A trecut mai bine de un an de la călătoria lui Gheorghe în satul Ruși de unde și-a adus în schimbul fiarelor de plug grâul și cucuruzul care i-a prins atât de bine. Mămăliga aurie se potrivea cu laptele caprelor, iar făina de grâu, măcinată la moara din Poplaca, a fost transformată în pâini și cozonaci în preajma marilor sărbători. Da, dar făina din saci scădea văzând cu ochii și până în toamnă mai era mult. Și apoi, ce știi, mai trebui-le-vor oamenilor din satele de la șes fiare de plug?Va merge acolo și o să-i întrebe. Cu bicicleta parcă nu s-ar mai duce. Prea s-a obosit atunci. Dacă se va mai duce, va merge cu trenul. Ce bine s-a descurcat ascultând de sfatul cuscrei. A ajuns la timp la serviciu, iar bucatele, sacii cu grâu și cucuruz, i le-a adus până la Arsenal cumnatul Zaharie, așa cum a hotărât mama lui, cuscra Măria.
N-a mai ajuns, în vara aceea, Gheorghe, în satul Ruși. Familia i s-a mărit prin nașterea unei fetițe, la doi ani după băiețel, deci era mereu nevoie de el acasă după ce-și termina orele de program. A ajuns totuși, toamna târziu, dar nu pentru fiarele de plug ci, anunțat fiind de cumnata Victoria, ca să participe la înmormântarea bătrânului Niculae, tatăl său.
Mai nu-i venea lui Gheorghe să creadă că a murit cuscrul din Ardeal. Așa îi spuneau cei din Olănești, parcă cu respect, când venea vorba despre el. Își aducea aminte Gheorghe, cel bătrân, cât de bine a fost primit el și Nae când s-au dus s-o pețească pe Victoria, atunci de Boboteaza anului 1930.
Era el, Niculae, așa cum se lăuda, cel mai bătrân om din sat, dar unii ziceau că ar fi mai bătrân Badea Rusu, dar acesta de abia se mai putea purta,> sprijinind-se într-o bâtă. Adevărul era că amândoi erau cam de aceeași samă, că doar deodată i-au dus mumele lor, de mână, la școala care se ținea în casa lui Mohor, după ce au împlinit șapte ani. Amândoi au fost lăudați de popa cel cu barbă albă când au dat examen înainte de feriile unui an. Acum copiii le spun acelor ferii Vacanța mare. Amândoi, copii fiind, au mers, alături de tații lor mai multe zile la lucru, fără nicio plată, în cei doi ani, în care s-a construit biserica lor, atât de încăpătoare. La sfințirea ei a mai venit odată popa cu barba albă. Atunci au aflat că era mai mare peste toți popii de prin toate satele și că el este Vlădica Andrei. Andrei Șaguna, așa l-a numit popa Cornel al lor, într-una din predicile ținute la hramul bisericii, coborârea Sfântului Duh, la Rusalii.
Nu-i place lui Niculae când îl vede pe Rusu, cel de-o samă cu el, că de-abia își târșește picioarele sprijinindu-se în bâtă. I-a spus de câteva ori:
- Mai lasă, mă, bâta aia, și mergi ca tot omul, cum mergeai și tu mai înainte!
- Nu pot, Niculae, i-a răspuns acesta, tu nu știi cum îi să te doară jenunchii.
- Ba, știu, mă, dar nu mă las și nu m-oi lăsa!
Într-una din zile, l-a prins Niculae pe Cezar la căruță și a plecat să aducă apă cu butoiul de le fântâna din Părăul furcii. Drumul în pantă era îngust de n-ar fi avut loc două căruțe să se întâlnească, dacă cea care cobora nu s-ar fi urcat pe răzorul din margine. Acum nu cobora nicio căruță dar urca încet, șchiopătând, prietenul său din copilărie, Rusu. Acesta nu dădea semne că ar vrea să se ferească. Niculae învârti cu putere biciul, ca și cum l-ar lovi. Rusu aruncă bâta cât colo și urcă sprinten rozorul spre a se feri.
- Vezi, mă, că poți dacă încerci! Așa te vreau, de acum încolo, îi strigă Niculae printre hohote de râs.

Oricât s-ar fi ținut el, Niculae, să-și ascundă de Mărie și de copii neputințele, n-a reușit. Și gândindu-se bine și-a dat seama că, oricum, la vârsta lui, sfârșitul nu-i mai poate fi departe, dar până atunci se va strădui, cât va putea, să nu-i fie povară Măriei și nici copiilor care aveau necazurile lor. Nu-i era frică de plecarea lui de pe această lume. Toți cei ce au viețuit pe aici au trebuit să plece mai devreme ori mai târziu. Puțini dintre aceștia mai sunt în amintirea cuiva, chiar dacă cei de acum se folosesc de cele făcute de ei, de case, de pământul ce l-au agonisit, de livezile și viile ce le-au sădit. Iată-se pe el, își aduce aminte de moșul său din partea tatălui destul de rar, doar atuncea când merge pe jos înspre via din Rusu ori spre sfoara de pământ pe care o are pe Șesul ăl sarbăd. Atunci merge pe potecuța ce străbate progadia. De cele mai multe ori, la intrare se împiedică de o piatră care de abia se vede că iese din pământ. Ba, odată, când era foarte cald, s-a desculțat și acea piatră de care s-a împiedecat a făcut să-i țâșnească sânge din degetul mare de la piciorul drept. El știe de ce se împiedecă de acea piatră care e tot ce a rămas din piatra de mormânt a moșului său. Sigur, acest înaintaș al său vrea de Dincolo, unde este acum, să-i aducă aminte de el. Și-și aduce aminte, dar foarte puțin, că acesta a murit la peste optzeci de ani, poate că la atâta cât are el acum. De câte ori se împiedică de piatra aceea nu uită să spună o rugăciune, în gând, pentru sufletul lui și nu uită să-l pună și pe pomelnicele ce le dă la biserică pentru cei morți din neamurile sale. Și-și mai aduce aminte, de parcă ar fi fost ieri, și despre altele din timpul tinerețelor lui. Iată-l, parcă acum îl vede pe tânărul, pe atunci, Aleman, care a venit, nu după multă vreme după ce el a fost ales primar, trimis de la Sibii notar în satul lor. Ce bine și pe înțelesul lui i-a explicat acesta de ce s-a îndreptat armata română spre Buda-Pesta, atunci în 1919, și cum a eliberat ea Ungaria de comunism. Atunci nu înțelegea prea bine ce este comunismul și de ce este el dăunător. Acum înțelege, mai ales după ce a citit în Scânteia adusă de Oanea lui Țărinoi că Iuliu Maniu, cel care a fost în fruntea Consiliului Dirigent care a condus un timp Transilvania după plecarea stăpânirii maghiare și cu care el chiar a dat mâna de câteva ori, a fost judecat și condamnat la 104 ani de închisoare și de două ori la muncă silnică pe viață. Și mai spunea în acea gazetă că aceste pedepse au fost dorite de întregul nostru popor. El n-a auzit pe la ei prin sat ca cineva să fi dorit aceste lucruri și nici cei, care se duc pe la târgurile din Sibiu, Ocna, ori Șeica, n-au spus că ar fi auzit ca cineva să-i fi dorit rău acelui om. Deci sunt minciuni scrise la gazetă. Tot minciuni au fost și cele scrise în aceeiași gazetă imediat după ce s-au schimbat banii în vara trecută pentru șleahta speculanților si îmbuibaților de tot felul, ziua de ieri a fost o zi a groazei, a panicei și a turbării. Marii rechini ai speculei trăseseră obloanele prăvăliilor și începuseră să-și care mărfurile în casă.
Oare, se gândea Niculae, a fost o zi de groază doar pentru cei ce au făcut speculă? Dar pentru cei tineri care s-au nimerit sa le facă părinții nunta în dumineca aceea, după sâmbăta în care s-au schimbat banii, ce a fost? Ce au mai putut face cu banii din darul de la nuntă? Că de schimbat n-au putut numai 5 milioane și, dacă pentru un leu schimbat trebuiau să dea dea 20.000 de lei, cu ce s-au ales? Oare ăștia tineri care și-a strâns bani să-și facă o casă, ori și-au început casele cum se vor descurca? S-or fi gândit cei ce au dat legea și la aceștia? Bag de seamă că nu. Și iarăși i-a mers gândul la notarul Aleman și la cele spuse de el despre comunism atunci, nu la multă vreme, după celălalt mare război.
I-a mai zburat gândul și la sașii care erau destul de mulți și aveau casele pe drumul ăl mare ori pe cel care duce spre biserica lor cu turnul aplecat. Acuma sunt mai puțini, doar copii și bătrâni. Ceilalți au fost duși să lucreze, ca robii, prin pustietățile Rusiei.
La astea și la multe altele se gândea Niculae mai ales seara după ce se culca și înainte de a adormi.
În seara aceea, gândul iar l-a dus spre tinerețile sale. Se vedea la strana din biserică ținând în mână Cartea, din care cetea Apostolul înainte ca părintele Cornel să deschidă Sfânta Evanghelie. Pentru treaba asta a umblat prin Ocna pe la doftorul Lupu care i-a scris pe o hârtie ce ochelari să-și cumpere. Îi plăcea să citească din ceea ce au scris Apostolii. De la o vreme, după ce începea, ar fi putut să nu se mai uite pe carte că toate îi veneau în minte așa cum erau puse acolo. Îi plăcea să asculte evangheliile cetite de părinte cu glasul domol. Și pe acestea le știa aproape pe de rost, dar cel mai mult îi plăcea cea pe care o auzea, an de an, în Săptămâna Luminată, cea de la Luca. Și, într-o seară de toamnă târzie, a adormit având în gând această Evanghelie. Se făcea că părintele cetea iar el dintr-odată nu i-a mai auzit glasul, era acum pe un drum mărginit cu flori ca cel din Lunca ai frumoasă unde-și avea el via. Înaintea lui mergeau, cam la douăzeci de pași doi oameni. Știa cine sunt, chiar dacă nu i-a văzut la față. Unul era apostolul Luca iar celălalt un om, pe care-l chema Cleopa. În depărtare se vedea un sat. Trebuie că acesta este Emausul, și-a zis Niculae. Parcă a mai fost pe aici, și tot într-un vis. Doamne, dar nu visez că toate par atât de reale. Uite ce bine seamănă aceste locuri cu cele de la noi, cu pajiștea pe unde pasc vitele noastre. Deodată, pe lângă el trece un om și se alătură celorlalți doi. Fără îndoială este EL. Cei trei vorbesc despre Înviere.
Atât de rău îi pare că s-a trezit din vis! Stă culcat pe spate în camera lui, cu ochii la grinzile de lemn care susțin tavanul. Nu se miră când, ca prin farmec, grinzile dispar și în locul lor se ivește o scară atât de lungă încât se pierdea printre stele. Începe să urce. Urcă într-una, și nu simte nicio oboseală, ba, dimpotrivă, parcă-i cresc puterile. Își dă capul pe spate și acolo sus, vede clar, se deschide o ușă prin care iasă o lumină aurie.

A doua zi, destul de dimineață, unul dintre clopotele bisericii anunța că în curând un suflet va trece prin vămile văzduhului pentru a se prezenta în fața Dreptului Judecător.
Seara, după ce preotul a cetit și a cântat cele de cuviință, vecinii, care au rămas să-l privegheze pe răposat, au povestit cum în noaptea trecută mai n-au putut dormi. Urletele cățelului Leu se auzeau până departe. Cei mai de aproape spuneau că l-au auzit și pe Cezar cum necheza cu putere și zornăia lanțul cu care era legat la iesle.
A sosit și Gheorghe chiar în ziua înmormântării. În curte, lângă portiță era o cruce nouă, de stejar iar lângă ea stătea un om îmbrăcat ca sașii de pe acolo. Cu un ciocan și o daltă în mână privea la ceea ce tocmai terminase de scris în lemnul tare: Aici hodinește Niculae Dragotă 1860-1947.
Lângă el era cuscra Mărie care-l îmbia cu niște bani. Acesta refuza.
-Ia, her Kloss, dacă nu pentru osteneală, barem pentru lemn, că-i mult. Și nu-i numai crucea ci-i și copârșeul.
- Nu iau, lele Mărie, eu cu răposatul ne știm de când eram copii. Aveam noi vorbele noastre.
A adus apoi Zaharie carul lui la care erau înjugați cei doi boi albi. Au urcat crucea și copârșeul în car, iar Zaharie s-a așezat pe ceglău, de acolo mânându-și boii.
Înaintea carului mergea preotul urmat la câțiva pași de familie.
Și totuși nu preotul era primul. La câțiva metri mai în față mergea, cu capul plecat câinele icnind din când în când, parcă ar fi fost un om care plânge. Se oprea și el când simțea că s-a oprit convoiul ca preotul să citească verste din Sfânta Evanghelie.