să credem într-un al Treilea Testament prin care mântuitorul să ne arate cum să iubim. - Ahaa… Și acest al treilea testament e antropoteismul! - Cel mai facil e ca a doua venire să ne-o imaginăm, raportându-ne la modelul primeia. Dar atunci noi vom fi cu totul alÈ›ii. NiÈ™te entități în afara răului, care însă nu È™tiu cum să scape din sclavia binelui. IeÈ™iÈ›i de sub orbirea răului, sigur, vom avea o altă perspectivă asupra propriei deveniri. Nu vom mai fi niÈ™te infirmi pe care Cristos să îi ducă de mână pe calea salvării de rău. Acesta a fost creÈ™tinismul: vederea căii È™i parcurgerea ei, urmând lumina cristică spre a ieÈ™i din imperiul răului. - De acord. Când toÈ›i cei pe care tu îi numeÈ™ti oameni vor ajunge acolo È™i-a îndeplinit menirea È™i trebuie să dispară. ZiceÈ›i că vă apropiaÈ›i de capătul pătimirii, deci È™i creÈ™tinismul e la final. Cum voi, zalmoxienii, sunteÈ›i niÈ™te avangardiÈ™ti, călăuză pe drumul eliberării de bine cine vă va fi? - Calea eliberării de bine va duce către interioritatea noastră. Și pe acest drum, fiecare, anterior eliberat de ispita demonicului, ne vom fi propriul messia. ÃŽntr-o lume a răului, Cristos, personificare a cristului din fiecare, propunea drept alternativă la demonicitate, iubirea aproapelui „ca pe tine însuÈ›iâ€. Era o înfrânare a răului din tine spre a nu-i afecta pe ceilalÈ›i. Acum, când nu mai eÈ™ti ispitit să faci rău, iubirea trebuie să se focalizeze către tine însuÈ›i. ÃŽn era Testamentului creÈ™tin iubirea de sine, căreia impropriu i se spunea egoism, viza preocuparea, adorarea propriului trupesc. ÃŽn această nouă eră, a ieÈ™irii din imperiul binelui, calea pătimirii este înlocuită de cea a antropoteizării. Iubirea, coborând în adâncurile proprii se eliberează de iluzia trupescului È™i se va îndrepta către fiinÈ›a persoanei care eÈ™ti. TentaÈ›ia de a te împreuna, identifica, contopi cu fiinÈ›a – imagine, memorie a fiinÈ›ei eonice – va reprezenta adevăratul egoism. Ego-ul nu înseamnă ataÈ™amentul pentru muritoarea exterioritate trupească, ci față de propriul eu – esență necunoscută a persoanei pământene. - Te urmăresc atent… Dar eÈ™ti cam alambicat! - ÃŽn rai, strămoÈ™ii biblici nu aveau nevoie să mănânce din fructul interzis. Pentru că, aflaÈ›i în nemijlocita apropiere a Tatălui, ei se hrăneau din duhul acestuia. Tot timpul sătui, adică plini cu duh, nu aveau conÈ™tienÈ›a golului, a foamei. Hrănindu-se cu măr în loc de duh, ei nu se mai satură. ÃŽÈ™i pierd plinătatea. Simt senzaÈ›ia golului, a foamei. Astfel ajung È™i la conÈ™tienÈ›a goliciunii lor trupeÈ™ti. Nu mai simÈ›eau pe ei îmbrăcămintea duhului. - Recunosc că îmi place… EÈ™ti original! - Hrana duhovnicească le conferea nemurirea. Pierzând-o, goliÈ›i de duh È™i de posibilitatea de a se mai hrăni din el nu sunt altceva decât niÈ™te fiinÈ›e uscate. Traiesc, hrănindu-se din munca lor, dar nu mai sunt vii. Misiunea mea È™i a celor ca mine e să ajutăm aceste fiinÈ›e-neființă să înceapă a se hrăni sănătos. Adică, să se elibereze de disconfortul existenÈ›ial al goliciunii È™i să recapete plinătatea de sine. Le învățăm cum să se umple cu duh, să se împlinească prin întregire spirituală. Nu prin exagerate acumulări materiale, plăceri sinucigaÈ™e È™i efemeră glorie! Mergând pe această cale, poate, într-o zi își vor recupera viaÈ›a. Acest lucru le spunea, la vremea sa Cristul, dar cei mai mulÈ›i nu-l auzeau. Și continuă să nu-l audă chiar mare parte dintre cei care, astăzi, își zic creÈ™tini. Nu È™tiu dacă poate fi ceva mai grotesc decât această lăcomie de lăcustă ce a cuprins pe mulÈ›i dintre păstorii turmei – preoÈ›imea. A-È›i negustori harul e a doua răstignire a lui Iisus! - Și voi… Voi de unde aveÈ›i plinătatea duhovnicească? - Èši-am mai spus, noi suntem altceva È™i altcineva! Și tocmai asta vreÈ›i voi să aflaÈ›i. - Mă rog, să revenim! Iisus - omul a străbătut È™i acea a doua cale… a eliberării de bine? - Prin pătimirea pe cruce Cristos s-a eliberat de rău, făcând posibilă învierea din morÈ›i. ÃŽn actualul stadiu evolutiv, din perspectivă spiritualistă, noi, zalmoxienii, suntem niÈ™e morÈ›i ce ne îndreptăm, prin debarasarea de rău, către înviere. ÃŽnălÈ›area cristică semnifică ridicarea È™i deasupra binelui. Ajungerea la capătul antropoteizării va reprezenta finalul autodevenirii terrane, momentul în care civilizaÈ›ia umană, haumanoidă, s-a autodesăvârÈ™it È™i se înalță spiritual către devenirea într-o altă ciclicitate astrală. - Bine, bine… modelul prezentat e valabil pentru voi, haumanii. Noi ceilalÈ›i, neoamenii, avem vreo È™ansă? - Unica È™ansă a planetei e să vă sinucideÈ›i toÈ›i, până la ultimul ori să reintraÈ›i pe făgaÈ™ul devenirii. Actuala voastră filozofie este: „o clipă ce frumoasă eÈ™ti, rămâi!â€. Complăcându-vă în această iluzorie fericire, în termeni nietzschenieni, sunteÈ›i „ultimul omâ€, deÈ™i vă consideraÈ›i cei mai ceimai. Dacă veÈ›i fi în stare să vă sustrageÈ›i acestui hedonism… PrezenÈ›a mea aici e dovada credinÈ›ei în puterea voastră de a vă înscrie pe trendul salvator. Acum ne urâți, dar sper să apuc vremea când veÈ›i începe să ne acceptaÈ›i. - Deci, asta e… ÃŽncercând o comparaÈ›ie cu trecutul, voi aÈ›i fi astăzi creÈ™tinii hăituiÈ›i prin catacombe, iar noi aristocraÈ›ia romană. AÈ™teptaÈ›i un edict de recunoaÈ™tere a voastră. - GreÈ™eÈ™ti! Parafrazând niÈ™te vorbe ale unui înaintaÈ™, află domnul meu că existenÈ›a noastră se afirmă, nu se discută! De ne vreÈ›i ori nu, noi suntem aici È™i acum È™i mâine până ne încheiem evoluÈ›ia terrană. Nu avem nevoie de un edict, cum nici planeta nu are nevoie de un atestat ca să existe. Precum Cristos, într-o zi ne vom înălÈ›a È™i atunci aceia care ne jertfesc acum vor ajunge să pătimească în locul nostru. Ce s-a ales de evreime È™i de Templu după răstignirea lui Iisus? Parcă un blestem o urmăreÈ™te pretutindeni. La fel ca „poporul alesâ€, veÈ›i începe să urcaÈ›i greul drum spre golgota salvării. - Au dreptate cei care vă consideră niÈ™te bieÈ›i nebuni inofensivi. Unii se cred Napoleon, voi Cristos. Acea „europontică†trebuie să fie un azil. Ceva în genul insulei leproÈ™ilor de odinioară. - ReacÈ›ia ta, absolut naturală, exprimă gradul de înapoiere spirituală în care vă aflaÈ›i. Auzindu-te ar trebui să te cutremuri! Atunci când l-aÈ›i crucificat pe Iisus, de ce aÈ›i făcut-o? Pentru că l-aÈ›i considerat nebunul care, afirmând că el este Dumnezeu, a comis o blasfemie. EÈ™ti cult È™i poÈ›i să-È›i dai seama că în două milenii aproape nu aÈ›i evoluat. - Am rămas aceleaÈ™i ipocrite brute, niÈ™te ana È™i caiafa măcinaÈ›i de dorinÈ›a de a vă pironi pe voi pe o imaginară cruce… - Noi ca noi… Mai grav e că acum vreÈ›i să răstigniÈ›i planeta! Nu de grija noastră facem ceea ce facem. Interpretarea creÈ™tină a simbolisticii cristice e falsă ori răuvoitoare. Biserica afirmă că, prin jertfa sa, Iisus ne-a salvat de păcatul originar. Cu condiÈ›ia – să-l iubim È™i să credem în el. Lasă, însă ambiguitatea Iisus È™i Cristos. Pe cruce nu a pătimit cristos – dumnezeul, ci iisus – omul. Și nu a făcut-o pentru ceilalÈ›i, pentru că ispășirea e o chestiune personală, ci pentru sine. Modelul reuÈ™itei, al transformării omului în crist e pentru noi. Pe Iisus pătimirea prin cruce l-a înviat, redându-i divinitatea cristică din sine. Dar, totodată, identificându-se cu instrumentul torturii – crucea, a sacralizat-o prin jertfa sa. Crucea ne este calea recuperării nemuririi! - SunteÈ›i absolut ilogici! Ne acuzaÈ›i pe noi că suntem neoameni când vă crucificăm. Dar, în acelaÈ™ii timp, recunoaÈ™teÈ›i că aveÈ›i nevoie de crucificare din partea noastră. Dacă noi nu vă răstignim mai puteÈ›i deveni cruce? Vă mai puteÈ›i recupera eternitatea? - Cât cinism! Mentalitate tipică pentru călău. A ucide e meseria, datoria lui. Dacă vă complaceÈ›i în a fi asasini înseamnă că aÈ›i ales calea sinuciderii. Fiecare, vorbesc de oameni, ca persoană pământeană, suntem simultan È™i iisus – trupescul È™i cristul – fiinÈ›a. Prin pătimire, trupul se purifică, devenind cruce. Dar nu un alt instrument al torturii. Ci o formă prin care ne putem canaliza energia, eliberată de corpuscularitate, a iubirii pe orizontală către fiinÈ›a persoanei – cristul în adormire, dar È™i pe verticală către fiinÈ›a eonică. Devine astfel posibilă, prin iubire, unirea cristului pământean cu cristul ceresc. Adică, învierea prin învingerea a ceea ce numim moarte pământeană. Când fiecare vom deveni o cruce vom fi sacri, dincolo de bine È™i rău. Deasupra tiraniei răului È™i a ispitei binelui. - Răstignirea o veÈ›i converti în autocrucificare, căpătând forma sacră ce va face posibilă înălÈ›area, finalul autodevenirii pământene. Și cât va dura tărășenia asta a crucificării voastre spirituale? - Cât va fi necesar pentru ca actuala formă trupească să capete formă eonică. Nu-mi plac citatele, dar o să-È›i dau unul, pe care sper să îl recunoÈ™ti. „Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, È™i trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurireâ€. Calea devenirii noastre e clară. Acum suntem răstigniÈ›i, dar mâine vom fi crucea. Nu crucea pe care vor fi jertfiÈ›i alÈ›ii – altar, ci templu, întruchipare a trupului difuz (Totul) al lui Dumnezeu. Prin pătimire ne destrupăm pământean spre a ne întrupa ceresc. Și la fel ca la începuturi se va reuni, din nou, în fiecare ființă eonică cerul È™i pământul. - MulÈ›umesc, chiar încep să mă luminez! Când Dumnezeu vă spunea să nu faceÈ›i biserici somptuoase - trupul lui Iisus, avea în vedere acest moment al destrupării, al dărâmării ei. Fiecare, prin trup, sunteÈ›i o biserică în care odihneÈ™te fiinÈ›a pământeană. Spre a atinge forma eonică ce vă permite unificarea – crucificarea spirituală vă dărâmaÈ›i în fiecare zi această biserică. Atunci, cu cât vă facem pătimirea mai grea vă ajutăm, vă provocăm să grăbiÈ›i acest proces al destrupării… - Din nou cinic… Dar, procedând aÈ™a, vouă ce vă faceÈ›i? Acum sunteÈ›i mai mult răi, însă È™i buni. EvoluaÈ›i în sens invers, ajungând să nu ai puteÈ›i face absolut nici un pic de bine. Cu cât deveniÈ›i mai răi, vă sinucideÈ›i mai rapid È™i mai sigur. Ca întruchipare a răului absolut, veÈ›i înceta de a mai exista. V-aÈ›i pierdut raÈ›iunea de a mai fi - lupta împotriva binelui. Victoria totală a răului e sinuciderea voastră totală. Vă întrebaÈ›i de ce nu folosim È™i noi violenÈ›a. Pentru că nu ne stă în fire È™i nici nu e necesar. Cum am mai spus, mergând pe calea răului vă autoexterminaÈ›i. Există, însă, riscul să faceÈ›i la fel È™i cu planeta. Aceasta ar fi apocalipsa lui Ioan! Și atunci, preferăm să vă ajutăm să alegeÈ›i calea renovării spirituale, mergând către bine. - Iar nu mă pot abÈ›ine de la comparaÈ›ii cu trecutul. SunteÈ›i niÈ™te iisuÈ™i veniÈ›i să ne salvaÈ›i pe noi, aleÈ™ii dumnezeului nostru – un soi de evrei! Vorbeai de cinism, dar ce spui de ipocrizie? Mai bine, daÈ›i jos măștile! Abia aÈ™teptaÈ›i, în numele unor drepturi ancestrale, să ne luaÈ›i locul. Iisus se vroia împăratul iudeilor, de aia Irod a făcut ce a făcut! - Vă e greu să pricepeÈ›i că nu toată lumea e ca voi. Nu vă puteÈ›i dezice, ceea ce e imperios pentru autosalvare, de strămoÈ™ul vostru reptilian. Etica noastră, antropoteistă, înlătură dihotomia bine-rău. Șarpele, ademenind-o pe Eva cu mărul È™tia el ce È™tia, nu o făcea din dragoste pentru om. Ispitirea era o instigare împotriva divinității din el, spre a-l face mai slab. Voia să-i uzurpe lui Adam locul de „prinț†al ÃŽmpărăției cerului È™i pământului, în calitate de fiu al FiinÈ›ei supreme. Acesta presimte primejdia, dar prea târziu È™i de aceea îi rămâne muÈ™cătura în gât – mărul lui adam pe care fiecare hauman îl avem. - De ce nu vroia Dumnezeu ca omul să cunoască binele È™i răul? Nu era aceasta o îngrădire a liberului arbitru? - Răspunsul e simplu: pentru omul ce trăia în comuniune cu zeul răul nu exista. Apare când Fiul, prin neascultare, rupe legătura fiinÈ›ială cu Tatăl. Atunci își descoperă corporalitatea (goliciunea) È™i își deturnează interesul către ea – plăcerea temătoare a sexualității È™i ipocrizia frunzei, lăcomia îmbuibării, setea de putere etc. Alungat fiind, Adam e trimis să trăiască fapta sa spre a-i cunoaÈ™te consecinÈ›ele nefaste È™i a învăța din ea. Prin urmaÈ™ii săi, el va ajunge să descopere diferenÈ›a dintre rău È™i bine. Răul e tot ceea ce corupe, e preocuparea individualistă, aproape exclusivă, pentru corporalitate – plăcutul È™i utilul trupesc, chiar afectându-i pe ceilalÈ›i; binele era efortul ajungerii la voinÈ›a È™i puterea spirituală prin care își putea recupera dimensiunea zeiască È™i implicit nemurirea – mântuirea. - Și văzându-l pe om cum, după câteva milenii, încă bâjbâie între a deosebi È™i alege între bine È™i rău vine Cristos, prin Iisus. - NaÈ™terea dumnezeirii prin om îi arăta acestuia că are puterea de a trezi fiinÈ›a din sine, aflată în adormire. E o atestare, demonstraÈ›ie că fiecare om la venire, prin naÈ™tere, e un crist. Trăirea în comunitatea pământeană, cu dogmele È™i manipulările ei, o scufundă în abisul uitării de sine. Preocupat să-È™i asigure, prin efort propriu, existenÈ›a materială, ajunge la un asemenea grad de decădere încât să creadă că el este cel care se constată în oglindă. Cu această falsă identitate încearcă să se impună în faÈ›a celorlalÈ›i, activându-se în el distrugătoarea voință de putere, care îl transformă într-un prădător. Rareori mai găseÈ™te momente de meditaÈ›ie în care să se privească în adâncuri. Habar nu are că, sedus de exterioritatea sa – micimile lumeÈ™ti, el pătimeÈ™te. Chiar È™i atunci când se consideră împlinit È™i fericit! Pătimirea e zbuciumul său inconÈ™tient între neliniÈ™tile instinctualității È™i fascinaÈ›ia misterului. Rezultanta e preocuparea exagerată de a-È™i face pătimirea cât mai plăcută, din crist devenind, fără să bage de seamă, făptură demonică ce încearcă să instituie, prin minciună È™i violență, propria ordine în spaÈ›iul existenÈ›ial. Nevoia iraÈ›ională de a-È™i extinde spaÈ›iul personal în dauna celorlalÈ›i face din el un războinic cuceritor. - Mdaa… Și foarte târziu constată că gustul fructului oprit nu e promisul elixir, menit să-l fericească într-o lume a binelui È™i răului. - ÃŽn ciuda numeroaselor definiÈ›ii pe care È™i le dă fericirii, el rămâne un iremediabil nefericit. ÃŽnstrăinarea de sine È™i spaima de iminenÈ›a morÈ›ii îi declanÈ™ază cunoscuta greață ce face, cu adevărat, din el un bolnav incurabil, incapabil de a se smulge din ceÈ›oasa dilemă existenÈ›ială bine - rău. E vorba de acea tensiune, conflict ontic generat de imposibila coabitare pe termen lung între puritatea, perfecÈ›iunea în sine a fiinÈ›ei – Eului È™i dizarmonia materială a trupescului. E nevoie de credință în puterea sa zeiască È™i de iubire spre a vedea Calea către Adevăr È™i Viață. Aceasta constituie esenÈ›a acestei morale – acolo unde există conÈ™tienÈ›a sinelui È™i iubire nu mai este loc pentru rău. - ÃŽncep să mă liniÈ™tesc. Nu reuÈ™iÈ›i să depășiÈ›i limitele creÈ™tinismului È™i, deci, veÈ›i fi la fel de neputincioÈ™i ca el. Sper să-i repetaÈ›i È™i toate grăzăviile, monstruozitățile spre a deveni de-ai noÈ™tri. - Pare creÈ™tină, dar etica noastră nu are nimic mistic, e zalmoxiană! Egocentrismului instinctual, cultivat, încurajat È™i din afară, i se opun natura, firea divină a omului împreună cu iubirea aproapelui ca pe sine însuÈ™i. Spre a te salva, nu trebuie să crezi într-un Dumnezeu personificat din afara ta, ci să crezi în tine. Probabil că pe acest Dumnezeu personificat aflat în afara È™i deasupra omului l-a declarat mort Nietzsche. Numai astfel redevine posibilă comuniunea cu cerul È™i pământul, adică reîntregirea omului. Lucru care, însă, nu e simplu, necesită mai multe vieÈ›i pământene pentru a o interioriza, conÈ™tientiza. - CreÈ™tinismul, iniÈ›ial, recunoÈ™tea această necesitate a reîntrupărilor, dar, poate din teama că respectivul model al recuperării de sine a omului e prea lent, a exclus-o din dogmatica sa. - S-a ajuns astfel la aberaÈ›ia că mântuirea e posibilă într-o singură experiență pământeană. Spre a-È™i salva modelul, introduce Biserica – trăirea în comuniune cu trupul cristic (nu se È™tie care) È™i împărtășirea cu acesta prin pască È™i vin, forțând cumva devenirea. Nu întâmplător locul sacru în biserică – o altă corabie a salvării - rămâne altarul, care simbolizează jertfa christică a trupului. Reminiscență eminamente păgână, pentru că divinul din fiecare nu are nevoie de ofrandă spre a obÈ›ine iertarea. De la cine, de la sine? Simbolistica ascunsă a altarului rămâne aceea că doar prin moarte trupească fiinÈ›a se poate elibera È™i înălÈ›a deasupra condiÈ›iei pământene. Cea ce numim moarte pământeană e o jertfă adusă de către Sine cunoaÈ™terii de sine prin creaÈ›ie. Trupul, devenit prin păcătuire un balast inutil, e lăsat să putrezească, să se întoarcă în mineral. O explicaÈ›ie cât se poate de profană pentru vulg. - Și, mă rog, voi cum o să salvaÈ›i lumea de păcătoÈ™i ca mine È™i amicii mei? O să ne băgaÈ›i în lagăre de spălare a creierului È™i… reeducare spirituală? - Voi greÈ™iÈ›i pentru că vreÈ›i să faceÈ›i din propria persoană Dumnezeul celorlalÈ›i. Nu înÈ›elegeÈ›i că fiecare își este propriul dumnezeu. Cum accedeÈ›i pe scara ierarhiei sociale vă È™i împăunaÈ›i dumnezeul celor de pe treptele de mai jos. FaceÈ›i din trupescul vostru o falsă sacralitate. Vă arogaÈ›i niÈ™te puteri pe care nu le aveÈ›i È™i vă jucaÈ›i cu soarta a miliarde de pământeni. Nu trebuie să facem nimic din ce spui. Doar să vă ajutăm să înÈ›elegeÈ›i antropoteismul. Nu trupul, ci fiinÈ›a personală trebuie să vă preocupe. Corpul e doar o iluzie, o umbră, hologramă materială a formei fiinÈ›ei eonice. Nu este nici mai frumos, nici mai urât decât aceasta. ÃŽn momentul în care persoana se umple cu experienÈ›a pământeană a trăirii, plinindu-È™i karma, fiinÈ›a se reîntoarce „dincolo†spre a pregăti un nou ciclu al reîntrupării ce se va relua până la autodesăvârÈ™ire. - Păi… Prin dogma judecății de apoi, creÈ™tinismul cam recunoaÈ™te finalitatea acestei ciclicități a cărei apoteoză e un altfel de trup veÈ™nic al omului. - Obsesia asta pentru veÈ™nicie – încremenire, nu pentru devenire! Eternitatea nu e o stagnare, ci o infinită devenire. VeÈ™nicia trebuie înÈ›eleasă drept o dialectică a schimbării, o călătorie perpetuă, o „vizită†a Sinelui prin sine. Noul trup va fi o formă mai apropiată de perfecÈ›iunea divină - forma fiinÈ›ei eonice. Exact starea în care se afla Cristos în momentul înălțării, când pleca să evolueze într-o altă dimensiune către o altă formă eonică. Acesta e înÈ›elesul cuminecăturii, contopirea fiinÈ›ei persoanei cu fiinÈ›a eonică, nu acela de jertfă canibalică, ancestrala ofrandă adusă lui Baal. - După spusa ta, omul nu e decât o fotografie de moment, în dimensionalitatea terrană, a acestei deveniri. - Spre a-l motiva întru mântuire, creÈ™tinismul îi arată biciul sau zăhărelul. ÃŽn funcÈ›ie de reuÈ™ită sau eÈ™ec, „dincolo†ajungi în rai ori în iad. Simbolistica crucificării este cât se poate de evidentă: moartea trupească aduce cu ea È™i extirparea răului. Numai că păcatele trupeÈ™ti contaminează fiinÈ›a persoanei – Eul. Și toată „zgura†adunată e decantată în fiinÈ›a eonică, schimonosindu-i forma. ÃŽn funcÈ›ie de cât rău ai adunat în vieÈ›ile anterioare te vei naÈ™te într-un trup mai armonios ori mai urât. Eticul se contopeÈ™te cu esteticul. Credem că binele exprimă esenÈ›a moralității, dar È™i frumosul e categorie etică cu aceeaÈ™i demnitate. Nu întâmplător se spune că cei urâți la suflet sunt urâți È™i la chip! - Mă privesc în oglindă È™i constat că nu arăt tocmai dizgraÈ›ios. Să însemne asta că nu sunt chiar aÈ™a de păcătos? - ÃŽn actuala întrupare ai venit cu o karmă armonioasă, semn că în ciclul precedent ai fost mai bun. Cine È™tie, poate eÈ™ti chiar unul de-al nostru rătăcit printre ei. Ai grijă ce faci acum, în actuala experiență de viață! Păcătuirea, trăirea în rău schilodeÈ™te trupul viitor, virtutea îl înfrumuseÈ›ează. De aceea, virtutea reprezintă È™i categorie estetică. O ușă, greu de descoperit, a încăperii ce avea forma unei capsule cosmice se deschise silenÈ›ios. Prin ea È™i își făcu apariÈ›ia un ins cu statură de pigmeu mai dezvoltat, o față pătrată din care ieÈ™a un nas coroiat ca un cioc de pasăre de pradă. De o parte È™i cealaltă, doi ochi mici, apropiaÈ›i a căror culoare amintesc de cei ai unei reptile. Fără să salute ori să se prezinte intră direct în discuÈ›ie. - Fii atent, riÈ™ti să intri într-o mare contradicÈ›ie. Cum poÈ›i explica existenÈ›a È™i prestaÈ›ia demonilor cu chip angelic? - Ohoo, È™i aici uÈ™ile au urechi! Demonicitatea e în fiecare, în grade diferite. Cristul din noi îi este cenzura, el este cel care o lasă să se manifeste, exprime. Ce s-ar fi întâmplat cu Iisus dacă se lăsa ispitit de demon? Din păcate, devenirea întru bine nu este ireversibilă. Avem printre noi iisuÈ™i care, după ce au umplut oala binelui, îi dau cu piciorul È™i o varsă. Repet, trupul este templul în care sălășluieÈ™te fiinÈ›a È™i rostul trăirii e purificarea lui prin „îmbăierea†în orizontul binelui. Mântuirea înseamnă ferirea (înfrânare) de întinare prin dorinÈ›e deÈ™arte, plăceri È™i false nevoi ori aspiraÈ›ii. Spre a le alunga pe acestea se poate intra în templu È™i cu biciul. - Aluzie la gestul lui Iisus… Vrei să spui că autoflagelarea e o soluÈ›ie? - Trezirea cristului e o problemă a fiecăruia. E împotriva firii să intervi din afară È™i să-i faci tu treaba unui delăsător. Nefericirea actualului model de viață creÈ™tin e că tocmai asta se întâmplă, încercând să facem bine. Ne substituim efortului personal cu care respectivul e dator propriei fiinÈ›e. Există bolnavi È™i nu pot fi vindecaÈ›i, preluându-i tu boala. - Dar despre urâții angelici ce mai poÈ›i spune? - Tot respectul pentru ei! Au greÈ™it în întrupările anterioare, dar sunt pe drumul cel bun. Se străduiesc să-È™i repare fiinÈ›a eonică de deformările, stricăciunile produse anterior prin slăbiciunea È™i nechibzuinÈ›a lor. Vor renaÈ™te mai frumoÈ™i! Depinde È™i de mediul în care se petrece experienÈ›a trăirii. PoÈ›i să te naÈ™ti frumos într-un ambiental social urât. E un test prin care îți verifici rezistenÈ›a la ispită. Dacă eÈ™ti normal printre nebuni, ei te vor considera pe tine anormalul. Spunând adevărul unor mincinoÈ™i ori proÈ™ti riÈ™ti ca tu să pari aÈ™a în faÈ›a lor. Tăria eului constă în a nu face concesii, a nu abdica, murdări statuia care eÈ™ti. Dar constat că deturnezi discuÈ›ia, încercând să mă determini să fac pe moralistul. Nu am asemenea veleități! Mai bine mergi la biserică È™i asculÈ›i o predică. Eu prefer să-i conving pe cei din jur prin puterea exemplului, nu prin vorbe. - ÃŽncă o diferenÈ›iere majoră față de creÈ™tinism? Zicala sa e: „fă ce zice popa, nu ce face popa!â€. - Nu mă ispiti satană! ÃŽmi întinzi o capcană, doar, doar voi muÈ™ca din momeala anticriÈ™tilor. CreÈ™tinismul e zalmoxianism pe care voi l-aÈ›i confiscat, l-aÈ›i deformat aservindu-l intereselor voastre planetare, iar apoi l-aÈ›i dăruit prostimii sub forma unei poveÈ™ti. Cum „poporul ales†era manipulat prin dumnezeul lor care, potrivit testamentului lui Avram È™i Moise era numai al lor, trebuia să li se dăruiască È™i neamurilor un dumnezeu mistic. Prin fondul său zalmoxian, în cea mai mare parte el e valabil È™i are un rol esenÈ›ial în odiseea recuperării de sine a omului. ÃŽn istoria creÈ™tinismului, majoritatea „ereziilor†au fost încercări de a-l menÈ›ine în matca zalmoxiană, dar conciliile mai mereu au câștigat. Până când zalmoxianismul n-a mai existat! La fel ca tracii - enoriaÈ™ii săi, cei mai numeroÈ™i după inzi. Al căror brahmanism de mai târziu era un rahmanism la fel de zalmoxian. - SusÈ›ineÈ›i că trupul acesta material, rezultat al succesiunii de încarnări se va dematerializa, eteriza treptat până va ajunge o formă diafană, un fel de hologramă energoinformaÈ›ională. Mai direct spus, un fel de proiecÈ›ie luminoasă, virtuală a formei fiinÈ›ei eonice. - Văzut dinspre sensibil, trupul pare, o proiecÈ›ie materială – umbră întunecată a formei fiinÈ›ei eonice, o devoalare a fotonicului în lumea corpusculară. Structura persoanei nu se reduce, însă, numai la acest înveliÈ™ fizic în jurul eului. Mai sunt È™i alte straturi subtile prin care eul interacÈ›ionează cu cerul È™i cu pământul. Către senzorial vorbim de corpul material, corpul eteric È™i corpul astral. Către extrasenzorial sunt alte trei înveliÈ™uri spirituale. Dar, poate că e mai corect să te înfrupÈ›i direct de la „teosofia†ori „știinÈ›a ocultă†ale lui Rudolf Steiner. Nu aÈ™ vrea, însă, să reluăm discuÈ›ia de la capăt. Repet… Când, către finalul ciclului pământean, corpul va fi eliberat de aceste impurități, prezenÈ›e ale răului È™i binelui, nu va mai fi necesară crucificarea lui simbolică - moartea pământeană, deoarece stratul acesta fizic al trupului a devenit străveziu. Reamintesc, ce numim noi „moarte†e doar o răstignire simbolică. ÃŽn actualul stadiu pământean al devenirii, forma noastră eonică e profanată de acest „bine-răuâ€, ce ia aspectul materialității. Spre a nu le duce cu sine când transportă experienÈ›a trăirii, eul se debarasează de înveliÈ™ul sensibil. Acesta merge în pământ unde, prin procese biochimice, se integrează mineralului. - Și… Ispășirea dependenÈ›ei de „bine-răuâ€, prin reîncarnări, înseamnă o continuă degradare a materialității trupeÈ™ti. - ÃŽntocmai, autoevoluÈ›ia terrană înseamnă o continuă ruinare a trupescului! Dar, reamintesc, prin descompunerea (moartea) corporalului senzorial e jertfită iluzia, umbra fiinÈ›ei, viaÈ›a adevărată continuând „dincoloâ€. „Acolo†și „atunci†muritorul pământean - persoana, va deveni etern ca formă a fiinÈ›ei eonice. ExperienÈ›a pământeană înseamnă trăirea senzualității, sălaÈ™ al „rău-bineluiâ€, spre a înÈ›elege deÈ™ertăciunea, efemeritatea È™i a ne antrena să depășim ispita. Rostul succesiunii de reîncarnări este tocmai acela de a ajunge la purificarea trupească ce face posibilă comuniunea cu fiinÈ›a. Nu înseamnă renunÈ›area la trebuinÈ›ele bazale, la necesitățile naturale ce garantează buna manifestare a organicității. Dar această hrană a organicității se diminuiază pe măsura apropierii de finÈ›ialitate. Ea este înlocuită progresiv de hrana duhovnicească. - Hmm… Atunci pathosul, ca manifestare inconÈ™tientă, nu este voință de putere, ci elanul vital, iraÈ›ionalitatea ce asigură configurarea, sănătatea È™i vigoarea trupească? - Din cauza acestei nenorocite voinÈ›e de putere nu puteÈ›i evolua spiritual… Doar prin trup devine posibilă intersubiectivarea fiinÈ›ei cu fiinÈ›ele parentale, ce conferă amprentarea apartenenÈ›ei la fiinÈ›a eonică a neamului, a etniei, a rasei. Tina trupească, sămânță a răului, impregnează fiinÈ›a È™i după moarte e decantată în fiinÈ›a eonică, alimentând demonicitatea spirituală. Până nu ne purificăm trupeÈ™te aici pe pămînt, „dincolo†ne vom manifesta ca spirit demonic. Trăirea răului ne epuizează trupeÈ™te È™i ne face muritor. Vom încheia evoluÈ›ia - È™irul reîntrupărilor pământene când vom atinge mântuirea. Ultimul trup pământean se va apropia de perfecÈ›iunea ciclului nostru evolutiv terran, forma sa identificându-se cu cea a fiinÈ›ei eonice. - Și atunci fiinÈ›a se va reîntoarce la sine, recuperându-È™i divinitatea va intra într-un alt ciclu astral evolutiv. - Acesta a fost al binelui È™i răului, deasupra cărora ne vom ridica la capătul autodesăvârÈ™irii terrane. Probabil, în continuare, vom trăi alte serii de categorii polare deasupra cărora trebuie să ne înălțăm spre a ne recupera unicitatea. Tocmai aceasta ne arată, prin înălÈ›are, Cristos. Unde trebuie să ajungem la capătul ciclului pământean: deasupra binelui È™i răului. FiinÈ›a eonică post terrană va fi amorală. Nu există spirite bune È™i spirite rele, există doar spirite demonice care își caută divinitatea. FiinÈ›a în sine e Dumnezeu. Devenirea FiinÈ›ei întru sine, în spaÈ›iotemporalitatea pământeană ca Om, înseamnă eliberarea ei de această demonicitate specific terrană. Omul nu este altceva decât un demon alungat spre a se întoarce, cândva, acasă ca zeu. - Până atunci va mai curge multă apă pe Nil… Și își vor mai schimba de mule ori cursul Amazoanele. - ÃŽntârzierea se datorează, în mare parte, manipulărilor voastre care ne determină să adunăm în experienÈ›a trăirii pământene tot felul de „gunoaieâ€. Pe care, mai apoi, suntem nevoiÈ›i să le filtrăm È™i decantăm tocmai prin această organicitate trupească. Trupul e un fel de vidanjă prin care sunt îngropate relele. - Despre ce manipulări vorbeÈ™ti? - Fii sigur că nu am în vedere doar aceste false trebuinÈ›e care, zilnic, se induc în mentalul colectiv prin industria reclamei. Ce ziceÈ›i de groteasca maÈ™inărie electorală prin care cultivaÈ›i iluzia că bietul individ e părtaÈ™ la actul deciziei politice? Câte milioane de nevinovaÈ›i au pierit în războaiele puse la cale de agenda ascunsă a politicienilor? Ce părere aveÈ›i de acest criminal joc cu viaÈ›a omului prin inventarea de boli spre a face să prospere piaÈ›a medicamentelor? Despre speculaÈ›ia bancară È™i bursieră aveÈ›i vreun punct de vedere? Mă gândesc, apoi, la ascunderea adevăratei cunoaÈ™teri prin È™tiinÈ›a oficială pe care o patronaÈ›i, la intruziunile pe care le faceÈ›i în sistemul de educaÈ›ie È™i învățământ, la religiile È™i cultele pe care, de mii de ani, le tot confecÈ›ionaÈ›i. Mass media spune doar ce vreÈ›i voi, patronii. Ce să mai zic de falsificare istoriei, că bietul om habar nu mai are de trecutul său. - Generalități! Spune-mi ceva punctual! - Nu È›i-ar ajunge caietul acela să le notezi pe toate. Uite, să ne referim doar la problema aceasta cu trupul! Inocularea iluziei că el, omul, e doar un trup perisabil, trecător provoacă preocuparea primordială pentru păstrarea cât mai mult a lui. De aici teama de moarte, pe care exploatându-i-o abil poÈ›i face din orice individ tot ce doreÈ™ti. - AÈ™a este. Recunosc, prin asta suntem geniali! Inventarea morÈ›ii este, într-adevăr, cea mai diabolică intrigă împotriva divinului. Să construieÈ™ti un dumnezeu muritor… - Poate chiar eÈ™ti sincer, nu doar ironic… Dar ei i se adaugă multe alte manipulări. Și mă gândesc la chestia asta cu proprietatea. Să-i induci lăcomia de a acumula peste necesar, doar pentru a avea, este o uriașă deturnare de la rostul pământean al omului. Dar È™i de la esenÈ›a sa. Nu mai e preocupat să afle cine este el, să-È™i redescopere sacralitatea, puterile care sălășluiesc în el È™i să-È™i recupereze demnitatea pierdută. „A È™tii spre a fi liber†este sufocat de acest nenorocit „a avea cu orice preÈ› È™i cât mai multâ€! - Goană după avere, plăcere, confort face din el un bolnav, un neputincios? Eu cred că, din contră, dă sens existenÈ›ei, îi conferă un scop. Nu e indiferent ce laÈ™i în urma ta… - Nu am nimic cu acea urmă, sinteza culturală, care dă coloratura specifică fiecărei civilizaÈ›ii. E un paradox însă, te sacrifici ca să aduni cât mai mult, bineînÈ›eles întotdeauna în dauna altora, când „dincolo†iei cu tine cu totul È™i cu totul altceva. Nimic material! A trăi tot timpul cu spaima morÈ›ii mai lasă loc pentru fericire? Nu e asta „existență tragicăâ€? - Pe mine vă rog să mă scuzaÈ›i… Dacă doriÈ›i puteÈ›i lua loc aici în fotoliu! - Nu, vă rog, nu plecaÈ›i! Se anunță o discuÈ›ie interesantă… AÈ›i abordat o temă peste care s-a trecut cam repede. De pildă, nu mi-e clar dacă antropoteismul reinventează supraomul. - ÃŽncepe să devină obositor… Tocmai în jurul acestei idei ne-am învârtit până acum! Dar ca să fiu tranÈ™ant, răspunsul e da È™i nu. Dacă ne referim la omul acesta decăzut, care a uitat că e o ființă divină, antropoteismul îi propune calea regăsirii, ridicări deasupra acestei inautentice stări vremelnice. ÃŽl luminează È™i îl îndeamnă să nu mai fie complice la acest fals mod de existență care îl menÈ›ine înlănÈ›uit într-o invizibilă sclavie. Dar el nu propune construirea, prin mijloace ilicite, manipulând natura, a unui mamut, a unei enormități umane. ÃŽl ajută pe om să afle cine este spre a-È™i regăsi natura, a-i trezi esenÈ›a - sacralitatea din sine. Nu îi adaugă nimic în plus omului față de ceea ce are el în datul originar. Recuperarea antropoteusului său îl face să conÈ™tientizeze È™i să simtă cât este de puternic. Să înÈ›eleagă că „adună†cerul È™i pământul la un loc prin însăși fiinÈ›area sa, È™i să nu se mai complacă în a trăi ca un exilat, deportat în „civitas terranaâ€. Când se va simÈ›i un dumnezeu, starea de antropoteitate, va fi mai puternic, dar È™i mai drept, mai bun È™i mai iubitor! Va fi uriaÈ™ul care îi va strivi prin statura sa spirituală pe pigmeii care aproape uciseseră divinitatea din el. Eliberarea zeității din sine îl va face să pară un supraom în comparaÈ›ie cu sclavul senzualei efemerități de astăzi. – Nu e aceasta cea mai crasă manipulare? S-ai spui unui nevolnic că el este zeu… Când stupizenia asta va prinde mulÈ›imile s-a dus dracului orice ordine È™i pace socială! - Asta e spaima voastră! Nu va mai accepta să fie sclav. Nu, nu este manipulare, asta înseamnă a-i deschide ochii, a-l retrezi la adevărata viață. A-l ridica de starea sa de trăitor, la starea de vieÈ›uitor. A-i reda conÈ™tiinÈ›a divinității sale. Prin Adam era fiu al zeului, după căderea acestuia a devenit om – ca fiu al Evei. ÃŽnseamnă a-l ridica din condiÈ›ia de infirm în care e È›inut. Manipulare e ce aÈ›i făcut voi prin È™tiință când l-aÈ›i convins că lumea se reduce doar la cea sensibilă È™i poate fi accesată numai prin cele cinci - È™ase simÈ›uri. I s-a indus, „știinÈ›ificâ€, omului că doar prin aceste cinci ferestre poate evada „dincolo†în necunoscut. Dincolo de ce oferă ele e misterul È™i cenzura transcendentală. Adică, îi este interzis să treacă! Astfel, aÈ›i avut grijă să È›ineÈ›i cât mai ferecată poarta dintre el È™i viață. NeÈ™tiindu-È™i eternitatea, se complăcea în condiÈ›ia de biet muritor sub ascultarea voastră. ÃŽn realitate, transcendentul e în el însuÈ™i, omul are mult mai multe posibilități de a penetra neÈ™tiutul. Iar cenzura nu e altceva decât această falsă psihoză a spaÈ›iotemporalității. Omul e limitat la timpul È™i spaÈ›iul său prezent. Celebrul „hic et nuncâ€! - SusÈ›ineÈ›i aberaÈ›ia că fiinÈ›a umană e capabilă, în proporÈ›ie de masă, să depășască cenzura? Acest lucru, pas cu pas, abia reuÈ™eÈ™te omul de È™tiință. Mai sunt câțiva iniÈ›iaÈ›i în ocultism, descendenÈ›i ai marilor È™coli ale misteriilor. - Altă minciună gogonată! AÈ›i interpus între om È™i divinitate o pătură de aÈ™a ziÈ™i iluminaÈ›i. Cei mai mulÈ›i mercenari aflaÈ›i, voluntar ori inconÈ™tient, în serviciul vostru. Prin aceasta, i-aÈ›i redus nivelul de aspiraÈ›ie. Dacă până la cer nu se poate, atunci o să se mulÈ›umească cu mai puÈ›in. Visul său suprem a fost deturnat, redus la dorinÈ›a de a intra în rândul eltei. AÈ™a s-a ajuns să nu-l mai intereseze Cerul! Când vreunul reuÈ™a, accidental, să spargă bariera È™i să zărească „dincolo†era aclamat de mulÈ›ime ca profet. Nu È™tia că în fiecare om agonizează profeÈ›ia! - Formidabil! Noi suntem de vină, nu puturoÈ™enia lui că a rămas un prost. - Da… Pentru că È™i acum vechea înÈ›elepciune o È›ineÈ›i încuiată cu È™apte lacăte în pivniÈ›ele Vaticanului, prin piramide, în arhive È™i cine mai È™tie pe unde. Ce s-a ales de tezaurul bibliotecii din Alexandria? L-aÈ›i pus la adăpost să vă înfruptaÈ›i numai voi din el, iar clădirilor le-aÈ›i dat foc. Din când în când, după ce informaÈ›ia a fost stoarsă, s-a perimat ori a fost desconspirată, mai daÈ›i la iveală câte o ciosvârtă sub forma plăcuÈ›elor sumeriene, tăbliÈ›elor de smarald, manuscriselor eseniene ori nu mai È™tiu a căror inscripÈ›ii maiaÈ™e. Și pe acelea, bineînÈ›eles, le descifraÈ›i È™i interpretaÈ›i tot voi după cum vă convine. Din fericire, acum la intrarea în era Vărsătorului, muntele nostru sfânt, Kogaionul, începe să vorbească. ÃŽn zadar tot încercaÈ›i să-l radiografiaÈ›i din satelit È™i pe diverse alte căi. Nici cu dinamită n-aÈ›i reuÈ™it. V-aÈ›i convins ce pățiÈ›i! Va rămâne inpenetrabil pentru voi. - Suntem abia la început, despre aceasta o să mai discutăm. Avem tot timpul din lume! Te grăbeÈ™ti cumva? Doar, ziceai, că suntem cu toÈ›ii nemuritori. Ia luminează-ne, ce e cu autocunoaÈ™terea asta germinativă? - ÃŽn legătură cu nemurirea voastră nu pot să bag mâna în foc. Dar mă bucură întrebarea, văd că v-aÈ›i pregătit pentru această primă discuÈ›ie! Dacă Existul e Totul È™i acesta e Devenire, atunci Omul e inclus în acest travaliu al autocunoaÈ™terii de sine a divinului. Prin această luare la cunoÈ™tiință de sine indefinitul se formalizează, capătă contur. Această formalizare este creaÈ›ia. InformaÈ›ia iese din sine È™i devine vizibilă ca o reflectare în oglinda neantului. Adică, divinitatea se germinează pe sine. Forma pe care o îmbracă această germinaÈ›ie în tridimensional e omul. Real, omul acesta muritor aparÈ›ine eternoinfinității. Nici o clipă omul nu e acelaÈ™i, adică încremenire în imaginea sa despre sine. Mă numesc Marc, dar în fiecare microsecundă sunt altul. Aceasta este marea iluzie, că existenÈ›a mea a îngheÈ›at în prezent, aici È™i acum! GraÈ›ie autoformaÈ›iei, modelului meu educaÈ›ional, ai căror autori sunteÈ›i È™i voi, fără să-mi dau seama m-am autoextras din totalitate È™i mi-am conferit identitate. Sunt în afara Totului, în timpul (prezentul) È™i spaÈ›iul meu. Dar e numai o aparență! ÃŽn realitate, eu sunt dintotdeauna È™i pretutindeni – picătură în apă, grăunte de nisip în munte, voce în tăcere, undă în câmp, foton în lumină, nuanță în spectrul color, miasmă în aromă, tangibil în intangibil etc. Scoaterea aceasta a omului din devenirea sa, prin iluzia spaÈ›iotemporalității, e ca È™i cum i-ai injecta unui È™oarece idea că el este Napoleon. - Să înÈ›eleg… Traba asta cu spaÈ›iul È™i timpul e tot o manipulare a noastră? - A mediului, sistemului în care e forÈ›at să supravieÈ›uiască individul uman de la naÈ™tere. ÃŽn loc să evolueze potrivit, datului său, zestrea genetică, el se conformează codului social, tiparului inventat de voi. Omul scos în afara devenirii e o falsă entitate, un ceva care nu există, o iluzie ce se crede realitate. Știe că e muritor în această falsă încremenire, se teme de moarte, își pune întrebări despre tragica sa existență. Dar, în ruptul capului, nu poÈ›i să-l faci să înÈ›eleagă că, raportat la prezent, el este o iluzie È™i că destinul său e să dispară. - Și antropoteismul îl vindecă de această iluzie? - ÃŽncearcă! Lecuit de această himeră a prezentului È™i ajutat să se autoperceapă în devenirea sa, omul e infinit È™i etern, e Totul sau altfel spus e Devenire, e Dumnezeu. ÃŽnsă el a fost instruit, dresat să cuprindă necuprinsul, redus la lumea sensibilă, doar prin cele cinci simÈ›uri. Și atunci se percepe ca fiind doar imaginea din oglindă È™i nu un indefinit în devenirea Totului. - Și proiectul vostru e să-l eliberaÈ›i din constrângerea spaÈ›iotemporalității… - Educat altfel, instruit, iniÈ›iat să își folosească întregul dat, eliberat de himera spaÈ›iotemporalității, el se poate deplasa natural prin ceea ce numim trecut, prezent È™i viitor. Adică, se poate autovizualiza, călătorind prin tunelul devenirii sale. Atunci afirmaÈ›ia că omul e dumnezeu ori invers nu mai e deloc o absurditate ori blasfemie. - Și aÈ™a îl duci pe om în lumea magicului. Dizolvându-i identitatea, autoperceperea prezentului, el nu mai are conÈ™tienÈ›a de sine. Cum ai spus devine o picătură pierdută într-un È™iuvoi de apă. - GreÈ™it! Reintegrat în torentul devenirii sale, prin anihilarea spaÈ›iotemporalității, el nu mai este picătură, o formă, ci este apă - un fond. Face treptat saltul de la autopercepÈ›ia de picătură la cea de È™uvoi, râu, fluviu până ajunge la capătul devenirii, la autoconÈ™tienÈ›a că e apă. Dintr-o formă relativă devine un tot etern. Omul e o ființă magică atâta timp cât se plasează în afara propriului mister. Când reuÈ™eÈ™te, ca urmare a autoevoluÈ›iei, să se identifice cu propriul mister reintră în starea sa de normalitate. Puterile magice nu îi mai par ca niÈ™te daturi excepÈ›ionale prin care contactează extrasenzorialitatea. ÃŽi sunt niÈ™te aripioare cu care el înoată, precum un peÈ™te, prin apa misterului - mediul său de a fi. Ca parte a misterului el se constată, È™tie cine este nu mai e frământat de actuala problemă existenÈ›ială a condiÈ›iei sale. Trăindu-È™i doar prezentul ca persoană, omul se percepe doar frunza ce tremură de spaima toamnei. Integrat în autodevenirea sa, ca ființă el se constată drept copacul mereu verde, ale cărui rădăcini îi rămâneau ascunse, iar coroana imposibil de cuprins autoperceptiv. - Vrei să spui că puterile magice ale fiecăruia se trezesc în măsura în care reuÈ™eÈ™ti să te conectezi la forÈ›a cosmică, să intri în rezonanță cu ea. Esoterismul personal nu e altceva decât trezirea acestei forÈ›e interioare, arhetipul energo-informaÈ›ional specific care te configurează în câmpul morfogenetic. ÃŽn stare latentă, această forță necunoscută îl „locuieÈ™te†pe fiecare, este un foc interior ce pare stins însă, el, neÈ™tiut, luminează drumul, devenirea. - EÈ™ti uimitor! Și acest drum suntem fiecare È™i ne „parcurgem†în mod inconÈ™tient. ÃŽl avem sau mai bine zis ne avem înscris în palmă ca o hartă, căreia îi spunem destin. De aceea, când ne naÈ™tem venim cu pumnii strânÈ™i închiÈ™i spre a o proteja, dar în fapt spre a ne proteja. Pentru că în viitor fiecare aia suntem, „acel†strâns, adunat la sfârÈ™itul vieÈ›ii anterioare, în palmă. Este identitatea noastră neÈ™tiută. Dacă ne-am putea citi, „vedea†în palmă ne-am recunoaÈ™te pe cel din viitor ca într-o oglindă. Exist acolo dar nu îmi sunt vizibil datorită încremenirii mele în prezentul spaÈ›iotemporal. De aceea evoluăm, creÈ™tem potrivit inconÈ™tientului – fiinÈ›a personală sau eul, care ne È›ine pe aproape de drum în funcÈ›ie de nivelul experienÈ›ei noastre ontogenetice. Ea e învățătura, înÈ›elepciunea de a ne „citi†acumulată de-a lungul încarnărilor anterioare. Prin această conÈ™tiență a autodevenirii îl regăsim pe cel care suntem È™i îl materializăm corporal cât mai aproape de model. Când „murimâ€, plecăm cu palmele deschise, împreunate È™i întoarse către sine. Ca È™i cum l-am reflecta în oglinda palmelor pe cel care am reuÈ™it să fim în respectiva trăire personală. Această autoreflexie se decantează în fiinÈ›a eonică È™i o completează, îmbogățeÈ™te, dezvoltă întru autodesăvârÈ™ire. - Ceea ce tu numeÈ™ti, în loc de viață, trăire spirituală e aprinderea acelui foc interior care te va lumina ca hartă a devenirii personale spre a te construi cât mai frumos, mai conform cu modelul - sacralitatea. Magicul e starea de iluminare a hărÈ›ii personale spre a afla cine vei fi. Cel care reuÈ™eÈ™te să intre în această stare va risca mai puÈ›in să se abată de la drumul devenirii sale. Și cum reuÈ™eÈ™ti să intri în respectiva stare? - Depinde pe ce treaptă de autoevoluÈ›ie te afli È™i cât de grijuliu ai fost să-È›i înÈ›elegi harta È™i să-i respecÈ›i înscrisul. Cuvântul, cu încărcătura sa energoinformaÈ›ională, este amorsa, scăpărarea prin care se produce trezirea acestei trăiri, iscarea focului. Acesta e rolul rugăciunii, invocaÈ›iei, descântecului. Dar tot prin cuvânt poate fi potolit adus în amorÈ›eală, în starea mocnită focul. Asta face blestemul! Descântecul aprinde flacăra, iluminează harta devenirii È™i face vizibil drumul autoconstruirii de sine a personei. Blestemul trage vălul, ne deconectează de la forÈ›a cosmică, întunecă datul din palmă, provocând rătăcirea drumului, bâjbâiala È™i, firesc, întârzierea È™i deformarea devenirii. Ruga ne încarcă energetic, ne face luminoÈ™i, ne ajută să rămânem fii ai luminii; blestemul ne consumă energia vitală, ne slăbeÈ™te până la anhilare puterile esoterice, ne face neputincioÈ™i, ne întunecă. - Cei care, printr-un mod de viață inadecvat, pe timpul unei încarnări s-au autodeconectat, au atras asupra lor blestemul? - Doar È™i-au întârziat devenirea. Blestemul È™i-l atrag doar cei care încearcă să obÈ›ină ori să-È™i sporească puterile nu pe calea autoevoluÈ›iei, ci prin mijloace ilicite. CredinÈ›a È™i-o înlocuiesc prin È™tiinÈ›e È™i practici oculte. De pildă, cabaliÈ™tii! Ori alchimiÈ™tii, care vor să înlocuiască lumina pierdută ori la care încă nu au avut acces a focului viu prin lucirea aurului. De aici nebunia aflării pietrei fiosofale spre a transforma orice metal în aur. Ei È™tiu că fără trezirea focul viu nu pot atinge nemurirea. Nu au avut, însă, răbdare să o obÈ›ină, păstreze prin ciclicitatea ființă eonică – persoană pământeană. Vor încremenire în prezent - nemurire pământeană, autoconservare în starea de persoană a fiinÈ›ei. Adică întemniÈ›area eternității în eul personal. Ei opresc devenirea, cum spuneam, se autoextrag din ea È™i vor să trăiască etern prin lumina focului profan È™i prin cea a aurului. Nu mai trudesc la propria autoconstruire prin reîntrupări repetate, ci vor elixirul tinereÈ›ii ca pe o proteză existenÈ›ială veÈ™nică. - Aha… ÃŽnlocuiesc creÈ™terea întru nemurire prin obÈ›inerea unui leac miraculos care să le permanentizeze existenÈ›a în corpul prezent. - Dar, cum fiinÈ›a pământeană e doar o umbră, o imagine a fiinÈ›ei eonice chiar dacă le-ar reuÈ™i leacul rămân tot niÈ™te umbre, niÈ™te falsuri. Devin eternități în tărâmul întunericului pe care È™i-l luminează artificial. - Să înÈ›eleg că È™tiinÈ›ele ezoterice nu te conduc spre înÈ›elepciunea adevărată? Cea pe care È›i-o converteÈ™ti în harta din palmă – proiect al devenirii viitoare. SămânÈ›a din care rodeÈ™ti în cadrul ciclicității devenirii! - Ele nu duc spre adevărul care eÈ™ti tu, fiu al devenirii. Sunt magie neagră prin care se conservă fructul – fiinÈ›a încarcerată în persoana prezentului. Cum, încetezi de a mai fi sămânță, nici nu mai poÈ›i să te autorodeÈ™ti. Devii cadavru trăitor, fosilă îmbălsămată în spirtul magiei, dar aflată în afara devenirii. Această ieÈ™ire în afara timpului, stagnare în prezent înseamnă coborârea din vehicolul care te purta către sacralitate. - Și… DeÈ™i, doctrinar, pentru cabalist viaÈ›a e „revelarea dumnezeirii către creaturile sale†- umbre, pseudofiinÈ›e ale profanului, adepÈ›ii nu sunt altceva decât existență în tărâmul morÈ›ii. Intrarea în stăpânirea sinelui, ca un dar al trezirii fiinÈ›ei persoanei, se referă la această ființă-umbră ostatica persoanei, nu la fiinÈ›a eonică. - Atingerea dezideratului „a primi pentru a dărui†rămâne fără finalitate. ÃŽnsăși dăruirea e deturnată! A dărui se reduce la o donaÈ›ie către aproapele, nu la a te dărui pe tine propriei fiinÈ›e eonice ca etapă a autodevenirii. Prin muncă È™i studiu (învățare) se accede doar la fiinÈ›a pământeană a propriei persoane, la eul ori sinele prezentului. Acesta, egoismul personal se vrea trezit spre atingerea nemuririi! Se invocă ajutorul Creatorului pentru a atinge această stare, o imposibilitate dacă tu te-ai sustras ciclului devenirii. Dumnezeu nu poate turna, ca într-o oală, nemurire în tine. Trebuie să o obÈ›ii, autoperfecÈ›ionându-te nu doar prin muncă È™i studiu, ci prin travaliul propriei deveniri. - Ahaa… A te nemuri înseamnă a-È›i construi fiinÈ›a eonică nu a accede la tiparul-ființă ce configurează persoana pământeană, penetrând graniÈ›ele lumii subtile. Nu eu-l prezentului conferă eternitatea, ci eul devenirii. - ÃŽntocmai! La ei evoluÈ›ia e redusă doar la modificarea punctului din inimă, menită să aducă înlocuirea dorinÈ›ei materiale (avere, sex, glorie) cu dorinÈ›a spirituală. AutodesăvârÈ™irea naturală, prin ciclicitatea devenirii, e înlocuită cu una obÈ›inută pe căi È™i prin mijloace oculte. A se înÈ›elege ilicite! Nemurirea nu se mai obÈ›ine de la sine, ca o împlinire a devenirii, ci e un furt, o păcăleală. Muritorul nu se mai străduie să devină nemuritor urmând rigorile ciclului natural, ci forÈ›ează uÈ™a destinului spre a ajunge la cămara cu nemurire. Elixirul, invocarea marelui spirit e un È™peraclu cu care se descuie hoÈ›eÈ™te lacătul misterului. E un furt de energie subtilă, care e descărcată asupra persoanei. Să ne imaginăm ce face un fulger când cade asupra unui corp. Prin mijloacele oculte se obÈ›ine o iluminare de moment, dar această descărcare „prăjeÈ™te†receptorul. Un guru încearcă să pregătească receptorul, discipolul pentru această descărcare. Dar demersul său e o înÈ™elăciune. Cel antrenat reuÈ™eÈ™te doar să atingă, trăiască o stare de graÈ›ie momentană, însă nu ajunge să sălășluiască în nirvana. Ezoterismul nu poate oferi nemurire, doar gustul nemuririi. Nu se mai urmează drumul destinului, charmei ci se încalcă legea devenirii, luând-o pe scurtătura ocultismului. Fuga lor după nemurire e de fapt drumul spre autoneantizare. ÃŽnÈ›elepciunea e autodevenire, ezoterismul e autoneantizare. AceÈ™ti „nemuritori†spre a-È™i hrăni fructul au nevoie de sîngele (purtător al viului) È™i energia umană, devin vampiri – nefiinÈ›e în serviciul propriei lăcomii, adică apostoli parazitari ai răului. – Acum, la finalul acestei prime discuÈ›ii, spune sincer chiar nu te temi de moarte? – Sigur că mă tem, dar nu în sensul comun al omului care È™tie că va dispărea pentru totdeauna. Mă tem să nu plec înainte de a-mi fi împlinit karma. Rostul fiecărei întrupări e acela de a permite eului să acumuleze, până la întreaga sa capacitate, experienÈ›a terrană. Prin încheierea prematură a acestei veniri e ca È™i cum m-aÈ™ întoare la baza mea eonică cu nava incomplet încărcată. AÈ™ fi, deci, un transport ratat. Dar voi cunoaÈ™teÈ›i foarte bine acest lucru. Și tocmai de aceea planul vostru e să ne extirpaÈ›i, pe cât mai mulÈ›i dintre noi, înainte de a ne fi îndeplinit misiunea. Și vă străduiÈ›i de câteva milenii. - Și aÈ›i găsit antidotul salvator? - Precum vezi, continuăm să existăm. Nu e vreun mare secret. E la îndemâna oricui. Ne trăim viaÈ›a cuviincios! După cuvință înseamnă în rezonanță cu vibraÈ›ia fiinÈ›ei eonice. Oricât v-aÈ›i agita, rămâneÈ›i niÈ™te sărmani pigmei Crimele voastre împotriva umanițății rămân o vânătoare de iluzii. Pentru că în spatele nostru e FiinÈ›a! Voi nu sunteÈ›i decât neantul.
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | ![]() | |||||||
![]() |
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy