agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1412 .



În legea lor
prose [ ]
Capitolul I

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Robin ]

2019-12-16  | [This text should be read in romana]    | 



„Păcatul contaminează pământul, iar acesta reacționează subtil, dar repetat, la conduita morală a omului”. Era un citat pe care Emil, până de curând profesor la un liceu teoretic din Borșa, nu știa de unde să-l ia, dar în cuprinsul căruia a găsit, la un moment dat, un adevăr ascuns, pe care îl scotea la iveală în mod repetat, ca de pe câmpul nelucrat al unei istorii îndepărtate, pentru a justifica relativități contemporane emulate din trăiri diverse. Un adevăr care, de data aceasta obișnuia să îl spună în mijlocul oamenilor de afaceri, în anturajul cărora intrase de curând, pentru a pune în lumină chiar forma actuală a scoarței terestre, cu bunele și cu relele ei, într-o antiteză înspăimântătoare și îngrijorătoare în același timp.
- Antiteză? l-a întrebat într-o zi Magdalena, soția lui, ca răspuns la obișnuitele-i momente de filosofare. Cum ai ajuns la această concluzie?
Discuția aceasta avusese loc cu mult timp în urmă, când ei se plimbau pe faleza Mării Negre din zona Neptun, în vremurile în care își permiteau concedii lungi și ieftine pe litoralul românesc, în calitate de intelectuali cu statut de bugetar.
- Păi, a continuat Emil, să pornim de la câteva exemple apropiate ochiului nostru: frumosul și urâtul, dragostea și ura, zgârcenia și lăcomia și multe alte stări aflate în antiteză. Nu viețuiesc ele împreună de mii de ani?
- Da, dar numai mintea umană le percepe așa. De unde știi tu că ele există?
- Este adevărat, aș putea spune completându-te, că toate acestea nu sunt prezente decât în mintea omului. Dar dacă omul există și le vede așa, înseamnă că și ele există. De acord până acum?
- Da, de acord. Și ce-i cu asta? Nu cred că ai spus mare lucru. Sau, poate, n-am înțeles eu prea bine unde vrei să ajungi...
- Ei, uite că am spus nu un mare lucru, ci un mare adevăr. Și, dacă stau bine și mă gândesc, cred că și tu bănuiești unde vreau să ajung, pentru că am cuprins în spusele de mai devreme esența teoriei mele. Dar, să-ți explic mai în amănunt unde vreau să ajung: cele două laturi existențiale, binele și răul, multiplicate în mii și mii de forme, viețuiesc împreună, e adevărat, doar în mintea omului, de când acesta a apărut pe pământ. Din modul în care individul uman acceptă și combină cele două linii antagonice, rezultă vectori directori, cărora unii le spun caractere, iar alții simplu atitudini, dar și priceperi, îndemânări și aptitudini. Sau, dimpotrivă, opusul acestora. Or, toate caracterele, pentru că mie despre caractere îmi place să cred că este vorba aici, toate aceste caractere descriu destine concrete, unele favorabile dar și foarte multe controversate. Așa se face că habitatele umane sunt pline de îngeri și demoni, de înțelepți și măgari...
- Poftiiim? Ai spus măgari? Nu se poate să spui așa ceva! Magdalena s-a arătat a fi de-a dreptul uimită de ceea ce i-a ieșit din gura soțului ei, pentru că acest cuvânt, care desemna un animal suav, îi crea repulsie ori de câte ori îl auzea pus pe seama unui biped.
- Da, cum ai auzit, măgari îmi place să le spun unora dintre semenii noștri, cu riscul de a fi pedepsit de către cei care combat discriminarea, dacă ar fi să mă mai asculte și altcineva. Și aș putea să mai dau exemple antagonice: de exemplu, de hoți și cinstiți, de sangvini și colerici, într-un cuvânt, de buni și răi... Mă asculți?
Dar fără să aștepte un răspuns, a continuat cu aceeași detașare cu care își prezenta de fiecare dată teoriile în fața soției, pe care o credea mai puțin dotată și instruită:
-Toți aceștia la un loc, bunii și răii, prin urmele pe care le-au lăsat pe scoarța terestră, în mii și mii de ani, au făcut din planetă ceea ce vedem cu toții în momentul de față. Ți-e clar acum?
Acestea erau discuții pe care ei le purtau frecvent, pentru a mușamaliza tot mai numeroasele nemulțumiri și neîmpliniri profesionale. Ca dascăl, cu toate că respectul față de elevi și din partea acestora, a fost reciproc și cât se poate de evident în toată activitatea lui didactică, salariul mic și imposibilitatea de a-l completa prin meditații sau activități conexe, îl plasa într-un derizoriu existențial continuu.
- Con de umbră se spune, nu derizoriu. E mai corect așa. Soția îl corecta nu atât din convingere, cât mai ales pentru a-l scoate din starea de depresie înspre care l-a dus lipsa banilor.
- Degeaba încerci să mă consolezi sau să mă corectezi, în realitate nici nu știu ce vrei să faci, pentru că și tu știi că am dreptate. Ce, vrei să spui că toți intelectualii de bună credință nu se află, din punct de vedere material, într-o situație derizorie? A ajuns să fie considerată prostie dorința de a face școală și de a învăța carte și lucru bun să ai puțină carte, tupeu cât încape, dar să te ocupi de afaceri. Privește la toți neșcoliții care au avut tupeu și vezi unde au ajuns! Om de afaceri trebuia să mă fi făcut și eu, nu dascăl.
Și om de afaceri s-a făcut, dar numai când a sosit timpul potrivit. La așa ceva medita în acel început de toamnă fumurie, o toamnă pe care o percepea într-o formă controversată, având în vedere îmbrăcămintea pădurii care îl ducea cu gândul la un doliu fericit. În risipa de culori împrăștiate din frunzele-i moarte, aceasta influența întregul anotimp, pe care-l făcea să pară pe cât de timid și de ruginiu, pe atât de înflăcărat și melancolic. După o curbă largă, făcută pe un drum secundar din Moisei, localitatea lui de domiciliu, i-a apărut în față, înșirată de-a lungul drumului, o glaotă de adolescenți. Risipiți pe străzile prăfuite și destul de pustii la acea oră din zi, aceștia se jucau gălăgios în lumea lor euforică și lipsită de griji, găsind puterea și adevărul în forme imateriale accesibile. Mai era puțin, foarte puțin, până când avea să se termine vacanța de vară, dar pentru ei timpul încă părea să aibă o altă măsură decât cea pe care o percepeau cei mai mari ai lor, părinți și bunici. Pe atunci internetul fiind scump și greu accesibil oamenilor de rând, copiii încă se mai jucau pe afară, inventând diverse jocuri, care îi conduceau către starea de extaz căutată de zor.
Când a trecut prin dreptul cetei de gălăgioși, Emil a încetinit mașina „până la limita evitării oricărui pericol” (nu putea să uite expresia de când a făcut școala de șoferi), cu privirea ațintită în oglinzile retrovizoare, contemplând în tăcere nu atât forma fizică, exprimată armonios, a copiilor gălăgioși, răspândiți de-o parte și de alta a drumului, cât mai ales energia pe care aceștia o generau dezinvolt.
„Ce bine e să fii tânăr și protejat de toate grijile existențiale majore! Să ai toată viața înainte și credința că aceasta va dura o veșnicie! Da, o veșnicie. Fără să fii înțeles încă adevărurile existențiale, ascunse minuțios în sfera existențialității materiei”. Erau alte gânduri pe care nu le putea controla. Și nici nu și-a dorit niciodată să ajungă să pună stăpânire pe ele. Dimpotrivă! Îi făceau o plăcere deosebită când se cuibăreau în mintea lui agitată, pentru că a sesizat că aveau darul de a-l liniști, pe de o parte și, când se afla la volan și era grăbit să ajungă la destinație, simțea că așa îi trecea mai ușor timpul.
Drumul din fața lui era vechi și foarte puțin întreținut. Așa că nu s-a mirat deloc când în față i-a apărut o groapă mai adâncă, pe care a sesizat-o abia în ultimul moment, din cauza grijii distribuită atent către ceata gălăgioasă așezată dezordonat de-a lungul drumului pe care tocmai îl traversa. A redus viteza până când mașina aproape că s-a oprit de tot, s-a mai asigurat o dată în stânga și în dreapta, precum și prin oglinda retrovizoare, pentru a fi sigur că nimeni nu este rănit, a introdus manșeta direct în treapta a doua de viteză, a călcat mai apăsat decât o făcuse în momentele anterioare pedala de accelerație și, mulțumit, a plecat mai departe.
Când a trecut și de cel din urmă adolescent, a călcat din nou accelerația, de data aceasta cu o satisfacție pe care nu și-o putea explica decât prin însușirile superioare pe care le avea mașina lui deosebit de scumpă (cam cât un apartament din centrul Clujului), trecând la o treaptă superioară de viteză. Treptat, treptat a revenit la gândurile pe care le avusese înainte de a-i apărea în cale ceata de tineri gălăgioși și plini de energie.
Intrase de curând în afaceri cu lemnul, cu toate că meseria lui de bază nu avea nicio legătură cu așa ceva. Absolvise Facultatea de chimie anorganică, în urmă cu mai bine de zece ani, la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj Napoca. Nu a fost niciodată un student strălucit, dar a preferat să învețe constant și de cele mai multe ori pe rupte, în special în sesiuni, când ajungea aproape de epuizare, fiind obligat să rețină toate formulele chimice ale substanțelor cunoscute în natură. Avea nevoie de rezultate bune la examene, ca să ajungă ulterior fie la un laborator de cercetare, fie la o catedră de la un liceu din județul Maramureș. După pretențiile pe care le avea atunci, s-ar fi mulțumit chiar și cu o școală generală din satul său natal sau din vecinătatea acestuia. Dar nu era singurul adevăr legat de râvna de pe băncile facultății, pentru că a preferat să învețe pe brânci și ca să scape de tirania tatălui care, la fel ca majoritatea părinților de atunci, în toată perioada adolescentină l-a pus să muncească în agricultură, uneori până aproape de epuizare. La vremea respectivă, legătura cu pământul însemna mai mult decât un mijloc de trai, însemna viață pură și sigură.
Și aceasta nu era totul: râvna pe care a demonstrat-o în toți cei patru ani de studenție se datora și faptului că, fără restanțe și cu rezultate bune, beneficia de o bursă din partea statului comunist, prin care i se garanta masa și cazarea pe perioada semestrului următor sesiunii, la care se adăugau 100 lei bani de buzunar. Nu mulți, dar suficienți cât să-și completeze meniul zilnic cu câte un corn și un iaurt, cumpărate de la o alimentara din apropierea facultății. Părinții lui, având o stare materială precară, nu îi dădeau mai mult de 50 lei sau 100 lei și ăștia la o perioadă de două-trei luni, când fie ajungea el până acasă, fie când vreun consătean de-al său, coleg pe la alte facultăți, se repezea la domiciliu la câte un sfârșit de săptămână. Drumul către casă și înapoi îl făcea de fiecare dată cu trenul și totdeauna cu „nașu“, căruia nu-i dădea mai mult de 10 lei pentru dus și 10 lei pentru întors.
Cei patru ani de studenție au trecut repede, absolvirea având loc în anul revoluției care avea să instaureze libertatea mult râvnită și democrația de tip occidental. A fost ultima promoție care a fost repartizată printr-o comisie guvernamentală, care avea la bază drept criterii de repartiție prioritatea față de localitatea de domiciliu și rezultatele obținute la învățătură. Neavând alți contracandidați, a reușit să primească un post de profesor la Liceul teoretic din Vișeul de Sus, pe baza mediei generale obținute și nu în baza priorității de domiciliu, care era valabilă doar atunci când postul se suprapunea exact peste localitatea de domiciliu. În cazul localităților vecine, prioritatea era valabilă numai atunci când vecinătățile se raportau de la comună la comună, de la oraș la oraș sau de la oraș la comună, niciodată de la comună la oraș, așa cum a fost în cazul lui.
Primise de la început normă întreagă, fiindcă profesorul de dinainte se pensionase cu doi ani în urmă, iar catedra a rămas neacoperită în toată această perioadă, profesorul suplinitor neavând cum să se ridice la pretențiile conducerii liceului și nici ale părinților. Fiind stagiar și salariile din învățământ situându-se în partea de jos a grilelor de salarizare, venitul lunar pe care îl încasa era mult prea mic ca să-i acopere nevoile existențiale imediate. În plus, ca să scape de cicălelile tatălui său și de pretențiile acestuia de a fi ajutat în agricultură, la câteva luni după începerea celui de-al doilea an școlar s-a căsătorit cu Magdalena, fata profesorului de matematică Ioan Pop, directorului liceului la care profesa.
Cererea în căsătorie s-a făcut cu puțin fast, unu, pentru că nu era din dragoste curată și doi, pentru că Emil nu a știut niciodată să fie un romantic autentic. În plus, Magdalena nu era nici prea frumoasă și nici prea deșteaptă, motiv pentru care nu absolvise mai mult decât o secție de contabilitate la un liceu din Borșa, care era o școală medie cu slabe cotații în privința performanțelor ulterioare obținute de absolvenți. De-ar fi ieșit frumoasă ca mama ei și inteligentă precum tatăl, spuneau gurile rele prin buricul târgului, alta ar fi fost perspectiva profesională și familială. Dar a ieșit taman invers și pentru aceasta nimeni nu-și asuma nicio vină,pentru că nu aveau cui s-o atribuie, decât întâmplării care a rezultat din contopirea cromozomială.
Dar Magdalena avea ceva ce puțini din generația ei posedau: un suflet mare, cu ajutorul căruia putea să iubească cât până la Lună sau până la stele și înapoi. Această calitate o făcea să fie bine primită în societate și îndrăgită de toți cunoscuții. După terminarea liceului, pe care l-a absolvit cu rezultate nu dintre cele mai bune, a avut mare noroc cu tatăl său, care a propulsat-o pe un post de contabilă la Sectorul de Exploatare din Vișeu, un loc în care nu era nevoie de prea multă știință. În această postură l-a cunoscut pe Emil, care i-a fost recomandat discret de către șeful sectorului, la cererea tatălui ei.
Imediat după nuntă au plecat în binecunoscuta lună de miere, care a durat o săptămână întreagă. Fiind încă departe de sezonul estival, n-au avut cum să ajungă pe litoral, obicei îmbrățișat de mai toți tinerii căsătoriți în vremea respectivă. Așa că s-au mulțumit cu un sejur la Sovata, rezervarea fiind făcută tot de către socrul mic, care rezolvase inclusiv cu zilele libere de care aveau nevoie cei doi. Cu toate că atmosfera s-a dovedit a fi una enervant de liniștită, cei doi nu s-au plictisit deloc, deoarece Magdalena a demonstrat că era capabilă să-i țină atenția trează în mod continuu, propunându-i ba o drumeție prin împrejurimi, ba o seară romantică în restaurantul hotelului sau în camera în care erau cazați, ba o plimbare în jurul Lacului Ursu, care impresiona prin amorțeala lucie și forma lui copleșită de gânduri ascunse.
În cele șapte zile petrecute împreună Emil a mai realizat ceva: că fata de lângă el știa să fie deosebit de ascultătoare. A găsit în sufletul ei un caracter compatibil lui așa că, încetul cu încetul, a început să-i placă, apoi s-o îndrăgească și în cele din urmă să se îndrăgostească de ea profund, așa cum ar fi fost normal să simtă mai ales în perioada premergătoare nunții.
După revenirea din concediu, dacă situația pe plan familial era în regulă, din punct de vedere profesional lucrurile nu au mai stat la fel. În numai câțiva ani de zile situația s-a deteriorat foarte mult. Întreprinderea Forestieră de Exploatare și Transport, vestitul IFET, cu sectoarele lui de exploatare, a falimentat și s-a desființat. Nici situația profesorilor nu a fost una mai roză, salariile mici și statutul ajuns în derizoriu făcându-i pe mulți să renunțe la catedre. Asemenea celorlalți colegi profesori, și Emil a trecut prin crizele existențiale majore ale vremurilor respective, suferind decepție după decepție și lipsă după lipsă. Socrul lui, de la care a sperat multe, chiar o rocadă la un moment dat, a fost schimbat pe motive pur politice, acesta înscriindu-se încă de la început în Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat, care îl avea în frunte pe regretatul Corneliu Coposu. La câteva luni de la schimbare, beneficiind de avantajele create de regimul de tranziție proaspăt instaurat, s-a pensionat înainte de vreme, deși avea încă putere multă de muncă și voința de a face lucrurile mai bine. S-a închis ca într-o carapace și nu a mai vrut să mai treacă niciodată pe la școală.
Fiind ginerele acestuia, noua conducere nu l-a mai privit cu ochii buni, pe care-i afișau în vremea când la conducerea liceului se afla socrul lui. Mai toți colegii profesori se aflau înscriși sau cu simpatii față de partidul aflat la putere. Cu toate că el a încercat o neutralitate evidentă, ceilalți îl evitau continuu, iar în ședințele profesorale îi aduceau reproșuri diverse, mai întotdeauna pornind fie de la faptul că era prea exigent cu elevii, lucru atestat de notele mici și numeroasele corigențe înregistrate în catalog la sfârșitul semestrelor, fie de la ținuta lui neconformă cu statutul de dascăl, pe care o prezenta în fața elevilor.
- Nu așa se face educația, domnule profesor!, i se adresau protocolar colegii, unii dintre ei de vârstă apropiată sau chiar din aceeași generație. Copiii noștri au nevoie de mai multă atenție și înțelegere din partea dascălilor. Drept cine vă credeți, cu atitudinea aceasta autocrată și ciufută?
- Cam depășiți măsura, colega, îi reproșau alții, fără să explice cum și în ce sens. Nu știți să vă adaptați vremurilor noi. Sau ați uitat că acestea s-au schimbat?
Aceeași colegi, care în urmă cu câteva luni de zile nu știau cum să se pună mai bine pe lângă el, pentru ca, fiindu-i preieteni, să intre în grația directorului, deveniseră imediat după instaurarea noii conduceri un fel de dușmani de clasă. Exact ca în vremurile abia trecute, pe care mulți le considerau de tristă amintire. În această atmosferă tensionată și plină de insatisfacții, era clar că nu putea să continue. Prea multe visuri pierdute, prea multe speranțe irosite!
Decizia de a pleca de la catedră a luat-o doi ani mai târziu, într-o seară de mai, când totul în jur era înflorit și natura te chema să iei parte la viață, în mod solemn și coerent. Atunci a sosit vremea schimbării și tot atunci se pare că a dat norocul peste el. Vasile Coman, fiul lui George, zis Veșca, l-a anunțat că-i va face o vizită în chiar seara respectivă. Și a făcut-o, însoțit fiind de un om de afaceri din București, îmbrăcat cât se poate de elegant, cu costum Armani și pantofi Gucci și cu un diplomat din piele de culoare maro și foarte fină. După prezentările de rigoare, au trecut repede la subiect, anunțându-l că doresc să-i facă o propunere de afaceri, reciproc avantajoasă. Da, își amintea bine, chiar așa s-a exprimat însoțitorul și partenerul de afaceri al lui Vasile, „reciproc avantajoasă”. Răspunsul, dat și el cu aceeași repeziciune, nu putea fi altul decât unul afirmativ.
Pe Veșca îl cunoștea din copilărie, pentru că au locuit pe străzi învecinate. Dar, fiind cu opt ani mai mic decât acesta, nu a reușit să-i intre în grații decât spre sfârșitul anilor de liceu când, în vacanță fiind, Emil a fost angajat sezonier, pentru a desfășura activități la o livadă de pomi fructiferi și la un depozit de fructe din Bogdan Vodă. În această postură nouă, de muncitor sezonier la stațiunea pomicolă, Emil avea să afle multe amănunte, pe care nu le mai auzise până atunci, despre vecinul lui, care i-a fost un fel de șef în toată acea perioadă.
Știa doar că Vasile Veșca absolvise Liceul agricol de la Bistrița. Atât și nimic mai mult. Abia atunci aflase că, după ce și-a satisfăcut stagiul militar, a fost acceptat și promovat de către directorul Stațiunii de Cercetări Pomicole de la Bogdan Vodă pe funcția de tehnician responsabil cu probleme de fitopatologie și entomologie pomicolă. Cum s-a ajuns aici? O întreagă poveste: la absolvire, Vasile Veșca primise repartiție la Ulmeni, în capătul celălalt al județului, la un CAP sărac, aflat în degringoladă, ca majoritatea celorlalte cooperative de acest fel. A activat acolo până când a fost încorporat în armată. După ce și-a satisfăcut stagiul militar, ca să-l aducă mai aproape de casă, tatăl său a apelat la șoferul primului secretar al județului Maramureș, care era de loc din Dragomirești și pe care îl cunoștea foarte bine, pentru că au curtat, în tinerețe, aceeași fată, care mai târziu a ajuns mama lui Vasile.
În fapt, iată cum s-au întâmplat lucrurile: după o întrunire tovărășească, care a avut loc undeva într-un loc izolat de pe Valea Izei, după ce primul secretar servise multe pahare de băuturi spirtoase, amestecate de la cele mai tari, până la cele mai ușoare și după ce „servise” și puțină căldură sufletească și trupească de la o tânără, anume aleasă pentru a servi și la masă, și la pat (de acest serviciu beneficia doar primul secretar, având dreptul pentru că deținea funcția cea mai mare), târziu în noapte, în timp ce se îndreptau către Baia Mare, când aproape ajunseseră la Cavnic, șoferul l-a abordat în mod direct pe șeful lui, care era pe cale de a adormi:
- Tovarășe prim, l-am auzit azi, fără să vreau, pe tovarășul director de la stațiunea din Bogdan Vodă, că au probleme mari cu dăunătorii. Păi cunosc eu un băiat bun, proaspăt absolvent de liceu și proaspăt liberat din armată, specialist în domeniu, care poate rezolva problema. Cum mă vedeți și cum vă văd. Dacă rezolvați cu angajatul, eu voi răspunde pentru el, cu capul chiar sau cu funcția mea bună de șofer ori cu orice altceva veți vrea dumneavoastră.
- Lasă-mă, Valerucule (așa obișnuia să-l alinte, dar numai când era în bună dispoziție), nu mă lua acum cu probleme din astea, că nu-i momentul. Știi câte mi s-au spart în cap în ultima vreme, că numai despre așa ceva nu am chef să discutăm acuma.
- Știu, tovarășe prim, știu. De aceea nici nu vreau să vă necăjesc. Dar am zis că ceea ce se întâmplă la Bogdan Vodă tot în capul dumneavoastră se sparg, așa că n-ar fi rău să vă vin în ajutor cu o soluție. Că băiatul e bun și de-al nostru, comunist de nădejde, verificat cum trebuie, pe toate fețele.
- Bine, măi, bine. Să vină dimineață la mine, dar după videoconferința de la zece și rezolvăm problema. Dar acum lasă-mă să dorm, că mâine am multă treabă.
Nu atât problemele pe care le avea de rezolvat îl preocupau pe primul secretar, cât imaginea tinerei fete, pe care în acele momente o avea caldă în memorie, pentru că în seara respectivă obținuse de la ea tot ce și-ar fi putut dori mai mult un bărbat. O lucrare cum demult nu mai avusese parte. Celelalte probleme, cum era, de exemplu, cererea șoferului sau altele asemănătoare, puteau să mai aștepte.
Totuși, om de cuvânt fiind, a doua zi dis de dimineață, imediat ce au pornit de la locuința lui și imediat ce șoferul i-a amintit de problema discutată în noapte, bineînțeles ca să nu uite, având în vedere la cât de ocupat era în fiecare zi, dar și pentru a-i lua o piatră de pe cap, cum era Stațiunea pomicolă de la Bogdan Vodă, directorul l-a asigurat că la unsprezece și jumătate îl programase deja pe cel despre care i se povestise în cabinetul lui, pentru a găsi o soluție de rezolvare la problemă.
Întâlnirea a fost scurtă, dar a avut parte de rezultatul scontat. Ca de obicei, Primul secretar s-a prefăcut că analizează și cântărește totul cu foarte mare greutate, apoi a cerut telefonic directorului de la stațiune situația angajării pe posturi, primind încuviințarea că, deși nu era prevăzut în organigramă, stațiunea avea mare nevoie și de un entomolog, și de un fitopatolog.
- Se poate și doi în unul? Primului secretar i s-a ivit un zâmbet discret pe sub mustață, știind de dinainte și bine răspunsul pe care îl va primi.
- Se poate și doi în unul, tovarășe prim. Cum să nu se poate? Așa cum spuneți dumneavoastră e cel mai bine.
Și astfel problema lui Vasile Veșca s-a rezolvat printr-un simplu telefon, dat de unde trebuia și printr-o simplă semnătură de aprobare pe statul de funcții, pusă câteva ore mai târziu, când acesta a ajuns de la Bogdan Vodă cu un curier special. Evident, este de prisos să amintim faptul că acel curier, care nu era altcineva decât șoferul personal al directorului stațiunii, a descărcat înainte de a depune hârtiile la secretariatul instituției, în portbagajul mașinii primului secretar, zece litri de țuică de prună, cincizeci de litri de vin nobil, de cea mai bună calitate, un picior de dinapoi de carne de vițel, așa cum îi plăcea tovarășului și o pulpă de porc din rasa marele alb, că avea mai puțină grăsime, fiind și acesta preferat de mai toți nomenclaturiștii.
A doua zi dimineața, când încă nu se făcuse ora nouă, Vasile Veșca era anunțat că fusese deja angajat pe postul de tehnician agricol pe probleme de fitopatologie și entomologie pomicolă. Noul promovat s-a arătat foarte harnic și priceput, chiar din primele zile de muncă. Totuși, ca să facă față cu succes provocărilor, care nu erau puține, s-a deplasat de mai multe ori la Bistrița, pentru a se instrui în domeniu, luând ore de la renumitul profesor de biologie, Gubesh, aflat atunci aproape de vârsta de pensionare. Pe acesta l-a cunoscut în chiar ultimul an de liceu, cu ocazia unui seminar care s-a ținut la Stațiunea Pomicolă Bistrița, situată pe dealul care desparte municipiul reședință de județ de comuna Dumitra, localitate cu veche tradiție în pomicultură și viticultură. Ușor la minte fiind, a învățat repede tainele meseriei, așa încât după aproximativ un an de zile aproape că nu mai avea ce să învețe în branșa lui.
Și astfel, mulți ani la rând Vasile Veșca s-a ocupat de depistarea și combaterea bolilor și dăunătorilor care afectau pomii fructiferi de la stațiunea la care era angajat. Dar mai mult decât atât, pentru că munca lui a dat rezultate, momentul în care trebuia efectuată combaterea, precum și metoda de combatere necesară, el era cel care le stabilea pentru întreg județul Maramureș, datorită priceperii de care a dat dovadă și a rezultatelor obținute pe parcurs.
În vremea respectivă, la fel ca în zilele actuale, erau mulți dăunători care făceau probleme culturilor agricole și pomicole.
- Care ar fi cei mai periculoși dăunători cu care se confruntă stațiunea? l-a întrebat într-o zi Emil, pe nepusă masă, în timp ce-l ajuta la adunatul de insecte din pomi.
- Unul dintre cei mai periculosi daunatori ai pomilor, i-a răspuns prompt Vasile, cu care se confruntă stațiunile pomicole, toate, nu numai a noastră, s-a dovedit a fi Quadraspidiotus perniciosus, cunoscut sub denumirea populară de păduchele din San Jose. Originar din China, acest daunător s-a răspândit rapid în intreaga lume, ca urmare a schimburilor comerciale care s-au făcut de-a lungul veacurilor. Ai auzit de drumul mătăsii, da?
- Da, sigur că am auzit. Acesta a fost principala ramură de legătură a Chinei cu țările europene încă de pe vremea anticilor. Am învățat asta la școală, a ținut să adauge cu emfază Emil.
- Corect, așa este cum ai spus. Însă ceea ce mie mi se pare dubios este faptul că deși acest dăunător este Originar din China, el a fost descoperit și descris pentru prima dată în California, mai exact in Valea San Jose – de unde îi provine și numele. Și, dacă mai vrei și alte amănunte, pot să-ți spun că pentru combaterea lui sunt necesare mai multe stropiri cu substanțe toate foarte toxice, cel mai des utilizat fiind ecatox 50.
- Ce este aceasta? Pe fața lui Emil se putea citi și mirare, și curiozitate.
- O substanță care are în compoziția ei fosforul organic. Dar ești prea tânăr ca să intru în amănunt și să-ți explic nuanțele complexe ale compusului și reacțiile insectei la administrarea acestuia. Poate altădată, când vei avea mai multă experiență în domeniu.
Vasile cunoștea bine efectele acestei substanțe, dar și perioada când trebuia folosită și în ce cantități. Efectua totul cu meticulozitate și cu o pasiune demnă de invidiat, aspect sesizat cu ușurință de către Emil, dar și de către toți colegii și colaboratorii de la stațiunea pomicolă și nu numai.
- Un alt dăunător cu care ne confruntăm, și-a continuat acesta expunerea începută mai devreme, care ne face probleme în culturile noastre de pomi fructiferi, și care este la fel de periculos ca precedentul, se numește Anthonomus pomorus, cunoscut sub denumirea populară de gărgărița florilor de măr. Înainte ca eu să mă angajez aici, i-a explicat Vasile fără modestie, se știa doar că insecta iernează în stadiul de adult în stratul superficial al solului, în jurul coletului sau sub scoarța exfoliată a pomilor bătrâni.
- Interesantă și viața insectelor, a ținut să remarce Emil. Se adaptează ambientului mai ceva decât o face omul. Am putea crede că dispune de rațiune?
- Rațiune pe naiba! Se cheamă mai degrabă instinct. Nu pot să cred că o vietate atât de neevoluată, precum acesta, ar fi în stare să gândească. Nu, nu, nu ar avea cum. Poate peste câteva miliarde de ani, dacă va ști să tragă foloase din ușurința lui de adaptare la mediu, pe care să o înscrie într-o capacitate evolutivă evidentă. Poate atunci, dar astăzi în niciun caz.
Veșca, pentru că a făcut multe observații și corelații în legătură cu acest dăunător, se credea un specialist de marcă și nu accepta să fie contrazis sau completat cu remarci, cum tocmai i se întâmplase cu mai tânărul lui învățăcel, pe care îl prezenta apropiaților ca fiindu-i discipol. A lăsat să treacă câteva minute fără ca să mai spună ceva, suficient de multe cât să se liniștească, apoi a continuat:
- Primavara, cand temperatura medie a aerului ajunge la 5-6 grade Celsius, este timpul pentru ca adulții hibernanți să-și facă apariția și să migreze în coroana pomilor. Se instalează pe vârful ramurilor ca să fie aproape de mugurii tineri, cu care se hrănesc din belșug.
- Pentru că au scoarța mai subțire?
- Mai subțire și mai dulce, în structura ei găsindu-se din belșug substanțele zaharoase de care au nevoie să trăiască și să se dezvolte. Am făcut multe observații din acest punct de vedere, totdeauna cu mare răbdare Astfel mi-a dat seama că apariția adulților corespunde fenologic cu umflarea mugurilor de rod și cu înfloritul podbalului care, dacă nu ști îți spun eu, în denumirea sa științifică se cheamă Tussilago farfara.
Pe toate acestea, precum și pe toate celelalte, Vasile Veșca le cunoștea foarte bine. Atât de mult s-a familiarizat cu bolile și dăunătorii pomilor fructiferi, că au ajuns să facă parte din viața lui. Ocupațiile îi erau multiple, dar făcea totul cu minuțiozitate și cu satisfacție, având rezultate pe măsură. Era ocupat în tot timpul anului, de primăvara devreme până toamna târziu, iar în anotimpul hibernal, când mulți credeau că nu face altceva decât să taie frunze la câini, concentrația maximă îi era îndreptată înspre fructele aflate în depozit.
Atent la detalii, nota cu meticulozitate orice amănunt care i se părea relevant. De exemplu, despre mecanismul de funcționare al gărgăriței florilor de măr se găseau notate în agenda lui următoarele aspecte: în luna aprilie, când adulții de anthonomus ies din pământ sau de după scoarța copacilor, aceștia produc o gaură în mugurii de măr, cu ajutorul unei trompe ascuțite numită rostru, în care depun un ou. Ca să-i asigure o protecție maximă, insecta își acoperă oul cu o ceară pe care ea însăși o produce, ceară care este vizibilă cu ochiul liber. Când temperatura medie atmosferică depășește șapte grade Celsius, oul germinează și dă naștere unui vierme mic, care se hrănește exclusiv cu organele sexuale ale florii.
Vasile Veșca a ajuns un bun cunoscător al fiziologiei și morfologiei dăunătorilor. Cunoscându-le modul de viață, în timpul în care insectele ieșeau din pământ sau de după scoarța pomilor, aduna insectele din piețe alese în mod judicios, pe care le așeza într-o eprubetă, după care, făcînd un manșon din tifon, elibera insectele capturate pe o creangă mai joasă. Lega în cele din urmă manșonul la ambele capete, ca să nu dispară viețuitoarele din locul în care erau adunate. Timp de două săptămâni vizita zilnic acest manșon, pentru a vedea ce se întâmplă cu oul depus în mugurii atacați. Pentru ca rezultatul lucrărilor lui să fie concludent, desprindea câte doi-trei muguri de pe fiecare ramură, pentru a face observații în legătură cu evoluția insectei în stadiul de ou, în laborator, la microscop. Când oul prezenta modificări interioare, se știa că era momentul în care urma să se producă eclozarea.
Rezultatele obținute de Vasile Veșca erau centralizate pe fiecare dăunător în parte și explicate într-un raport de activitate, care se prezenta în fața conducerii stațiunii în cadrul unei ședințe la care participa și un delegat al Primului secretar și mai mulți reprezentanți ai direcției agricole județene. Atmosfera creată era asemănătoare unei comunicări științifice. La rândul ei, Direcția Agricolă a Județului Maramureș lua notă de rezultatele prezentate, după care informa toate unitățile de profil în vederea începerii lucrărilor de sezon, care se desfășurau, de obicei, pe durata mai multor zile.
Meseria era frumoasă, programul aglomerat aproape de-a lungul întregului an, dar și rezultatele pe măsură. De atunci, de la angajarea lui Vasile, stațiunea pomicolă la care acesta era angajat nu a mai avut consecințe majore produse de insecte, de rozătoare sau de boli, tehnicianul, ajuns între timp mare specialist în domeniu, fiind în măsură să depisteze la timp și să combată orice tentativă a dăunătorilor de a se dezvolta în masă și de a crea probleme majore plantațiilor și culturilor agricole.
De-a lungul unui an calendaristic existau puține perioade de timp în care să nu fie antrenat în activități majore. Poate doar în perioada de hibernare, atunci când insectele stăteau ascunse pe sub scoarța copacilor, ca să scape de anotimpul rece și când bolile acționau mai puțin în câmp, doar în astfel de perioade mai avea momente de respiro. Ca să preîntâmpine pierderile în producția realizată, atenția și activitatea îi erau îndreptate înspre beciurile stațiunii. Astfel, vizita zilnic beciurile în care erau depozitate fructele și legumele, ca să aibă certitudinea că temperaturile rămâneau constante în permanență și ca să fie sigur că virușii, bacteriile sau ciupercile care produc pete sau putrezirea țesuturilor erau ținute în frâu. Sub acest pretext, Vasile a început să frecventeze, inițial mai rar, apoi din ce în ce mai des, crama stațiunii, care era situată într-o zonă învecinată. Aceasta era bogată, diversă și deosebit de ospitalieră, iar în ea a descoperit germenul bunei dispoziții și sensul unei vieți ușoare, lipsite de grijile cotidiene.
Tot repetând aceste vizite, firești de altfel pentru șefii, colegii și colaboratorii săi, Vasile a ajuns într-o stare de dependență relativă de alcool, dar suficient de mare, pentru că, ziceau unii pe la colțuri, până la atingerea stării de alcoolemie nu mai era decât un pas. În această ipostază se afla când a cunoscut-o pe Mihaela, care i-a plăcut mult și pe care, la nici un an de la prima întâlnire, a convins-o să se căsătorească cu el.
- Cu o singură condiție, i-a replicat aceasta, care și ea nutrea sentimente asemănătoare. Cu o singură condiție!
L-a ținut mai multe minute în șir așa, în poziția în care se afla în momentul în care a rostit cererea, cu capul aplecat și cu mâna în care ținea buchetul cu garoafe roșii întinsă. Și pentru că Mihaela continua să tacă, fără să-i spună care era condiția ei, Vasile s-a simțit obligat să-i promită că orice va face pentru ea și de dragul ei, dacă va accepta să se căsătorească cu el. Condiția pusă a sunat ca din gura Irodiadei atunci când aceasta, folosindu-se de fiica ei, i-a cerul lui Irod Antipa capul lui Ioan Botezătorul. Aceasta a fost comparația pe care Vasile Veșca a găsit-o în atitudinea ei, similitudinea mergând până la vocea Mihaelei pe care a asemănat-o cu vocea prințesei biblice. Ea, cea care urma să-i fie soție, a știut să se folosească impecabil de momentul respectiv, pentru a-i cere, prin gesturi și mimică bine alese, să renunța la ceea ce considera a fi o parte din viața lui. Și aceasta l-a durut mai ceva decât o pereche zdravănă de palme dată pe obrazul său subțire. Dar pentru că ajunsese să-i promită că acceptă orice de dragul ei și pentru că ținea cu adevărat la ea și fiindcă era și un om care se ținea de cuvântul dat, în cele din urmă nu a avut ce să facă decât să-i promită că în viața lui nu va mai pune mâna pe alcool.
- Și gura? l-a întrebat Mihaela. Gura nu?
- Și gura, i-a răspuns Vasile cu capul plecat și cu o supunere care părea a fi totală.
Hotărât cum era, a reușit să-și țină promisiunea câteva luni de zile, mai exact până pe data de 13 mai, de ziua lui de naștere. Un astfel de eveniment la stațiunea pomicolă era pregătit întotdeauna de către un angajat anume, cu înclinații și experiență în chestiuni gastronomice. Sarcina acestuia era de a pregăti festivități pentru tot personalul TESA, din dispoziția directorului, în sala de protocol a întreprinderii. Mihaela, recunoscută ca fiind o excelentă gospodină, s-a îngrijit de toate, în privința mâncărurilor și a băuturilor nespirtoase, care erau siropuri din diverse fructe de pădure, băute în amestec cu apă simplă sau minerală. Combinația era excepțională când apa, indiferent care, era rece, de la frigider sau de la beci, cum era cazul celor de la stațiunea pomicolă. Țuica și vinul au fost puse la dispoziție, tot ca de obicei, de către directorul întreprinderii, care monitoriza cu atenție toate rezervele din cramă. Berea adusă era pasteurizată și a fost procurată direct de la fabrica din Sighetu Marmației, două lăzi complete, tot prin grija directorului, acesta fiind în relații de prietenie apropiată cu șeful mare de la recunoscuta fabrică de bere.
După ce s-au așezat cu toții la masă, colegii îi tot urau binecunoscutul „La mulți ani!”, cu paharul plin, ridicat până în dreptul gurii, cu speranța că va renunța la promisiunea făcută soției și va bea alături de ei. Vasile le răspundea cu zâmbetul pe buze, printr-o ușoară plecăciune de cap, cu paharul ridicat, dar înainte de a-l duce la gură, îi arunca o privire soției lui, care la rândul ei îl urmărea cu îngrijorare să vadă ce face. Supus, sărbătoritul așeza paharul la locul lui, pe masă, neatins. Tot repetând figura de mai multe ori, aroma vinului și a țuicii i-au reaprins în suflet pofta de a bea, mai abitir parcă decât o făcuse în vremea burlăciei sale. Și a căutat momentul potrivit pentru a pune în aplicare un astfel de plan, care nu s-a lăsat mult așteptat.
- Vasile, vezi că ești căutat la telefon.
Toată lumea a recunoscut vocea rece și sictirită de după ușa întredeschisă, care era a secretarei, o doamnă trecută bine de prima tinerețe. Colegii știau că a ajuns în starea în care era din cauza mai multor decepții în dragoste și de o serie întreagă de ghinioane care i-au marcata viața. Cu toată răceala manifestată pe față, ea a fost și a rămas o ființă seriaosă și corectă, calități care o puneau în evidență și pentru care se făcea respectată. De aceea, nimeni din cei prezenți nu au pus la îndoială spusele ei, fiind convinși că invitația la telefon era una corectă. Chiar și Vasile, care nu știa nimic de farsă, era convins că cineva îl caută la telefon, pentru urările specifice momentului. Fără să spună un cuvânt, s-a ridicat și a plecat la secretariat, cu o curiozitate ușor de identificat în priviri, care avea legătură cu persoana de la celălalt capăt al firului. „Cu siguranță o fi vreo rudă sau vreun prieten, care nu a avut timp să mă sune mai devreme. Își va cere scuze că nu a reușit s-o facă mai devreme, în timp ce eu îi voi spune să stea liniștită și îi voi da toate asigurările că e în regulă, se pune chiar dacă aceste urări au venit cu întârziere”. Era, la ei în familie, un obicei moștenit, de a se suna și a-și ura cele necesare de ziua de naștere a cuiva la primele ore ale dimineții. Cele de mai târziu, obișnuiau să-și spună cu o ușoară ironie în glas, că nu se pun la socoteală.
Sala în care era pregătită chermeza se afla la parterul clădirii, fiind utilizată de regulă pentru diverse ședințe de lucru lărgite, întruniri tovărășești precum cea la care facem referire și, mai nou, pentru desfășurarea unor evenimente speciale, de genul nunților sau botezurilor. Pentru a ajunge la secretariat, lumea era obligată să treacă printr-un hol mare, după care trebuia să o cotească la dreapta. Aspectul a fost bine gândit de proiectant, pentru că timpul petrecut în sala de evenimente, după cum era denumită, trebuia să se desfășoare sub auspiciul unei intimități aparente și a unei siguranțe că tovarășii de la partid, care veneau destul de des pe acolo, puteau fi văzuți suficient de repede cât să fie remediate sau evitate anumite situații care ar fi putut fi jenante.
Când a ieșit din sală, Vasile a luat-o pe traseul bine întipărit în memorie, pe care-l putea parcurge cu ochii închiși, dacă ar fi fost nevoie. A urcat scările întrerupte la mijloc cu repeziciunea unui flăcău în călduri și nu s-a oprit decât pe la mijlocul holului în lungime de aproximativ douăzeci de metri, acolo unde se afla secretariatul. A intrat cu pași mărunți, grijuliu ca să nu facă gălăgie. Dar în loc de telefonul anunțat, pe care ar fi trebuit să-l vadă ridicat de pe aparat și așezat pe masă, a fost întâmpinat de doi dintre colegii lui de la sectorul viticol, cu care a petrecut foarte multe seri, prin crama stațiunii și prin alte foarte multe cârciumi, înainte de însurătoare. Pe o măsuță alăturată erau așezate pe o tavă din lemn lucrat la strung, trei pahare pline ras cu vin marca Steiniger, pe care l-a recunoscut imediat după culoarea care ascundea în ea o parte din rodnicia pământului și din eternitatea soarelui.
Pe seama acestui vin au circulat și circulă încă diverse povești, unele dintre acestea fiind chiar adevărate, după cum susțin cei care se cred speciliști în istoria locală și în arta viticolă. Cea mai verosimilă pare ipoteza potrivit căreia vinul Steiniger ar fi „scos” trupele sovietice din țară, în anul 1958. În toamna acelui an liderul sovietic, Nichita Hrusciov, invitat fiind de către omologul său român, Gheorghe Gheorghiu Dej, la o vânătoare în zona Budacului, din județul Bistrița Năsăud, a fost servit la masa de după vânătoare cu acest soi de vin. Se pare că oaspetele s-a simțit atât de bine încât, la insistențele lui Gheorghiu Dej, fără să realizeze ce face, i-a promis acstuia că va retrage trupele din țară. Lucru care s-a și întâmplat, câteva luni de zile mai târziu.
Vița de vie Steiniger a fost adusă la stațiunea pomicolă Bogdan Vodă de către un coleg de-al lor mai în vârstă, care se pensionase de curând, originar fiind din localitatea Viișoara, situată în vecinătatea Bistriței. Acesta a reușit să salveze un buchet de mlădițe din ceea ce a fost cândva o întreagă podgorie, înființată de sașii care au trăit pe acele meleaguri și care au plantat-o în gropi săpate în piatră calcaroasă, după cum spune o altă legendă, în care au adăugat pământ de împrumut. Acolo, la Bogdan Vodă, cultura s-a adaptat bine pentru că cei care au plantat-o au avut în vedere și au respectat cerințele ecologice ale speciei, reușind astfel, în mai puțin de zece ani, o cultură de toată frumusețea.
Fiind preferatul lui Vasile, nu a fost nevoie de nicio insistență din partea celor doi, ci pur și simplu de o simplă invitație din priviri. Însetat cum era, a băut paharul pe care l-a primit de dușcă, după care a mai cerut unul. În următoarele două ore figura cu telefonul s-a tot repetat, de vreo cinci sau șase ori. Cu toate că în sala de petrecere a dat dovadă de o abstinență totală, pe măsură ce se întorcea de la secretariat, unde se știa că se deplasează pentru a răspunde la telefon, Vasile afișa o față tot mai colorată în roșu și un echilibru din ce în ce mai labil.
- Iubire, tu ai băut deși cândva mi-ai promis că n-ai să mai bei în veci!
Vocea soției lui era autoritară. Cu toate că folosise acel apelativ dulceag, cu accente de isterie mecanică, fiind și plină de îngrijorare, avea toate motivele din lume să fie așa. Viața de dinainte de a deveni soția lui, când nu era zi în care acesta să nu se destrăbăleze în alcool, i-a dat mari bătăi de cap. Atunci, când era convinsă că acele momente erau de domeniul trecutului, a fost ceva firesc să-și pună semne de întrebare văzându-l cum începe să se clatine și să prezinte nesiguranță în mișcări.
- Nu, chiar nu am băut nimic, după cum singură ai putut vedea. Cuvintele le rostea cu întrerupere, iar vocea îi tremura ușor. Se vedea clar că prezenta nesiguranță în exprimare și incoerență în idei, cum se întâmplă în cazul fiecărui om aflat sub influența băuturilor alcoolice.
- Dar cum se poate una ca asta, Vasile dragă? Uite, mă uit la toți ceilalți care au băut și îi văd treji ca o lumânare și te privesc pe tine, care zici că nu ai băut nimic și ești beat criță. Cum se poate una ca asta?
Ce s-a întâmplat după ce petrecerea s-a încheiat, iar cei doi au plecat acasă, nimeni nu știe. Cert este că Mihaela, care făcea parte din cultul penticostal, tolerat în acele timpuri de către statul român, a reușit să-l convertească și pe Vasile Veșca, moment în care acesta a renunțat definitiv și ireversibil la consumul de alcool.
Pe Emil l-a avut muncitor sezonier în anii 1984 și 1985, în perioada vacanțelor de primăvară și de vară. Fiind obișnuit de acasă cu munca câmpului, s-a dovedit a fi nu numai harnic, dar și destul de inventiv.
- Ai să ajungi mare odată și odată. Și, ține minte, nu m-am înșelat înșelat niciodată când am făcut astfel de pronosticuri.
Aceste aprecieri au fost spuse de mai multe ori și prezentate de ficare dată de față în față cu alți tovarăși de-ai lor, ca să-l motiveze și să-l și ambiționeze în munca pe care o desfășura. Tactica a fost bună, pentru că Emil a ținut seama și a pus umărul la remarcile tehnicianului specialist, demonstrând o râvnă liniară și o curiozitate crescândă față de substanțele pe care le utilizau la combateri. Nu a spus-o niciodată, nimănui, dar de acolo a îmbrăcat dragostea pentru chimia anorganică, știind că prin utilizarea pe o scară din ce în ce mai largă la lucrările din agricultură, ar putea să-și aducă contribuția la reducerea prețurilor de cost și a efortului fizic necesar, dar să obțină și performanțe crescânde în privința producției.
Intrarea la facultate i-a apropiat mai mult pe cei doi care, din acel moment au ajuns să se tutuiască, iar când Vasile a avut nevoie de un colaborator în afacerile începute de el la câțiva ani de la Revoluție, a știut din prima că Emil era persoana cea mai potrivită, de pe urma căreia ar fi putut să profite sigur și mult. O colaborare potrivită, care i-ar fi făcut pe amândoi prosperi, „cu o implicare mai mare din partea mea”, avea să-și completeze gândurile Emil, care era ancorat la baza afacerii. „Dar nu-i niciun bai, pentru că ce m-aș fi făcut eu acuma dacă nu mi-ar fi ieșit în cale acest Om, cu O mare, exact la timpul potrivit, ca să mă scoată din mocirla în care începusem să mă bălăcesc ca dascăl?”
N-a apucat să-și încheie gândul, pentru că după ce a intrat pe șoseaua principală, la câteva sute de metri pe dreapta, i-a apărut brusc fața Boierului, pe numele lui adevărat Grigore Iuga, un om de afaceri cu lemn și cu orice altceva care-i aducea bani, asemeni lui și mulți altora din zonă, dar foarte mincinos și prăpădit. Era recunoscut de către toată lumea de pe la licitațiile de masă lemnoasă, pentru scandalurile pe care le provoca din orice, pe care le administra apoi cu o plăcere diabolică. Imediat ce acesta l-a văzut, i-a și făcut semn să oprească. Supus din fire fiind, Emil a căutat locul potrivit, pe care l-a găsit puțin mai în fața acestuia, apoi a tras pe dreapta.
- Vino, prietene, l-a abordat cu o jovialitate artificială Boierul, fără să-i dea salutul obișnuit, vino la mine la o cafea. Unde te grăbești așa, că doar nu se termină lumea azi, nici cu tine, nici cu noi.
„La mine la o cafea” însemna pierdere de timp pentru Emil și cine știe ce interes ascuns pentru celălalt. Toată lumea îl cunoștea pe Boierul și aproape că nu era semen care să nu se fi păcălit în vreun fel cu acesta. Invitația, deși părea din inimă și total dezinteresată, ascundea în miezul ei un lucru necredibil, pe care nicicum nu reușea să-l scoată la suprafață sau să-l intuiască măcar. Era greu, aproape imposibil, de ghicit ce se ascundea în spatele acelei invitații. Dar i s-a părut și tentantă invitația „la mine la o cafea”, pe care, dacă ar fi ascultat-o cu mai mare atenție, și-ar fi dat seama că sună a ceva care nu prevestea nimic bun.
- Bine, stai că vin, fu răspunsul acestuia, contrar îndemnului interior al acestuia, firav și discret, de a-și vedea mai departe de drum.
Motivul pentru care a oprit, pentru că a existat unul, Emil și l-a justificat în felul următor: îi era sete și se simțea, în mod inexplicabil, un pic obosit. Cum avea în față un drum lung de făcut, până în Austria, ca să cumpere un cap de TIR, reținut deja de către un prieten bun, din copilărie, care lucra acolo din anul imediat care a urmat revoluției, un mic popas nu i-ar fi stricat. Așa că a parcat mașina regulamentar și a coborât îndată. A blocat ușile, apoi s-a uitat lung și cu regret la cheia rabatabilă, care-i dădea o senzație slabă de nesiguranță și pe care, în loc s-o pună în buzunarul pantalonilor, a continuat s-o țină un timp destul de lung în palma făcută între timp căuș.
Înainte să intre în restaurantul Boierului s-a oprit pentru câteva clipe, cât să-și îndrepte cămașa ușor mototolită de scaunul de la volanul mașinii lui. A mai înghițit o gură mare de aer din atmosfera care-i dădea fiori, ca și când ceva rău ar urma să se întâmple, apoi a intrat.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!