Nu vrusesem cu niciun chip să adorm fără Mama. Dar nu o găsisem! Nu o mai găsisem la noi Acasă! Habar nu aveam când cum pe unde se furișase, lucru surprinzător, atâta vreme cât întreaga noastră bătătură păstra așa de bine indiciile prezenței ei. Merii își pregăteau dalbă înflorirea. Fântânile nu ostoiseră să primenească. Gândul cel vechi înfășurat în molii. Și ceștile albe erau în ordinea lor genuină aranjate... Să se fi ascuns?! Uff, nu era de după ușă! Nici de după castanul uriaș. La geam nu se mișcase perdeaua...

L-am somat pe Tata: să mă ducă dincolo, la Bunici, acolo sigur aveam s-o găsim!

În miez de întuneric mi-a pus pelerina albă cu franjuri albastre. Și m-ar fi vârât desculță în Moskvich-ul nostru de poveste, de nu tot Mama i-ar fi făcut semn de undeva de departe: să-mi pună, deci, dacă nu pantofiorii de lac, măcar ușorii ca fulgul balerini galbeni!

Era a doua mea călătorie conștientă prin noapte!

Asta după ce, odată, în timpuri ieșite din istorie, două mame cu două mogâldețe străbătuseră noaptea cu tunete și fulgere a unei Învieri. Ouăle chiar aveau cojile roșii-roșii. Și cocoșul de-a dreptul strigase. Acolo, în inima larg deschisă a bisericuței vegheate de ochiul adânc incrustat în triunghiul de foc. Din Câmpina Burnazului. Cu babe una și una, ca niște curci ieșindu-și pe moment din plouat. Cu gâturile lor deșirându-se în ritm cu liturghisitul pe nas al unui popă extenuat. Cu plecăciuni adânci, în momentele acelea de grație în care curiozitatea îmi da ghes să știu cu orice preț dacă mai aveau și altceva... pe dedesubt. Reveneau subit la figurile de tragice eroine. Priveau în pământ ca și cum.

Și, totuși, chiar exista ceva deasupra noastră! Nu eram doar noi și atât! Cu toată îndărătnicia de a privi... nu în sus, cel mult, din când în când, în stânga,... în dreapta... Cel mai probabil o pasăre uriașă era deasupra! Una care își desfăcuse aripile. Și osânda ei, pe care o primise de altfel cu bucurie, era aceea de a ne acoperi. De a ne ține! Nu conta dacă o dureau șalele. Dacă o mânca un ochi..., lipsa lui. Îi cădea o geană... Era, cel mai probabil, o cloșcă. Una dintr-alea fantastice, care la orice ar fi renunțat, nu și la puii ei! De la ea trebuie să se fi pogorât fantast coșulețele înviate în roșu! Năzdrăvana lumină! Zburătoare statornicită, pasărea elibera soare. Tot ea purta negocierile pentru iarnă de poveste și restul. Se întrista atunci când, oricât și-ar fi desfășurat aripile, rămânea câte un loc de izbeliște. Pasărea tresărea. Ca zguduită de un plâns invizibil. Cel mai sângeros!

... Moskvich-ul hurducăise cu toba lui grunjoasă. Își lovise burta de vreo 2-3 burlane și Tata își stăpânise eroic o înjurătură. Pomii treceau speriați sau, poate, doar curioși pe lângă noi. Un cireș mi-a făcut semn. Am ieșit în sfârșit de pe ulița ca o pradă. În șosea, bezmetică, o vietate ne-a tăiat calea. Îmi era rece? – m-a întrebat Tata. Îîîî...mi era bine..., atâta cât îi putea fi unei vietăți sălbăticite care-și caută Mama... Dar oamenii se retrăseseră de mult. Numai mireasma înghețată de liliac amintea la răstimpuri câte ceva. Era noapte. Noapte-noapte.

... am dat buzna dincolo, la Bunici, înfiorând bezna cu strigătul meu. Mai ales cu junghiul ăla năprasnic din piept, când am înțeles că Mama nu era de găsit nici aici! Degeaba mi-au spus Bunicii că Mama dădea examene la București. Că mai avea unul,... că mâine urma să se întoarcă. Doar asta îmi repetase și Tata! Tot el catadicsise să facă drumul ăsta... în plus... Am plecat înapoi Acasă. În noaptea aceea, Tata a fost Mama mea.