Era un om lucid și curajos. Dar de ceva vreme, simțea o tristețe apăsătoare, ce părea a fi rezultatul a ceva. Nimeni, cu excepția lui, nu știa motivul. Însă toți acești nimeni știau doar urmarea care, deopotrivă, era la aproape la fel ca prima. Nu știau când va înceta.
Însă timpul trecea, iar odată cu el, luciditatea și curajul se pierdeau în serile înecate în propriul amar.
Nu mă înduram să îi vorbesc, așa cum nici el nu încerca. Stătea mereu liniștit. Se uita la Lună și spunea cu atitudinea cea mai simțitoare și cu glasul cel mai limpede despre fiecare zi.Speram ca acele cuvinte să-mi fie mie adresate, îmi doream să îi vorbesc.
Poate că vocea mea ar fi sunat altfel de cum o socoteam eu. Mi-era teama că va fi prea șovăitoare, prea tristă, prea guturală. Voiam ca ea să îi trezească amintirea primăverii. Însă el uitase demult de ea. Își lăsase chitara pentru zilele non-existente, iar vocea era doar pentru seară, alături de cuvinte.
„Vara aveam încă speranța. Mă puteam trezi în căldurosul apartament și puteam înainta în afara lui. Mă gândeam că razele soarelui și căldura covârșitoare îmi vor oferi lumina de care aveam nevoie. Credeam că fructoza o să-mi îndulcească amarul și zumzetul albinelor și vocile incredibil de acustice îmi vor reda pofta de a cânta.”
„Toamna aveam brațele deschise. Dar erau goale și deși îmbrățișam frunzele ruginite, era prezentă impalpabilitatea. Nu mai simțeam nimic, cu toate că, în fiecare zi mohorâtă, așteptam picurii de ploaie să se prelingă, să devină ele propriile-mi lacrimi. Până la urmă am închis brațele.”
„Iarna m-a întristat. Vântul suflă tare, parcă mă biciuiește aspru și mi-a fost frig, foarte frig și nu doar din cauza lui. M-am simțit înfrigurat și cu trupul și cu gândul. Au fost pietrificate un timp însemnat. Iarna ele muriseră. Florile și verdeața sau întinderea veștedă . Nici nu observasem bruma de peste tot. Ci doar frigul, care continuă să mă apese. Mă întrebam cum de nu văzusem totul, mergeam aproape zilnic cu muzica bubuindu-mi în urechi, dar eram prezent. Existam afară,acasă, de trăit doar frigul. Trebuia să le fi văzut, trebuia să-mi fi aruncat măcar privirea spre ele.. Nici nu mi-au simțit pașii, căci nu mi-au oferit niciun suflu de inspirație. Cred că de aceea am și uitat de ele. Frigul mi-a înghețat până și melodiile.„
Primăvara nu rostea nimic.

***
Era trecut de miezul nopții, iar pe mine somnul nu mă încerca. Și nici pe el. Era pe balcon. Firește, nu auzeam niciun cuvânt din partea lui. Am așteptat un minut. Mă gândeam cum să încep, să pretind că îl înțeleg și să pornesc cu un dialog simplu sau să îi spun direct.
- Te rog, cântă! Uite ce ansamblu de elemente armonizate, ce îmbinare de culori și miresme plăcute... Lipsește însă sunetul! Primăvara însăși este o simfonie, dar cum poate exista aceasta când nici măcar nu există primăvara. Iar ea este mai prezentă decât oricând. Ai putea să cânți?
S-a întors cu privirea spre mine și nu a spart tăcerea, nici nu a clipit. Apoi, pur și simplu, a plecat.
Era târziu, o parte din mine încerca să se convingă că sosise timpul pentru culcare. Așa că, am plecat și eu. M-am ridicat cu greu din fotoliul confortabil, parcă așteptând să revină. Nu l-am zărit, însă după puțin timp, am auzit sunetul chitarei sale. Și vocea sa, cânta Simfonia primăverii. Totodată pentru prima oară m-am putut bucura de zâmbetul său.

***
A cântat-o și a doua seara. Și a treia. Apoi a patra și a cincea s-au terminat cu acest cântec, la fel ca următoarele zilele. Căci acum era din nou primăvara.